Partea 61 din 176 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org
Isus Cristos
Cateheza 61
Obişnuinţa e fără suflet
Text de bază: Mc 6,1-6
Dragi prieteni,
Din nou împreună, cu bucuria de a ne regăsi, pentru ca să experimentăm ceea ce aceste întâlniri au deosebit şi unic, ceea ce le diferenţiază de oricare alt tip de întâlnire care există în lume: a trăi în unitate şi a face vizibilă prezenţa lui Isus. Aceasta este experienţa pe care vrem să o facem, pe care vreţi să o faceţi în acest moment. Prezenţa lui Isus e garantată de semnul prin care El s-a legat în formă indisolubilă: prezenţa lui Isus e garantată de cuplul de soţi care conduce comunitatea, garantată şi de unitatea dintre voi: „Unde doi sau trei se adună în numele meu sunt şi eu prezent în mijlocul lor”.
Prin urmare fiecare dintre voi devine indispensabil pentru a garanta prezenţa lui Isus. Dacă cineva vine la comunitate, dar în interiorul său poartă ură, resentimente, judecată faţă de altul, chiar dacă ar sta la această întâlnire, e ca şi când nu ar fi. Pentru că cel care nu iubeşte se află în afara circuitului Preasfintei Treimi. Cel care nu iubeşte, chiar dacă aparţine lui Isus, e în afara fluxului de sânge viu, pentru că pe Dumnezeu îl comunicăm doar în iubire. Şi apoi prezenţa lui Isus devine o prezenţă care vorbeşte. Vorbeşte prin experienţele pe care vi le împărtăşiţi reciproc. Este vizibil prezent, pentru că este preamărit, iar preamărirea Lui ne ajută să înţelegem cât de prezent este în mijlocul nostru Isus. O prezenţă care vorbeşte, pentru că Isus are Cuvântul Său.
„Cuvântul Domnului – Laudă Ţie Cristoase!”, acest Cuvânt vrem să-l ascultăm. Îl vom lua din Evanghelia lui Marcu, cap. 6 vers. 1-6. Vrem să-l ascultăm, ştiind deja cum în acest episod Isus vrea să se facă cunoscut, dar sunt şi din aceia care reuşesc să înţeleagă acel cuvânt. Să ascultăm:
1 Apoi a ieşit de acolo şi a venit în locul Lui natal, iar discipolii îl urmau. 2 Fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă şi mulţi dintre cei care îl ascultau se mirau, spunând: „De unde are El toate acestea? Şi ce este această înţelepciune care i s-a dat şi aceste fapte minunate care se fac prin mâinile Lui? 3 Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Ioses, al lui Iuda şi Simon? Şi surorile Lui nu sunt oare aici, la noi?” Şi erau scandalizaţi de El. 4 Dar Isus le-a zis: „Un profet nu este dispreţuit decât în patria lui, printre rudele sale şi în casa lui”. 5 Şi nu a putut face acolo nici o minune, decât doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. 6 Şi se mira de necredinţa lor.
Familiaritatea nazarinenilor faţă de Isus îi împiedică pe aceştia să vadă noutatea. Am putea intitula această reflecţie astfel: Obişnuinţa e fără suflet, sau obişnuinţa ne face să ne pierdem sufletul, sau obişnuinţa nu ne pune în condiţia de a primi noutatea pe care Domnul ne-o oferă, obişnuinţa e fără suflet. Este prezumţia că ştiinţa noastră poate conţine noutatea lui Dumnezeu. „Ştiu deja cine-i preotul acela, ştiu cum se comportă şi-l judec pozitiv sau negativ, ştiu de unde vine, ştiu ce face”. Dar ştii tu că acel preot vesteşte Cuvântul Domnului? Ştii tu că acel preot face Euharistia lui Isus? Iar tu, spunând „ştiu cine e, ce face, de unde vine”, pierzi toată bogăţia Sa. Astfel li s-a întâmplat nazarinenilor.
Nazaret, o istorie de credinţă, o localitate în care se trăia intens credinţa. Un sat atât de credincios, atât de practicant, încât aveau o sinagogă care dădea mărturie de acest lucru, unde ascultau pe profetul Isaia care îl vesteşte pe Mesia, Dumnezeu făcut trup. Dar când Isus vesteşte: „Astăzi aceste cuvinte s-au împlinit, Eu sunt acel Mesia, Eu am cuvintele vieţii noi, Eu am venit să aduc eliberarea, mântuirea, viaţa”, apar şi reacţiile. „Nu, nu e posibil, nu e posibil ca o persoană pe care eu o cunosc, despre care ştiu că e fiul Mariei şi al lui Iosif”. Apoi aici sunt toate rudele Lui, sunt nominalizaţi fraţii, surorile etc. (în limbajul ebraic reprezintă rudele, nu fraţii şi surorile de sânge). „Dar nu se poate, cunosc toată familia, e de negândit, nu e posibil ca noutatea să vină de aici, eu ştiu deja”. Această familiaritate, această obişnuinţă împiedică să se vadă noutatea pe care Dumnezeu vrea să o dăruiască prin acea persoană.
Imaginaţi-vi-l pe Mesia cel aşteptat de veacuri care se prezintă în localitatea lui şi, pentru că îl cunosc, nu-şi dau seama cine este de fapt. Îl cunosc, dar nu recunosc noutatea care se afla în El. Încerc să mă exprim printr-un exemplu: e ca şi cel care aşteaptă un autobuz, aşteaptă să treacă cursa regulată. Ştie ora, ştie culoarea, dar când trece autobuzul spune: „Iată, e ora exactă, acesta este numărul şi culoarea e aceeaşi”, dar nu urcă în el pentru că ştie deja totul despre acel autobuz, nu urcă. La fel ni se întâmplă şi nouă, datorită obişnuinţei riscăm să pierdem noutatea şi bogăţia. Noutăţile extraordinare riscă să se piardă în acel „ştiu deja”, ştiu totul deja. „Dar acest fragment evanghelic l-am mai auzit, nu mi se pare că este nimic nou”… – însă este Cuvântul lui Dumnezeu, este Domnul care vrea să vorbească cu tine. „Dar am mai fost la o astfel de întâlnire…” – Domnul vrea să-ţi vorbească în această seară, în acest moment, în această zi. Nu vrea să-ţi spună acelaşi lucru pe care ţi l-a spus şi anul trecut, vrea să-ţi spună un cuvânt nou.
Gândiţi-vă numai la Euharistie, la obişnuinţa de a veni la Împărtăşanie, la Liturghie, să văd acea ostie albă… „Ştiu deja cum se desfăşoară Liturghia, ştiu deja cum se desfăşoară ritul… Sunt atent eventual la vreo noutate, să văd care preot celebrează în acea zi, probabil vedem cum predică… ne însuşim poate vreun aspect particular”; „Vezi, la acel pasaj preotul a greşit…” Îţi dai însă seama că astfel rişti să admiri doar hârtia fără să deschizi cadoul? Euharistia este Trupul lui Isus în acest moment!
Sau gândiţi-vă la faptul de a face parte din această comunitate a noastră. „Am mai făcut parte din grupuri, din grupul familiilor, din grupuri de prieteni, din grupul de tineri pe când eram încă tânăr, am făcut parte din grupul adolescenţilor… obişnuinţa”. Dar tu ştii că în acest moment în unitatea dintre noi este prezent Isus? E ca şi când priveşti un bec foarte mic, acel fir foarte subţire este unit şi prin el trece curentul şi produce lumina, luminează. Tot astfel, dacă curentul trece peste tot prin jurul vostru, dacă trece curentul iubirii, în mijlocul vostru, în acest moment, e lumină, e prezenţa lui Isus. Iar voi puteţi fi legaţi la ochi chiar de către obişnuinţă. Eu îl cunosc pe acesta, pe acela, îi cunosc pe toţi cei de aici prezenţi la întâlnire, ce e nou? Dacă trece curentul iubirii reciproce, este prezent Isus şi acest cuvânt care este vestit devine cuvânt întăritor şi hotărâtor în stare să ajungă la tine şi să-ţi transmită acel mesaj deosebit chiar dacă nu e spus de preot.
Se întâmplă adesea ca în timpul unei predici, în timp unei explicaţii, o persoană să primească un gând şi nu e despre ceea ce preotul spune, e altceva. Dar Domnul i l-a spus intenţionat şi i-a venit în minte provocat fiind chiar de acel cuvânt. A fi biserică, a fi comunitate e întotdeauna ceva preţios. Ori gândiţi-vă la cât am banalizat viaţa veşnică: contează mai mult cei 80 de ani pe care-i vom trăi aici, mai mulţi ori mai puţini, sau contează mai mult viaţa pe care o vom avea pentru veşnicie? Chiar credem că este adevărat-adevărat că noi vom trăi veşnic? Că Domnul chiar ne dă viaţa veşnică? Credem că avem în noi viaţa veşnică şi alegem cum să o trăim?
Adesea se poate întâmpla şi în viaţa familială şi aceasta ne face să vedem şi mai mult cum obişnuinţa e fără suflet. În viaţa familială, obişnuinţa este să ai, să dai, să împlineşti gesturi făcându-te să pierzi frumuseţea unui dar, a unei prezenţe. Sunt obişnuit să-mi văd soţia, să-mi văd soţul, copiii, să am o casă, sunt obişnuit şi nu-mi mai dau seama de frumuseţe. De aceea pot saluta ori nu soţia, copiii, părinţii. Pot să-mi dau sau nu seama că am un acoperiş, o casă, că mă întorc acasă şi văd că este cineva în casă. Ce tristeţe când se ajunge ca unul dintre cei doi să moară, iar soţul ori soţia care rămâne, închizând uşa, fiind singur acasă, să spună: „Cât de trist este să fii singur în casă!” Cum s-a schimbat viaţa! Ai avut 60 de ani de căsătorie ca să înţelegi cât de preţioasă era acea persoană de lângă tine, în ciuda tuturor defectelor pe care le avea, şi e nevoie ca acea persoană să moară pentru ca tu să-i înţelegi valoarea.
Obişnuinţa ia sufletul, nu e în stare să ne facă să trecem dincolo şi să înţelegem sensul preţios a ceea ce avem: soţia, soţul, copiii, casa, serviciul, necesarul de trai. Dar mai ales obişnuinţa devine teribilă când nu ne mai permite să simţim frumuseţea iubirii pe care Dumnezeu ne-o dăruieşte. „Da, da, sunt obişnuit să ştiu, da, Dumnezeu mă iubeşte, ştiu…!” Atât de mult ştii încât nu reuşeşti să mai vezi darurile pe care ţi le face! E ca şi când o soţie în casă ar considera de la sine înţeleasă iubirea pentru soţ şi viceversa; soţul este atât de sigur de iubirea faţă de soţie încât dacă îi ia un cadou, dacă este ceva nou pe care el şi ea şi-l dăruiesc reciproc, nici măcar nu i se dă atenţie. „Ştiu, ştiu!”
Gândeşte-te numai câte daruri îţi face Domnul şi tu nici măcar nu le primeşti, pentru că eşti obişnuit. „Da, ştiu, Dumnezeu mă iubeşte, mă iubeşte pe mine personal aşa cum sunt, da, ştiu…!” Şi dacă eu îţi cer lista darurilor pe care Dumnezeu ţi le-a făcut astăzi?! Încearcă să vezi cât de mult a stat Domnul lângă tine: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul timpurilor”. Domnul a fost cu tine toată ziua şi tu nu ai văzut nici o mişcare a Lui. E ca şi când voi aţi merge la plimbare cu soţia voastră, sau aţi sta acasă cu soţia voastră, cu soţul vostru o zi întreagă. O zi întreagă într-o excursie la munte şi apoi, la sfârşit, întrebi seara: auzi, ce am făcut lângă tine astăzi? Ce am făcut? Uite, n-am văzut nimic, dar ai fost lângă mine astăzi? Da, am petrecut o zi întreagă cu tine, dar nu am văzut nimic!”
Să ajung la sfârşitul unei zile, alteori al unei săptămâni şi să spun: „Nu am văzut nimic despre tine, nu am văzut nimic”. Să nu mai ştiu să văd semnele persoanei care mă iubeşte, în acest caz ale lui Isus Domnul, ale lui Dumnezeu care mă iubeşte. Înţelegeţi semnificaţia educativă, profund pedagogică, ce se află în spatele rugăciunii de laudă? A-l lăuda pe Domnul la începutul fiecărei întâlniri a comunităţii e pentru a ne trezi din obişnuinţă! Pentru a ne da jos acea patină impermeabilă, care riscă să ne facă să nu mai înţelegem frumuseţea Domnului care intervine de mai multe ori în zilele noastre, în săptămânile noastre, pentru a ne da semne explicite de iubire.
Gândiţi-vă numai câtă iubire delicată conţine acest cuvânt pe care El ni-l vesteşte în această seară. E ca şi când ne-ar ruga şi ar spune: „De ce te-ai obişnuit atât de mult cu prezenţa Mea, într-atât încât m-ai şters? Te-ai obişnuit atât de mult încât te comporţi ca şi când Eu nu aş fi! Te-ai obişnuit atât de mult încât nici măcar nu mai ţii cont de câte fac pentru tine!”
Este Domnul cel care, cu atâta grijă şi gingăşie, cu suflul Său de iubire, încearcă să mai deschidă încă o dată o breşă în inima noastră, pentru a vedea dacă ne dăm seama că există şi că vrea să ne transmită frumuseţea iubirii Sale. Să rămânem în ascultarea Lui şi a ceea ce mărturiile celor de lângă noi pot sublinia despre Isus, care vorbeşte în mijlocul nostru.
toată seria aici (ca fişiere Word)