Rugăciunea mentală, o „împărtăşire între prieteni”

Autor: Jeffrey Morrow
Traducere: Ana-Maria Blaga
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Rugăciunea mentală înseamnă pur şi simplu a petrece timp în prezenţa lui Dumnezeu, vorbind cu El despre absolut orice, chiar şi despre faptul că nu prea ştim ce să îi spunem. Înseamnă să îl privim pe Domnul ca pe un prieten apropiat, intim.

Adresându-li-se călugărilor cartusieni din mănăstirea din Serra San Bruno, pe 9 octombrie 2011, Papa Benedict al XVI-lea îi încuraja cu aceste cuvinte: „Fiecare mănăstire… este o oază în care fântâna adâncă din care scoatem apa vieţii, care ne potoleşte cea mai arzătoare sete, este continuu săpată prin rugăciune şi meditaţie”. O astfel de rugăciune meditativă sau contemplativă – rugăciunea mentală – poate fi practicată oriunde, atât înăuntrul cât şi în afara mănăstirii. Scoaterea „apei vieţii” este o necesitate pentru orice creştin. În mod tradiţional, rugăciunile vocale, cum este Rozariul, joacă un rol important în viaţa noastră interioară, dar rugăciunea mentală are o importanţă specială în viaţa creştinului. Rugăciunea mentală este contactul nostru zilnic cu Dumnezeu, împărtăşirea vieţii noastre, ca între prieteni, cu Domnul cerului şi al pământului, Tatăl nostru. Rugăciunea mentală joacă un rol esenţial în viaţa spirituală a creştinului, fie el membru al clerului sau laic, persoană consacrată sau membru al unui ordin secular, chiar protestant sau catolic. Într-adevăr, pentru mulţi protestanţi, rugăciunea mentală este unica formă de rugăciune; ea reprezintă fundamentul comun al creştinilor de diferite confesiuni.

Rugăciunea mentală este una dintre cele mai simple forme de rugăciune. Pentru a face o rugăciune mentală bună nu este nevoie de educaţie. Sfântul Josemaria Escriva, un sfânt al secolului al XX-lea, a scris celebrele cuvinte: „Nu ştii să te rogi? Pune-te în prezenţa lui Dumnezeu, şi de îndată ce ai spus ‘Doamne, nu ştiu să mă rog!’, poţi fi sigur că ai început deja să te rogi”. Rugăciunea mentală înseamnă pur şi simplu a petrece timp în prezenţa lui Dumnezeu, vorbind cu El despre absolut orice, chiar şi despre faptul că nu prea ştim ce să îi spunem. Înseamnă să îl privim pe Domnul ca pe un prieten apropiat, intim. Sfânta Tereza de Avila, această maestră a vieţii interioare, spunea: „Rugăciunea mentală este, după părerea mea, nimic altceva decât o împărtăşire între prieteni; înseamnă să îţi faci timp în mod frecvent pentru a fi singur cu Cel care ştim că ne iubeşte.”

În rugăciunea mentală, trebuie să îi vorbim lui Dumnezeu ca unui prieten, ca unuia despre care „ştim că ne iubeşte”, după cum spune Sfânta Tereza. Putem vorbi cu Dumnezeu despre orice. Îi putem cere ajutor în nevoile noastre sau ale altora, deşi nu ar trebui să ne petrecem majoritatea timpului făcând doar rugăciuni de cerere. Îi putem spune lui Dumnezeu despre dificultăţile cu care ne confruntăm, şi îi putem cere sfatul despre cum am putea să le depăşim, sau îl putem ruga să ne lumineze ca să putem înţelege ceea ce ne cere El, aici şi acum, şi să ne formulăm hotărâri concrete. Îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune din viaţa noastră, şi poate chiar şi pentru cele rele. Putem rosti un act de credinţă, spunându-i Domnului că credem în El, credem că este prezent, credem că ne aude, că ne vede, că ne iubeşte, sau îl putem ruga să sporească credinţa noastră. Putem rosti un act de iubire, spunându-i Domnului cât de mult îl iubim, şi rugându-l să ne ajute să îl iubim mai mult, şi să îi iubim pe ceilalţi aşa cum îi iubeşte El. Putem rosti un act de căinţă, spunându-i Domnului cât de rău ne pare pentru multele noastre căderi, făcând ispăşire pentru păcatele noastre şi chiar şi pentru păcatele altora, sau rugându-l să ne dea o căinţă adevărată, perfectă, astfel încât să ne pară rău pentru păcatele noastre din iubire faţă de El. Îi putem vorbi Domnului despre ce se întâmplă în acea zi, sau despre ambiţiile noastre, despre prietenii noştri, despre soţul sau soţia noastră, despre copiii noştri, despre credincioşii din parohia noastră, despre fraţii sau surorile din comunitatea noastră religioasă, şi despre nevoile şi preocupările lor. Îi putem vorbi despre toate lucrurile mărunte din viaţa noastră, aşa cum copiii mici le spun părinţilor toate micile detalii din viaţa lor de zi cu zi. Cel mai important lucru este să petrecem timp în prezenţa lui şi să vorbim cu El.

Alegerea intervalului de timp destinat rugăciunii mentale poate cere reflecţie şi gândire serioasă, cel mai bine fiind ajutaţi de directorul nostru spiritual, de confesorul nostru sau de o persoană în a cărei îndrumare spirituală avem încredere. Pentru unii, o oră poate fi un ţel demn de laudă. O oră reprezintă probabil limita superioară pentru sufletele dedicate lui Dumnezeu care trăiesc în lume. Cei din ordinele contemplative s-ar putea să facă mai mult. Cred că cel mai bine este să privim viaţa spirituală ca la o urcare treptată pe un plan înclinat. Unii încep cu doar cinci sau zece minute de rugăciune mentală zilnic, ajungând treptat, de-a lungul anilor, la o jumătate de oră de rugăciune mentală pe zi. Intervalul de timp acordat rugăciunii mentale ar trebui probabil stabilit de fiecare în funcţie de cerinţele propriei vieţi şi de experienţa sa în ceea ce priveşte rugăciunea. Cei care nu s-au mai rugat niciodată, ar trebui probabil să înceapă cu un interval scurt de rugăciune mentală, poate doar zece minute pe zi. Dacă au mai multă experienţă cu rugăciunea, ar putea să înceapă cu un interval de timp mai lung. Dacă au o meserie solicitantă (inclusiv munca în gospodărie) şi au copii foarte mici, o oră pe zi ar putea să fie prea mult, mai ales dacă au şi alte practici spirituale importante cum ar fi Liturghia zilnică, lectură spirituală sau timp dedicat rugăciunilor vocale.

Unul dintre marile avantaje ale rugăciunii mentale este că poate fi făcută oriunde ne aflăm: în faţa tabernacolului din biserică, oratoriu sau mănăstire; în timp ce stăm la birou, la serviciu; pe canapeaua din sufragerie; în avion, în tren sau în maşină; pe un vârf de munte sau pe o plajă; când ne plimbăm prin oraş; într-o chilie de mănăstire sau în dormitor. Rugăciunea făcută înaintea Domnului nostru prezent în Preasfântul Sacrament este probabil ideală. Acolo, în faţa prezenţei sacramentale a Domnului, El lucrează în sufletele noastre şi ne vorbeşte în tăcerea inimilor noastre, chiar dacă suntem distraşi. În prezenţa Domnului, chiar şi atunci când nu suntem în stare să spunem sau să facem nimic, putem fi convinşi că Domnul nu va rămâne inactiv.

Să ne amintim celebra relatare din viaţa Sf. Ioan Vianney, petrecută în satul Ars, în secolul al XIX-lea: parohul din Ars, Sf. Ioan Vianney, obişnuia să meargă des în biserica parohială şi vedea mereu acolo un ţăran bătrân cufundat în rugăciune. Într-o zi l-a întrebat pe bătrân: „Ce faci? Cum te rogi?” „Ei bine”, a spus ţăranul, „eu îl privesc şi El mă priveşte”. Dacă descoperim că, dintr-un motiv sau altul, nu putem să dăm o fugă până la biserică pentru a petrece un anumit timp în faţa Preasfântului Sacrament, ne putem ruga oriunde ne-am afla. În general, trebuie probabil să găsim un loc în care să nu fim distraşi. O tehnică de evitare a neatenţiei pe care mulţi sfinţi au recomandat-o este să luăm cu noi cărţi spirituale – Biblia, o lucrare a unui Papă sau a unui sfânt – şi să citim câteva rânduri atunci când ne simţim distraşi. După aceea putem vorbi cu Dumnezeu despre ceea ce am citit, în speranţa de a primi o perspectivă spirituală asupra vieţii noastre sau de a ne formula unele hotărâri practice. O regulă generală este aceea de a citi cât mai puţin, dar atât cât este necesar în intervalul de timp acordat rugăciunii mentale.

Evitarea neatenţiei va fi una dintre cele mai dificile bătălii pe care va trebui să le purtăm în timpul rugăciunii mentale. Îmi amintesc de cuvintele spuse de un preot cuiva care dorea să încerce rugăciunea mentală pentru prima dată. Acel suflet neobişnuit cu rugăciunea l-a întrebat pe preot: „Pot să mănânc sau să fac exerciţii fizice în timp ce mă rog?” Preotul i-a răspuns: „Nu”, apoi a adăugat: „dar trebuie să te rogi în timp ce mănânci sau faci exerciţii fizice”. El exprima ideea că, în condiţii normale, trebuie să dedicăm un anumit interval de timp, la o anumită oră, în fiecare zi, pentru a-l petrece exclusiv în rugăciune mentală, fără să facem alte activităţi care ne-ar putea distrage atenţia. Sfântul Paul ne spune însă: „Rugaţi-vă fără încetare!” (1Tesaloniceni 5,17). Astfel, trebuie să ne rugăm în timp ce lucrăm, în timp ce mâncăm, în timp ce facem mişcare şi în timp ce călătorim. Intervalele stabilite pentru rugăciunea mentală ne ajută însă să experimentăm mai bine prezenţa lui Dumnezeu şi să transformăm toate aspectele vieţilor noastre în rugăciune. Momentele noastre de rugăciune mentală şi participarea la Sfânta Liturghie sunt asemenea unui foc mare care încălzeşte cuptorul sufletelor noastre. De-a lungul restului zilei, aruncăm continuu în el mai mult combustibil şi înteţim flăcările cu rugăciunile noastre vocale, cu devoţiunile pioase, cu oferirea muncii şi a dificultăţilor etc.

Uneori, am putea fi nevoiţi să ne rugăm în timp ce conducem sau în alte contexte mai puţin ideale. În general, este mai bine să te rogi în astfel de contexte decât să nu te rogi deloc. Cel mai rău mod de a practica rugăciunea mentală este să nu o faci deloc. De asemenea, poate nu este cel mai înţelept să amânăm rugăciunea mentală pentru orele târzii din noapte, deşi uneori s-ar putea să fim nevoiţi să o facem. În cazul celor căsătoriţi, cu copii, sau care au alte persoane de care trebuie să se ocupe, foarte probabil vor apărea momente în care timpul dedicat rugăciunii mentale să fie scurtat sau omis complet. Când sacrificarea timpului dedicat rugăciunii devine frecventă sau obişnuită, poate trebuie să aruncăm o privire asupra vieţilor noastre şi să vedem dacă nu am putea renunţa la altceva, sau am putea ajusta intervalul de timp dedicat rugăciunii mentale, consultându-ne cu directorul spiritual, cu confesorul sau cu o altă persoană în a cărei îndrumare spirituală avem încredere. Rare sunt acele persoane care nu pot dedica rugăciunii nici măcar cinci minute pe zi, şi cinci minute de rugăciune sunt mai bune decât nimic.

În general, trebuie să nu renunţăm cu prea mare uşurinţă la timpul acordat rugăciunii. Când ne gândim la confortul nostru, la preferinţele noastre, chiar la serviciul nostru, trebuie să punem pe primul loc rugăciunea, aceasta dacă ne considerăm suflete dedicate lui Dumnezeu. Rugăciunea noastră, timpul nostru cu Dumnezeu, trebuie pus pe primul loc în viaţa noastră, chiar şi atunci – sau mai ales atunci – când ne confruntăm cu dificultăţi, cu perioade de secetă spirituală sau cu alte încercări. Când avem obstacole predictibile care să ne împiedice să ne respectăm timpul pentru rugăciune, sufletul îndrăgostit de Dumnezeu va găsi soluţii creative pentru a-şi petrece timpul cu Cel iubit. Sufletele îndrăgostite de Dumnezeu ar renunţa mai curând la o masă decât la rugăciune. Dar atunci când alţii au putere asupra vieţilor noastre, atunci când vieţile noastre nu ne aparţin, ar trebui să ne dorim să renunţăm la ceea ce facem de dragul iubirii creştine – super omnia caritas, mai presus de toate este iubirea (1Corinteni 13,13) – şi să facem acest lucru fără ezitare, recunoscând chemarea Domnului de a ne întâlni cu El întâlnindu-i pe aceia care au nevoie de timpul nostru.

Voi încheia cu sfatul dat de un sfânt care a trăit sfinţenia eroică în mijlocul lumii – soţ, tată, avocat, funcţionar public, martir: Sfântul Thomas Morus. „Dacă te interesează binele tău, dacă vrei să fii ferit de cursele diavolului, de furtunile acestei lumi, de atacurile duşmanilor; dacă doreşti cu ardoare să fii plăcut în faţa lui Dumnezeu, dacă doreşti din tot sufletul să fii fericit în cele din urmă – atunci nu lăsa să treacă nici o zi fără să fii prezent înaintea lui Dumnezeu în rugăciune”.