Data viitoare când vedeți că plouă

Autor: Peter Kreeft
Traducere: Radu Capan
Sursa: Food for the Soul. Reflections on the Mass Readings (Cycle A)

din comentariul la Duminica a III-a din Postul Mare, anul A (în ritul latin)
Femeia samariteană (Ioan 4,5-42)
Acesta este unul dintre cele mai lungi pasaje din Scriptură ce apare între lecturile liturgice (în Postul Mare, în duminica a III-a la latini, în Anul A; respectiv în duminica a V-a la bizantini). Pe bună dreptate: este o descriere vie, în care fiecare detaliu este semnificativ. Dacă ne-am lua timp să ne uităm la tot, am sta aici toată ziua. Așa că haideți să fim foarte scurți și să ne oprim doar la două lucruri concrete din această relatare: apa despre care vorbește Isus și vasul cu apă pe care femeia l-a lăsat în urmă.

Apa este teribil de importantă. În relatarea creației din Geneză, apa a fost al doilea lucru pe care Dumnezeu l-a creat, după lumină. Apa este necesară pentru toate ființele vii. În lecturile din ritul latin din duminica amintită, apa este menționată în trei dintre cele patru texte biblice: mai întâi în textul din Vechiul Testament, din Exod, despre apa care a curs din stânca lovită de Moise o la Massa și Meriba (comentariul pentru acest text a fost inclus la sfârșit); în al doilea rând, prin menționarea acestui eveniment în Psalmul 95; iar în al treilea rând, desigur, în lectura evanghelică despre Isus și femeia de la fântână.
În evenimentul de la Massa și Meriba, Dumnezeu a săvârșit o minune, dând poporului cârtitor apă în mijlocul deșertului, dintr-o stâncă, atunci când Moise a lovit-o cu toiagul. În episodul cu Isus și femeia de la fântână, nu există un miracol fizic, dar există un miracol spiritual mult mai mare, care apare chiar în ultimul rând al relatării, când bărbații din cetatea samariteană îi spun femeii: „Știm că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”. Israeliții din deșert au primit doar apă fizică, dar bărbații din cetatea samariteană au primit apă spirituală, care este un simbol pentru viața veșnică, viața lui Dumnezeu în suflet, care este apa pe care o dă Isus. Acesta este unul dintre modurile în care Isus este noul Moise, și mult mai mare decât Moise. De asemenea, Isus face o minune cu apă mai mare decât Moise, care a despărțit Marea Roșie. Isus desparte marea și mai mare a morții – pentru că ne putem îneca în apă, apa este adesea folosită ca simbol al morții – și ne duce în Țara Promisă a cerului, pentru care Țara Promisă fizică a lui Israel este doar un simbol.
Materia este un semn sau un simbol al spiritului. Lumina este un simbol al adevărului, iar vederea fizică este un simbol al înțelegerii, iar zâmbetele sunt semne și simboluri vizibile ale acelui lucru invizibil pe care îl numim fericire. Însuși cuvântul „miracol” din Biblie înseamnă, literalmente, „semn”. Cuvântul grec este semeion, de la care avem cuvântul „semiotică”, știința semnelor. Miracolele fizice din Biblie sunt întotdeauna semne și simboluri pentru ceva spiritual. Nu că ar fi doar simboluri, sau doar simbolice; este vorba de apă fizică, la propriu, la care se face referire atunci când evreii au trecut Marea Roșie și când Moise a lovit stânca și când Isus a întâlnit-o pe femeia de la fântână. Dar acea apă este, de asemenea, semn pentru altceva; ea are o semnificație care este mai mult decât materia din care este ea făcută, decât moleculele formate din doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen. Apa simbolizează în mod natural viața, deoarece tot ceea ce trăiește depinde de apă. Iar viața fizică pe care apa fizică o hrănește este ea însăși un semn sau un simbol al vieții spirituale. Dumnezeu a inventat materia pentru a ne învăța despre spirit, pentru a semnifica și simboliza spiritul, iar El a inventat corpurile umane pentru a dezvălui și exprima sufletele umane și, astfel, pentru a cunoaște ceva despre El însuși, întrucât El este spirit.
Așa cum viața fizică a trupurilor noastre este un simbol natural al vieții spirituale a sufletelor noastre, tot așa apa fizică de care au nevoie trupurile noastre pentru a trăi o viață trupească este un simbol natural a ceea ce putem numi apă spirituală, cea de care au nevoie sufletele noastre pentru a avea viață spirituală sau viață veșnică. Știm de unde provine apa fizică. Dar de unde provine apa spirituală? De la Dumnezeu. Un alt cuvânt pentru ea este „har”. Așa cum ploaia cade din cerurile fizice, tot așa harul cade din cerul spiritual al lui Dumnezeu. Este o revărsare a propriei vieți a lui Dumnezeu în sufletele noastre. Data viitoare când vedeți că plouă, amintiți-vă de acest simbolism și mulțumiți-i lui Dumnezeu pentru ambele ape. Ambele sunt reale. Atât de reale încât ambele sunt chestiuni de viață și de moarte.
Isus a întors atenția femeii de la obsesia ei pentru apa fizică, apa din fântână, la apa spirituală pe care numai El i-o putea da. El era adevărata fântână. Acolo era apa vie. De asemenea, Isus a îndreptat atenția femeii de la obsesia ei legată de locul fizic – evreii se închinau în Ierusalim, iar samaritenii nu – atunci când i-a spus: „Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să îl adore”. Observați că Isus nu a folosit cuvântul „doar” (doar în duh și adevăr). Nu a spus că închinarea este doar spirituală. Dar nici nu este doar fizică. Geografia ei este un simbol sau un semn pentru ceva mai mult, ceva spiritual. Clădirea unei biserici este doar un simbol, un simbol sacru sau o serie de simboluri, pentru ceva care nu este făcut din atomi și molecule. Ea nu funcționează ca prin magie sau ca o mașină, automat, de la sine. Te uzi automat când intri în mare, dar nu te sfințești doar intrând pe ușa bisericii, fie că biserica e aici sau la Ierusalim. Când urci pe un munte, nu te apropii automat de Dumnezeu sau de cer, dar când credința, speranța și caritatea urcă pe noi niveluri, te apropii.
Apa pe care Isus a spus că o va da este Duhul Sfânt. Ceea ce este apa pentru corpul tău, Duhul Sfânt este pentru sufletul tău. Atât apa fizică, cât și apa Duhului Sfânt sunt reale. Nu sunt doar cuvinte poetice sau simboluri pe care le inventăm, precum cuvintele care ne ies pe gură. Duhul Sfânt este la fel de real ca apa fizică și la fel de necesar pentru viața sufletului nostru ca apa fizică pentru viața trupului nostru. Diferența este că trupul nostru este destinat să moară în cele din urmă, dar nu și sufletul nostru. Așadar, care dintre cele două este mai important? Este mai important, așa cum credea femeia samariteană, ca trupul tău să ajungă la Ierusalim sau ca sufletul tău să ajungă în cer? Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie la mintea cocoșului.
Celălalt punct din relatare pe care vreau să îl abordez este legat de vasul sau găleata cu care lua apa. Aceste vase erau mult mai importante și mult mai scumpe în Israelul antic decât în societatea de astăzi. Dacă nu aveai un vas, nu puteai să scoți apă, iar dacă nu luai apă, mureai. Cu toate acestea, femeia noastră, această femeie foarte lumească și practică, atunci când l-a întâlnit pe Isus, a uitat complet de vasul ei și l-a lăsat la fântâna unde se afla Isus când a fugit să le spună tuturor celor din oraș că a venit Mesia. Isus îi dăduse lecția că apa spirituală pe care o dă El este mai importantă decât apa fizică pe care o dădea fântâna lui Iacob, așa cum sufletul este mai important decât trupul.
Puteți vedea relația dintre suflet și trup dacă vă uitați la relația dintre apă și vas. Apa este mai importantă decât vasul – de fapt, apa este întreaga rațiune a vasului. Și sufletul este întreaga rațiune a corpului. De aceea, trupurile umane sunt sacre: pentru că sunt temple ale Duhului Sfânt. Așa cum clădirea unei biserici este sacră pentru că îl conține pe Dumnezeu întrupat în Euharistie, tot așa și trupurile noastre fizice și muritoare sunt sacre pentru că ele conțin viața spirituală și veșnică. (Un aspect tehnic, dar profund aici este că sufletul conține cu adevărat trupul. Nu trupul conține sufletul. El conține inima fizică și creierul fizic, dar nu și inima și mintea sufletului. Din punct de vedere fizic, decorul unei piese de teatru conține piesa, dar sensul piesei, punctul de vedere al piesei, conține decorul ca una dintre dimensiunile ei. Sufletul este sensul trupului, rațiunea trupului, și nu invers. De aceea, trupurile sunt sfinte.)
În Biblie, ca în viață, există adesea mult, mult mai mult decât se vede cu ochiul liber. Aparențele pot fi înșelătoare. Data viitoare când vă uitați la vecinul vostru creștin, amintiți-vă că sunteți în prezența a ceva care se aseamănă cu Euharistia. Nu este o exagerare. Isus a spus: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, Mie mi-ați făcut” (Matei 25,40). Haideți să încercăm să ne amintim acest lucru pentru următoarele 24 de ore. Aceasta vă este tema de casă pentru astăzi.

* * *
Apa din stâncă (Exod 17,3-7)
În lectura din Exod despre Moise lovind stânca, ideea nu este doar că Dumnezeu poate să facă o minune și să scoată apă dintr-o stâncă, ci și că poporul Său a încetat să se mai încreadă în Dumnezeu în deșertul fără apă, deși îl văzuseră făcând minuni pentru ei în Egipt și la Marea Roșie. Dumnezeu nu i-a abandonat nici măcar atunci când și-au pierdut credința și au cârtit împotriva lui Moise. El a făcut o altă minune cu toiagul lui Moise care anterior despărțise Marea Roșie, scoțând acum apă proaspătă dintr-o stâncă.
Ideea aici este că Dumnezeu este de încredere și că nu își abandonează poporul chiar și atunci când acesta l-a părăsit. Dumnezeu nu le-a dat ceea ce li se cuvine și nu i-a părăsit în pustiu, deși meritau să fie părăsiți. Ei au vrut apă mai mult decât pe Dumnezeu, ceea ce a fost o prostie, pentru că Dumnezeu le-ar fi dat apă, dar apa nu le-ar fi dat pe Dumnezeu. Ar fi trebuit să pună mereu pe primul loc apa spirituală a credinței, a speranței și a iubirii, dar ei au păstrat credința în Dumnezeu doar în vremurile bune, când apa era din belșug, și nu în vremurile grele, când era puțină. De aceea, locul a fost numit „Massa”, care înseamnă „test” sau „încercare”. Ei au eșuat în încercare, dar Dumnezeu nu a eșuat.
Toate ființele vii au nevoie de apă. Ideea comunicată aici este că apa fizică simboliza apa spirituală a vieții supranaturale, pe care numai Dumnezeu o poate da. Este același simbolism pe care îl găsim în relatarea evanghelică cu Isus și femeia samariteană de la fântână. Stânca este, de asemenea, un simbol. Apa obișnuită, naturală, nu provine din stânci. Dar de unde vine apa vieții supranaturale? Din Cristos, iar Cristos este numit „Stânca noastră”. Așa spune Sfântul Paul în 1Corinteni 10,1-6, care se referă explicit la acest episod din Exod. Începe cu ideea că Dumnezeu își testează poporul în pustiu și apoi continuă identificând stânca miraculoasă cu Cristos: „Nu vreau, fraților, să rămâneți în ignoranță: părinții noștri au fost cu toții sub nor și toți au trecut prin mare și toți, întru Moise, au fost botezați în nor și în mare. Toți au mâncat aceeași hrană spirituală și toți au băut aceeași băutură spirituală pentru că ei beau din piatra spirituală care îi urma, iar piatra era Cristos. Totuși cei mai mulți dintre ei nu au fost pe placul lui Dumnezeu, de aceea au pierit în pustiu. De fapt, acestea au devenit pentru noi exemple, ca să nu dorim cele rele, așa cum au dorit ei.”
Ideea este că nu îl poți moșteni automat pe Cristos doar făcând parte dintr-un popor ales, sau dintr-o Biserică vizibilă sau dintr-o familie religioasă, sau chiar doar primind Sacramentele, fără credință. Primirea Sacramentelor nu este ca și cum un perete primește vopseaua. Este ca un îndrăgostit care primește un sărut – necesită un răspuns! Nici Sacramentele nu sunt magice, nu sunt bilete automate de mântuire. Ele sunt daruri, iar darurile trebuie să fie acceptate în mod liber, precum și oferite în mod liber. Sacramentele trebuie să fie acceptate cu credință, speranță și iubire, toate acestea fiind alegerile noastre libere. Dumnezeu cere alegerea noastră liberă, pentru că cere iubire; nu este mulțumit cu nimic mai puțin decât cu iubirea, iar iubirea este o alegere liberă. Dumnezeu o dă întotdeauna în mod liber, dar și noi trebuie să o acceptăm în mod liber.