Partea 63 din 176 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org
Casa pe stâncă
Cateheza 63
„Îţi cer să mă iubeşti cu faptele, nu cu vorbele”
Text de bază: Mt 7,21-27
Dragi prieteni,
Când îi permitem lui Isus să intre în noi prin Cuvântul Său, nu obosim niciodată să-l ascultăm. Am vrea dimpotrivă atunci parcă să se prelungească timpul în care El să ne vorbească, inima să ni se înflăcăreze iarăşi auzindu-l vorbindu-ne. Să trezească acele părţi somnolente din noi, acele părţi tăcute ale inimii noastre, pentru ca să se reînsufleţească de viaţă, să pulseze de viaţă divină. Şi ascultând Cuvântul Său simţim cum întreaga noastră viaţă se redeşteaptă şi devenim mai atenţi la fiecare gest, la fiecare persoană, la fiecare fapt ce ni se întâmplă. Iată, cu aceste trăiri vrem să-l reauzim pe Domnul vorbindu-ne, Cuvântul Său viu.
Să-l ascultăm din Evanghelia după Matei, cap. 7, vers. 21-27.
21 Nu oricine îmi zice „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui Meu, care este în ceruri. 22 Mulţi vor spune în ziua aceea: „Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele Tău, nu am alungat diavoli în numele Tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele Tău?” 23 Atunci le voi declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de Mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!”
24 Aşadar, oricine ascultă aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul înţelept care şi-a construit casa pe stâncă. 25 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au năvălit peste casa aceea, dar ea n-a căzut, pentru că fusese construită pe stâncă. 26 Însă oricine ascultă aceste cuvinte ale Mele şi nu le împlineşte, va fi asemenea cu bărbatul necugetat care şi-a construit casa pe nisip. 27 A căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în casa aceea şi ea s-a prăbuşit. Iar prăbuşirea ei a fost mare.
Am putea da un titlu foarte simplu acestor cuvinte ale lui Isus, care pare aproape că ne spune: „Îţi cer să mă iubeşti cu faptele, nu cu vorbele”. Pare rugămintea unui îndrăgostit, pare rugămintea unui logodnic şi a unei logodnice care cer iubire cu faptele, nu cu vorbele. Dar să ascultăm mai exact cuvintele lui Isus şi să le gustăm: „Cine împlineşte voinţa Tatălui Meu, care este în ceruri, va intra în împărăţia cerurilor”. Ce expresie extrem de frumoasă! „Cine împlineşte voinţa Tatălui Meu va intra în împărăţia cerurilor, în împărăţia iubirii, în locuinţa Celui Infinit”.
E ca şi când ar spune lucrul cel mai simplu din lume, pe care mulţi dintre voi, soţii, vi l-aţi spus când eraţi îndrăgostiţi: „Dacă mă iubeşti, să mergem să locuim împreună; ştii ce frumos va fi când vom locui împreună, când vom putea împărţi toate, când nimic nu ne va mai despărţi, când nu va mai trebui să te conduc seara acasă. După ce vom fi petrecut o zi foarte frumoasă împreună, nu va mai trebui să te conduc acasă şi să ne despărţim, vom sta mereu împreună. Dacă mă iubeşti, mă voi dărui cu totul ţie, sunt dispus să-ţi ofer totul, îţi fac cunoscut totul despre mine, contul meu bancar, îţi voi dărui totul!”
E acelaşi lucru pe care ni-l spune Isus prin rândurile acestei Evanghelii: „Dacă mă iubeşti, vreau să-ţi ofer totul, vreau să-ţi ofer o locuinţă a ta, vreau să vii să locuieşti cu Mine. Mai mult, ţi-o iau înainte, dacă mă iubeşti, vin Eu să locuiesc la tine”. „Dacă mă iubeşte cineva, Eu şi Tatăl vom veni la el şi vom locui la el”, „Dacă mă iubeşti”, „Cine face voinţa Tatălui Meu…!” Sunt faptele care arată iubirea. Cuvintele sunt îmbrăcămintea, nu corpul, sunt un mod de exprimare, dar nu sunt substanţa, faptele arată dacă iubesc. Faptele fac ca iubirea să fie consistentă, adevărată, de durată. Prin fapte măsor dacă acel Isus mă fascinează, mă atrage, dacă sunt dispus să fac anumite alegeri pentru El, să-mi schimb deciziile pentru El, pentru că m-a făcut să înţeleg. Faptele îmi spun dacă sunt ataşat ori nu de Isus, nu apartenenţa la un grup, faptele.
Să ne gândim doar la faptul de a fi venit la întâlnirea acestei comunităţi în această seară. E ca şi când am spune: „Doamne, Te iubesc, vreau să ascult din nou Cuvântul Tău, vreau să aud ecoul Cuvântului Tău în fraţi. Ţinând cont că inima mea e puţin slăbită, vreau să-i ascult pe fraţii mei care spun şi cântă spre lauda şi preamărirea Ta, Doamne! E un act de iubire; în comunitate fiind, trăiesc un act de iubire faţă de Isus. Faptele fac iubirea puternică. Faptele, am putea spune în alt fel, unesc viaţa noastră cu cea a Domnului.
Cum să procedez pentru a întreţese istoria mea? Gândiţi-vă: „Cum îmi petrec orele într-o zi din viaţa mea, cum să fac să întrepătrund istoria mea, orele dintr-o zi cu Domnul?” Spunând doar o rugăciune la începutul şi la sfârşitul zilei? Ori în schimb în trăirile mele spun: „Doamne, aceasta o fac pentru Tine! Doamne, alegerea aceasta o fac pentru Tine! Primesc acea persoană pentru Tine!” Şi astfel viaţa noastră se uneşte cu cea a Domnului. „Doamne, vreau să iubesc aşa cum iubeşti Tu în această împrejurare! Să ofer răbdare aşa cum ai oferi Tu răbdare! Doamne, aş vrea să ofer iertare la fel cum oferi Tu!” Aceasta înseamnă să unesc viaţa mea cu viaţa lui Isus!
Viaţa Domnului ce reprezintă? Iubire, primire, bunătate, răbdare, blândeţe, acceptare, cruce, dăruire de sine, a-mi uni existenţa mea cu viaţa Domnului. Faptele unesc cele două vieţi. „Nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”, spune Sf. Pavel, pentru că viaţa sa de acum şi-a unit-o decisiv cu cea a Domnului. Faptele ne fac în stare să rezistăm la vorbărie, la ispite, la suferinţe.
Dragi prieteni, ce credinţă extrem de fragilă avem! De câte ori nu auzim: „Dar ce-am făcut eu de m-a condamnat Dumnezeu aşa…? Ce-am făcut eu ca să merit aceasta?” Gândiţi-vă, aceasta înseamnă să acuzi persoana care te iubeşte mai mult decât orice pe lume, înseamnă să-l acuzi pe Dumnezeu că te-a condamnat, că ţi-a făcut rău, că ţi-a întins capcane. Imaginaţi-vă câte persoane, aşa-zis bune, îl blestemă pe Domnul în acest fel: „Doamne, Tu mă condamni, mă pedepseşti, mă obligi, eşti rău, mă judeci, uite ce-mi faci…!” Câte blesteme de nemaiauzit din cauza faptului că credinţa noastră e slabă, iubirea faţă de Domnul e slabă; cred că e un Dumnezeu pentru folosirea şi consumul meu şi dacă ceva nu funcţionează, în mod logic, îi reproşez pentru că nu mai este potrivit cerinţelor mele, nu se comportă cum ar trebui…!
În schimb, însă, faptele, gesturile săvârşite din iubire faţă de Isus, faptele care mă unesc cu viaţa lui Isus, sunt cele care mă fac în stare să rezist precum casa construită pe stâncă. Când am o zi cu vânt, cu furtună, când în anumite zile nu mai înţeleg nimic, nu mai ştiu ce să fac… dacă mi-am unit viaţa mea cu cea a Domnului rămân unit. În anumite zile când simt ispita ori dorinţa de a fugi, de a abandona totul, rămân acolo, la locul meu şi nu cer viziuni, nu cer să-mi fie uşurată crucea, ci rămân ca Isus pe cruce, nemişcat, fără a huli; de pe cruce nu te poţi mişca, rămâi inert!
Dacă am credinţă tare, rămân tare, dacă însă am o credinţă slabă, încep să zic: „dar…, poate…, dacă merg la acesta, la celălalt…, poate e vreunul care a avut viziuni, încerc să merg la acela…” Şi riscăm ca în loc să cedăm în faţa iubirii Domnului, să cedăm în faţa slujitoarei, ca şi Petru! „Şi tu erai cu El…” Cedăm în faţa servitoarei, în faţa lucrurilor mărunte. În loc să-l chemăm pe Domnul, ajungem să ne ataşăm de servitorii Domnului ori de servitoarele Lui. Faptele sunt cele care ne înrădăcinează atât de puternic în iubirea faţă de Isus încât ne fac să rezistăm vorbăriilor. Câte vorbării, cât rău fac bârfele! Să rezistăm ispitelor! Faptele ne înrădăcinează în iubirea lui Isus, a Tatălui şi a Spiritului Sfânt, acestea ne aşază în interiorul Preasfintei Treimi. „Cel care iubeşte, va trăi în veci!” Cel care iubeşte, cel care împlineşte în acest moment un gest de iubire, se află deja în veşnicie, se află deja în circuitul Preasfintei Treimi, şi acel gest pe care-l înfăptuieşte nu se pierde niciodată! Cel care iubeşte se află deja în Preasfânta Treime, în veşnicie, la final.
Vedeţi că Isus spune că a înfăptui gesturi de iubire, a se înrădăcina în iubirea trăită prin fapte e atât de important încât le pune înaintea operelor însăşi de evanghelizare. Aceasta neapărat trebuie să o spunem. Ştim că atunci când Isus i-a trimis pe discipolii Săi – fiindcă a venit pentru a trimite, pentru a-i mântui pe toţi – a trimis pentru a evangheliza: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia!” Atenţie, însă, această evanghelizare, această predicare nu are întâietate faţă de împlinirea faptelor de iubire! „Iubeşte-mă cu faptele, nu cu vorbele, aceasta îţi cer”. „Cine face voinţa Tatălui Meu…” Faptele sunt cele care arată că eu vreau să-l vestesc pe Isus. Pentru Isus pe care l-am iubit şi prin acel mic gest, merg şi vestesc! Isus spune că au întâietate faptele, orice faptă care uneşte viaţa mea cu cea a Domnului, înainte deci de lucrarea de evanghelizare.
Vă repet acea expresie dură a lui Isus, dar care ne face să înţelegem că El ţine la iubirea noastră. Când se ajunge la judecata divină, mulţi vor spune: „Doamne! Doamne! Nu am profetizat în numele Tău, nu am alungat diavoli în numele Tău şi nu am făcut atâtea minuni în numele Tău?” Atunci le va declara: „Niciodată nu v-am cunoscut. Îndepărtaţi-vă de Mine, voi care săvârşiţi nelegiuirea!”
Mă gândesc cât de puternic răsună acest cuvânt pentru atâţia operatori în domeniul carităţii din cadrul Bisericii. În acest tip de organizaţii se pot face minuni, se pot face lucruri extraordinare, dar dacă eu nu am pus un gest de iubire, dacă eu nu i-am dat de înţeles acelei persoanei că o iubesc, ce folos? Gândiţi-vă cât de mult ţine Isus la aceasta, vrea ca prin faptele noastre să-i spunem că-l iubim înainte de a merge şi a-l vesti tuturor. Se îngrijeşte El de coerenţa noastră. Înainte de a spune altora că Isus e minunat, încearcă să demonstrezi cu un gest oarecare că tu îl alegi pe El. Tocmai faptele sunt cele care spun adevărul despre noi înşine.
De aici, din aceste reflecţii, puteţi descoperi importanţa faptului de a răspunde la acea întrebare simplă pe care ne-o punem mereu în al doilea moment al întâlnirii CFE. Vă amintiţi bine, aţi trăit acest moment şi în această întâlnire, după rugăciunea de laudă şi mulţumire: „Ce am făcut eu pentru Isus?” Aceasta înseamnă a împărtăşi credinţa, a împărtăşi relaţia noastră cu Isus. Ce-am făcut eu pentru Isus în această săptămână? Pentru că doar faptele sunt cele care spun că Isus este parte a vieţii mele, dacă eu convieţuiesc cu Isus, dacă este El partenerul meu de care sunt strâns unit. Ce-am făcut eu pentru Isus?
Deja mai înainte v-am amintit fapte concrete: iertarea, primirea, răbdarea, ascultarea unei persoane, a merge să-l asculţi pe Isus luând o pagină evanghelică: „Isuse, Doamne, vreau să te ascult!” Şi merg în căutarea cărţii mele, a Bibliei, şi caut, pentru că vreau să ascult Cuvântul Tău, ca să mă ajute, să mă mângâie, să mă susţină. Fapte mici, atenţie! Nu lucruri mari! Nu scrie în Evanghelie: dacă nu veţi face lucruri mari, nu vă veţi mântui. Dacă veţi fi dat şi numai un pahar de apă din iubire… Câte pahare de apă daţi în timpul unei zile? Câte sticle ridicaţi într-o zi? De câte ori faceţi cafea pe zi? De câte ori pregătiţi şi strângeţi masa? De câte ori folosiţi bucătăria? De câte ori închideţi cu delicateţe uşa? De câte ori răspundeţi la telefon? Câte pahare de apă! Lucruri mici, dar în care Isus vrea să fie prezent!
De câte ori nu vă reproşaţi între voi soţ-soţie: „De ce ai făcut acel lucru fără ca să fiu şi eu…? Ai decis că…, ai acţionat astfel fără mine…!” Şi Isus e la fel de gelos. „Când dai un pahar de apă, când ajuţi un frate de-al tău, când asculţi o persoană, când mergi la cineva în vizită, Eu vreau să fiu cu tine! Cheamă-mă, lasă-mă să stau cu tine!” Viaţa lui Isus se uneşte cu a noastră şi a noastră se uneşte cu cea a lui Isus. Prin urmare până şi faptele cele mai mici ne arată propriul adevăr. Şi în momentul în care e important să trăim aceste fapte în timpul săptămânii, devine foarte important şi să le comunicăm. E important să le comunicăm între noi în momentul împărtăşirii credinţei. Să comunicăm, pentru că a comunica înseamnă să-i susţinem pe fraţi, să-i încurajăm, să arătăm cum Isus e partenerul permanent al vieţii noastre. Să spunem, să comunicăm altora, să ne bucurăm şi să aducem laudă lui Isus, dar în acelaşi timp să transmitem şi drumul nostru personal de convieţuire, de trăire a vieţii împreună cu Isus.
Şi aceasta contribuie la construirea împărăţiei cerurilor, dar mai ales – imaginaţi-vă, o puteţi spune şi după această întâlnire – Domnul ne va pregăti lăcaş. „Veţi intra înlăuntrul casei Mele, în lăcaşul Meu. Dacă veţi face acestea, veţi intra în lăcaşul Meu şi veţi fi cu Mine pe vecie! Vă pregătesc un loc, veţi locui cu Mine!”
toată seria aici (ca fişiere Word)