CFE: Isus plânge

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 50
Isus plânge
Text de bază: Lc 19,41-44

Dragi prieteni,

Suntem din nou uniţi în numele Domnului ca să contemplăm minunile Sale şi în acelaşi timp, cu dorinţa profundă în inimă, să-l ascultăm pe Isus vorbindu-ne în mod direct prin Cuvântul Său. Un Cuvânt pătruns de acţiunea Spiritului Sfânt, un Cuvânt care se deosebeşte de toate celelalte cuvinte. Un Cuvânt care are calitatea de a se face înţeles de fiecare după propriul limbaj. Isus în Cuvântul Său nu vorbeşte în italiană, chineză, franceză. Nu vorbeşte cu limbajele noastre omeneşti, în dialect, Isus vorbeşte prin limbajul inimii fiecărei persoane în particular, vorbeşte limba mea, acea limbă neexprimată, a simţirii mele, a drumului meu, a suferinţei mele. Isus vorbeşte această limbă şi prin urmare dorinţa de a-l auzi vorbind înseamnă a intra deja în condiţiile pentru ca El să ne vorbească.

Reflectăm astăzi asupra unei atitudini, a unui comportament uman important şi simplu al lui Isus, o atitudine normală între oameni; dar, observându-l pe chipul lui Isus, a fost atât de impresionant încât apostolii l-au reţinut: e gestul lui Isus care plânge. Isus plânge, fapt tulburător chiar şi pentru apostoli până la punctul de a fi consemnat aceasta şi în Evanghelii.

Să ascultăm relatarea evanghelistului Luca, cap. 19, vers. 41-44, în timp ce ne povesteşte despre călătoria lui Isus spre Ierusalim:

41 După ce s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, 42 zicând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi. 43 Căci vor veni peste tine zile când duşmanii tăi vor săpa tranşee în jurul tău, te vor încercui şi asedia din toate părţile, 44te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră, pentru că nu ai cunoscut timpul vizitării tale”.

Este un gest al lui Isus cât se poate de uman, dar care arată inima Sa, intenţiile Sale, dorinţele Sale. Plânge pentru faptul de a nu a fi fost cunoscut şi iubit: „nu ai cunoscut timpul vizitării tale”. Aceasta arată iubirea lui Isus pentru acest oraş, faţă de acele persoane, arată iubirea lui Isus faţă de fiecare persoană; acel plâns arată iubirea lui Isus pentru mine. Putem citi printre rânduri; da, Isus se poate să fi plâns pentru mine sau Isus plânge pentru mine dacă nu răspund. E ca şi când o persoană, un iubit, plin de dorinţa unei întâlniri, oferă tot ce poate dărui şi spune din iubire, iubire care nici măcar nu este recunoscută, nici măcar nu este întâlnită. Isus plânge dacă nu răspund.

Există ceva care ne poate arăta cu câtă atenţie Isus poartă de grijă oamenilor. Aflăm aceasta imediat, tot legat de Ierusalim, într-un alt fragment din Luca, în care Isus personal spune: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori nu am dorit să-i adun pe fiii tăi precum adună cloşca puii săi sub aripi”. Observaţi ce imagine foloseşte Isus, această grijă plină de afecţiune, această căldură pe care vrea să o răspândească, această prezenţă pe care vrea să o păzească şi să o protejeze, iată plânsul lui Isus. Acest Isus vrea să mântuiască persoanele din oraşul Său, acest Isus, care vrea să mă salveze şi pe mine şi pune în aplicare în fiecare zi strategii de iubire, gesturi de atenţie pline de iubire, în speranţa că va reuşi să se facă acceptat de către noi.

De aici se înţelege valoarea fiecărei Comunităţi Familiale în prima parte când se scoate în evidenţă „Ce a făcut Isus pentru mine”. Pentru că nu vrem ca această persoană care mă iubeşte, care iubeşte până la chin, până la dăruirea totală, până la plânsul de a nu fi recunoscut, nu vrem ca această persoană să nu fie recunoscută şi primită. Această iubire dulce şi gingaşă care este revărsată asupra mea, care îmi este oferită în fiecare zi, riscă să nu fie primită.

Iată de ce spuneam despre acea primă parte a întâlnirii comunităţii, a povesti ceea ce Isus a făcut pentru mine, să reuşesc să-l descopăr. Lucruri mici, daruri mici, a nu-mi mai asuma nimic din ceea ce am, din ceea ce sunt, din ceea ce este în jurul meu, din muncă, din întâlniri, din surprize. Este Isus care, precum cloşca ce poartă de grijă fiecărui puişor, tot la fel are grijă de mine. Şi Isus simte suferinţa refuzului.

Eu nu ştiu să vă explic ce este durerea lui Dumnezeu, nu ştiu să vă explic; eu ştiu doar, după cum am putea intui toţi, că unde este iubire este şi suferinţă, că nu există iubire fără suferinţă, precum nu există soare fără umbră; că acolo unde este dorinţa, aşteptarea, voinţa de a te întâlni, dăruirea totală, de cealaltă parte este şi suferinţa, rana, care apare când acestei iubiri nu i se răspunde, când această iubire nu este împărtăşită.

Această Evanghelie scoate în evidenţă că există o suferinţă a lui Isus. Noi nu ştim descrie cum se manifestă această suferinţă în Isus înviat. Este cert însă faptul că Isus înviat nu a pierdut sensibilitatea umană, ci aceasta s-a transformat, s-a multiplicat, s-a preschimbat, dar nu s-a pierdut, iar acel Isus poate suferi. Desigur, nu este vorba despre suferinţa noastră umană, care are limite; în El este suferinţa celui care are deplinătatea perfectă a iubirii.

Repet, nu ştiu să o descriu, aici intrăm în misterul lui Dumnezeu, dar ne face să înţelegem că există un Dumnezeu care suferă, un Dumnezeu care iubeşte, nu fără a simţi urmările lipsei de răspuns. Desigur, nimic nu-i este luat lui Dumnezeu, noi nu-i putem fura fericirea lui Dumnezeu, noi nu-l putem diminua cu nimic pe Dumnezeu. Chiar dacă toţi oamenii de pe pământ s-ar răscula, nimeni nu-i poate lua nimic lui Dumnezeu, dar este cert că această iubire perfectă a lui Dumnezeu este marcată de răspunsul meu.

Nu-i este indiferent nici măcar lui Dumnezeu, lui Isus, dacă în acest moment din inimile noastre urcă dorinţa de a-l îmbrăţişa, de a-l întâlni, de a-l iubi, ori se naşte în inimă dorinţa de a ne îndepărta – nu mă interesează deloc; „Isuse, valorezi mai puţin decât acea bucată de hârtie pe care o am în mână” – Isus nu este indiferent. Iată de ce acest fragment evanghelic al lui Luca ne arată inima lui Isus; Isus cel care, ca şi cloşca, îşi adună puii săi sub aripi, e Isus care plânge, plânge.

Şi într-o altă împrejurare am auzit că plânge – singurele două împrejurări unde în Evanghelii se spune că Isus plânge – când plânge pentru prietenul Său, Lazăr. Isus simte forţa unei relaţii de prietenie, nu este absent, nu este indiferent, nu este neutru, nu este un zid. Iar acolo unde se află plinătatea bucuriei e logic să fie şi suferinţa aşteptării. De ce se spune într-un fragment evanghelic că este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte decât pentru o sută de drepţi? De ce? Este mai multă bucurie! Şi unde nu este multă bucurie înseamnă că lipseşte ceva!

Repet, intrăm în misterul lui Dumnezeu şi prin urmare noi doar ne bâlbâim prin gândirea umană, dar cu siguranţă putem intui semnificaţia acestui gest al lui Isus care plânge. Iar în timp ce îl vedem pe Isus care plânge, să medităm o clipă. Dacă plânge asupra Ierusalimului pentru că l-a iubit cu o iubire extraordinară, iar acel oraş nu a răspuns, cum iubeşte Isus această comunitate? Întrebaţi-vă! Să ne întrebăm! Cum iubeşte Isus această comunitate? Persoanele care trăiesc în acest oraş? Câte persoane reuşesc să descopere iubirea lui Isus? Pentru câţi oameni Isus, în acest moment, plânge sau ar putea plânge pentru că nu au înţeles că au fost vizitaţi de iubirea lui Dumnezeu?!

În schimb, eu fac cunoscută altora această iubire care vizitează comunitatea noastră? Remarcaţi că Isus, din păcate, cunoaşte bine consecinţele refuzului, cunoaşte consecinţele faptului de a nu conştientiza prezenţa Lui. Observaţi acel pasaj greu, când spune: „te vor face una cu pământul pe tine şi pe copiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa din tine piatră peste piatră„.

Dragi prieteni, nu se poate spune deja despre această comunitate a noastră, despre anumite familii, că „nu a rămas piatră peste piatră”? Despre anumite familii din care nu mai rămâne nimic decât numai sentimentul distrugerii, al înfrângerii, al căderii? Nu putem observa deja revolte în multe familii? Isus cunoaşte consecinţele asupra celui care „nu a cunoscut timpul vizitării”, a celui care nu a înţeles prezenţa lui Isus! Şi aceasta, logic, nu este o ameninţare, dar atunci când omul vrea să trăiască pe cont propriu, fără Dumnezeu, e logic că trebuie să suporte consecinţele, trebuie să poată să citească concluziile.

Dar pe noi nu ne interesează să scoatem în evidenţă aceste concluzii, ci ne interesează să scoatem în relief faptul că Isus a venit pentru a ne mântui, pentru a ne ajuta. Isus vine pentru a ne face cunoscută iubirea Sa. Prin urmare, am dori ca noi toţi să fim persoane în stare să facem cunoscută această iubire. De aici se naşte obligaţia evanghelizării. Cum îl poate privi Isus pe cineva dintre voi care începe să se roage pentru cei din lista inimii?

Simţiţi-vă priviţi de Isus! Tu te rogi pentru una, două, trei persoane, tu faci adoraţie înaintea lui Isus pentru acele două, trei, patru persoane. Gândeşte-te numai cu ce inimă te priveşte Isus! Apoi vede în tine efortul de a sluji acele persoane, de a fi mai atent, mai prietenos, mai util, mai disponibil. În sfârşit, Isus însuşi te observă în timp ce într-o anumită împrejurare aşezi semnul Cuvântului! „Ştii că l-am întâlnit pe Domnul…, ştii că de când am început să mă rog…, ştii că de când am început să merg în biserică…, ştii că de când am făcut exerciţii spirituale…, ştii că de când merg la comunitate am descoperit că există ceva mai frumos”? Înseamnă a putea spune: „Vezi că Isus plânge şi pentru tine când vede că nu te realizezi”!

Voi, părinţii, ce faceţi când vedeţi că un fiu nu vă ascultă, nu remarcă darurile pe care i le faceţi, drumul corect în viaţă pe care i-l arătaţi? Voi, părinţii, nu plângeţi oare în sufletul vostru spunând: „Fiule, tu nu ştii că te pot aştepta în viaţă situaţii mai dure şi foarte grele”?! Voi, părinţii, nu aveţi oare lacrimi de suferinţă când trebuie să păstraţi darul pe care fiul vostru l-ar putea primi acum dacă v-ar asculta? Aşa este Isus!

Să ne gândim la Isus care priveşte acum cu atenţie toate persoanele care compun comunităţile noastre parohiale: cum le priveşte? Acel plâns al lui Isus asupra Ierusalimului să devină al nostru! Să simţim pasiunea lui Isus şi ne vom da seama câte daruri extraordinare vin către noi! Să simţim acel sentiment al lui Isus care, reprezentat de cloşca ce îşi adună puii săi sub aripi, descrie simţămintele Sale faţă de Ierusalim şi faţă de locuitorii Ierusalimului, şi să încercăm să simţim acest sentiment al lui Isus faţă de comunitatea noastră parohială.

Imaginaţi-vi-l pe Isus intrând în oraşul nostru şi spunându-ne: „În aceşti ani, de câte ori ca şi cloşca am încercat să vă adun pe voi toţi, pe voi?” Acel Isus, care plânge, să rămână întipărit în noi şi va fi izvor de energie, izvor de viaţă, de angajare!

toată seria aici (ca fişiere Word)