Autor: Episcopul Robert Barron
Traducere: Radu Capan
Sursa: The Priority of Christ
De-a lungul Vechiului Testament, motivul nunții este folosit pentru a simboliza căsătoria dintre Dumnezeu și poporul Său, precum și bucuria care se naște atunci când ființele umane se unesc în iubire. În consecință, este o expresie deosebit de potrivită pentru depășirea diviziunii create de păcat. Astfel, nu este întâmplător faptul că, în contextul Evangheliei lui Ioan, primul „semn” public al lui Isus are loc la un ospăț de nuntă, deoarece El Însuși este căsătoria dintre divinitate și umanitate.
Narațiunea începe cu un cod ioanin elegant: „În ziua a treia, s-a făcut o nuntă în Cana Galileii și Mama lui Isus era acolo”. (Ioan 2:1). În întreaga Evanghelie, te hemera te trite (în ziua a treia) este expresia pentru ziua Învierii lui Isus din morți. Mai mult, această sărbătoare a nunții are loc în Cana Galileei, iar Galileea, în sistemul simbolic al lui Ioan, este pământul Învierii, acel loc unde Isus se va întâlni cu prietenii săi după Paști. Prin urmare, această relatare trebuie citită prin prisma Învierii, adică a actului prin care Dumnezeu, într-un mod fără precedent și de neegalat, a adunat la sine omenirea și a inaugurat procesul de adunare universală („Cristos a înviat din morți, fiind începutul învierii celor adormiți” – 1Corinteni 15,20). Sărbătoare nunții din Cana și sărbătoarea Învierii vor sta una în lumina hermeneutică a celeilalte.
Aflăm că discipolii lui Isus – probabil în acest moment Andrei, Simon Petru, Filip, Natanael și ucenicul pe care îl iubea Isus – au fost invitați la nuntă împreună cu Domnul însuși și cu Mama Sa. Prezența atât a mathetai cât și a Mamei este esențială. Chemându-i pe ucenici la Sine, Isus inaugurase deja adunarea poporului Său (în cele din urmă, cei Doisprezece vor fi văzuți ca o evocare a celor douăsprezece triburi ale lui Israel), astfel că prezența lor semnalează noutatea și scopul viitor al slujirii publice a lui Isus. Maria este o figură simbolică bogată și multivalentă în toate Evangheliile. În narațiunea copilăriei de la Luca, ea apare ca purtătoare de cuvânt a Israelului antic, vorbind, în Magnificat-ul ei, în cuvintele și ritmurile Anei, mama lui Samuel; iar ca destinatară a anunțului angelic al unei nașteri miraculoase, ea amintește nu doar de Ana ci și de Sara și de mama lui Samson. În relatarea Nașterii de la Matei, ea este nevoită să plece în exil în Egipt și apoi este chemată înapoi la casa ei, recapitulând astfel călătoria Israelului de la sclavie la libertate. Ea este astfel întruchiparea simbolică a Israelului fidel și răbdător, care tânjește după eliberare. În Evanghelia lui Ioan, ea este, mai presus de toate, Mamă – Mama fizică a lui Isus și, prin El, Mama tuturor celor care vor veni la o viață nouă în El. Ca Mamă a Domnului, ea este, încă o dată, Israelul, acea întreagă serie de evenimente și acel sistem de idei în care a apărut Isus și prin prisma cărora poate fi El înțeles. Hans Urs von Balthasar comentează în aceeași ordine de idei că Maria a trezit efectiv conștiința mesianică a lui Isus prin faptul că i-a relatat Fiului ei istoria Israelului. Astfel, în relatarea din Cana, Maria va exprima durerea și speranța poporului ales, împrăștiat și tânjind după unire.
Aflăm că, în cursul celebrării nunții, „se terminase vinul” (Ioan 2,3). Într-o epocă în care astfel de petreceri durau mai mult de câteva zile, aceasta nu era o dificultate minoră. Cu vinul epuizat, spiritul de convivialitate se risipea, sărbătoarea se încheia rapid, iar gazdele și mirii erau profund stânjeniți. Observând dificultatea, Mama lui Isus i-a spus: „Nu mai au vin” (Ioan 2,3).
Să mergem mai departe cu lectura simbolică a acestui episod emblematic. Vinul – cel care schimbă, înalță și însuflețește conștiințele, cel care produce bună dispoziție și jovialitate – evocă Spiritul lui Dumnezeu, viața divină. Când suntem legați de această sursă infinită, când ne împărtășim liber din ea, suntem aduși la bucurie personală și la un sentiment profund de legătură comunitară. Este elixirul care face din viața umană o sărbătoare comunitară; este condiția pentru posibilitatea de a ne aduna. A fi în păcat nu este altceva decât a fi despărțit de această sursă și, prin urmare, a cădea într-o depresie a spiritului, în apatie și singurătate. Atunci când Maria îi sugerează discret lui Isus că petrecerea de nuntă a rămas fără vin, ea este Israelul antic care îi vorbește Dumnezeului său amintindu-i că poporul a rămas fără bucurie, fără scop și fără legătură unii cu alții, că au devenit oase uscate fără viață. Ea preia lamentația atâtor profeți și înțelepți evrei: „Până când, Doamne?”
Ceea ce urmează este partea cea mai derutantă a relatării, aparenta distanțare rece a lui Isus față de această cerere rezonabilă a Mamei Sale: „Ce ne privește pe Mine și pe tine, femeie? Încă nu a venit ceasul Meu” (Ioan 2,4). În primul rând, faptul că i se adresează cu apelativul „femeie” nu trebuie interpretat ca un semn de lipsă de respect; mai degrabă, trebuie interpretat ca un act cu un simbolism dens. Eva, în contextul Vechiului Testament, este femeia prin excelență; Maria este prezentată aici ca fiind noua Eva, noua reprezentantă a rasei umane, cu care Dumnezeu caută unirea. Așa cum se cuvine în acest cadru din Cana, se face aluzie la tema miresei umane și a Mirelui divin. Dar dacă ea este Femeia cu care Dumnezeu caută unirea, de ce aceste cuvinte distante și derutante? Cea mai bună explicație, după părerea mea, este că acesta este un procedeu narativ care servește la evidențierea importanței „ceasului” lui Isus și arată relația dintre ceea ce face în Cana și ceea ce se va întâmpla în acel ceas. La fel ca și „ziua a treia”, „ceasul” este un cod pentru misterul pascal, trecerea lui Isus prin moarte la viață. În acel eveniment, Dumnezeu va realiza căsătoria perfectă dintre El și rasa umană, căci va intra în cea mai intimă uniune cu noi, îmbrățișând chiar și moartea însăși și conducându-ne în camera nupțială a vieții divine. Astfel, dialogul cu Maria ne aduce în atenție scopul final și cadrul simbolic corect al acțiunii pe care Isus o va realiza pentru acei simpli miri din Cana.
Netulburată de răspunsul Fiului ei, Maria se întoarce spre diakonoi (cei care serveau la masă) și îi îndeamnă: „Faceți tot ce vă va spune” (Ioan 2,5). Încă o dată, cel care vorbește este Israelul. Ruptura dintre Dumnezeu și umanitate este ireparabilă din partea omului și prin efort uman. Disfuncția în care au căzut oamenii este ca o dependență sau ca o obsesie: orice încercare din partea lor de a depăși dificultatea nu face decât să îi afunde și mai mult în ea. De aceea, atitudinea potrivită în prezența Dumnezeului mântuitor este ascultarea și acceptarea, imitându-i mișcările, răspunzând la poruncile Sale, făcând tot ceea ce ne spune.
Ajungem la miezul problemei în momentul în care Isus își începe lucrarea de transformare. „Erau acolo șase vase de piatră puse pentru purificarea iudeilor, fiecare de două sau trei măsuri” (Ioan 2,6). Aceste recipiente uriașe, folosite în conexiune cu viața religioasă a poporului, sunt goale, iar acest lucru ne amintește cât de istovitoare și inutilă este o religiozitate fără legătură cu Spiritul divin. În această privință, aceste vase joacă același rol simbolic ca preotul și levitul din parabola Samariteanului Milostiv. Dar ele sunt, am putea spune, elocvent de goale, pentru că reprezintă potențialul de viață: în raport cu Dumnezeu, religiozitatea umană, chiar ființa umană, este un receptacul pasiv, ceva ce așteaptă să fie umplut.
Isus face acum două lucruri – unul vizibil și unul invizibil – și trebuie să fim atenți la ambele. Mai întâi le spune slujitorilor să umple vasele cu apă, iar Ioan ne spune explicit că „le-au umplut până sus” (Ioan 2,7). Dăruitorul divin răspunde acum la cererea Israelului îndelung răbdător. Primul lucru pe care îl oferă este posibilitatea ca ei să contribuie la procesul de reînsuflețire a lor. Atenție, acest lucru nu intră în conflict cu ceea ce tocmai am precizat cu privire la atitudinea de acceptare totală, întrucât El însuși dăruiește, prin porunca Sa, însăși capacitatea lor de a coopera. Așadar, umplerea vaselor până sus este simbolică pentru contribuția pe care omul – prin insuflarea și puterea divină – o poate aduce la sarcina de a cultiva înflorirea umană: artă, muzică, știință, tehnologie, politică, spiritualitate. Toate acestea sunt în mod evident bune, dar rămân provizorii și inadecvate, căci nu uitați că problema este că le lipsește vinul, nu apa. Ceea ce Israelul și rasa umană au nevoie nu este doar susținerea obișnuită pe care o oferă apa, ci mai degrabă îmbătarea, înălțarea, ceva mai măreț.
Isus le spune: „Scoateți acum și duceți stolnicului nunții!” (Ioan 2,8). Când stolnicul gustă apa (acum transformată în vin), el observă calitatea extraordinară a sa și, fără îndoială, le transmite miresei și mirelui vestea bună că au vin din supraabundență – 700 de litri! Isus a transformat apa în vin, luând ceva relativ insipid și făcându-l gustos și îmbătător. El a primit apa pe care i-au dat-o ei și nu a „neutralizat-o”, ci mai degrabă a ridicat-o la un nou nivel de intensitate. Comentariul lui Augustin că Isus nu face decât să accelereze și să facă mai concentrat un proces natural care are loc tot timpul – apa de ploaie dă naștere la struguri, care dau naștere la vin – este relevant aici. Apa nu este eliminată pentru ca să fie adusă contribuția divină; în schimb, contribuția divină este tocmai „îmbunătățirea” apei. Acest mod de a dărui al lui Dumnezeu corespunde, desigur, cu cristologia de la Conciliul din Calcedon, reunirea necompetitivă dintre natura divină și cea umană: când Dumnezeu și creatura se întâlnesc, creatura este întărită și devine mai autentic ea însăși. Ceea ce se sugerează în miracolul din Cana este înălțarea și extinderea culturii umane sub influența vieții divine. Umplute de Spiritul lui Dumnezeu, arhitectura, arta, știința, politica etc. devin mai pe deplin ele însele și își realizează scopurile lor cele mai profunde. Dumnezeu ne dăruiește însăși capacitatea noastră de a dărui, iar apoi dăruiește mai departe, transfigurând darul nostru în beneficiul nostru mai mare. Acest miracol este, prin urmare, o reprezentare iconică deosebit de potrivită a co-inerenței divino-umane.
Nu trebuie să uităm că scopul acestei ape transformate în vin este de a crește și de a prelungi sărbătoarea nunții. Datorită miracolului lui Isus, un grup mare de nuntași va continua să fie adunat în jurul unui cuplu care a ales să formeze, ei înșiși, o comunitate intimă pentru tot restul vieții lor. Citit în mod simbolic, acest vin este Spiritul divin, singurul care fundamentează o autentică co-inerență umană. Atunci când solidaritatea umană se bazează pe altceva decât pe iubirea lui Dumnezeu – interese personale comune, considerații politice, convingeri împărtășite etc. – ea se va clătina și se va dizolva în mod inevitabil. Aristotel știa că o prietenie durează doar în măsura în care ambii prieteni se dedică în comun unui bine care îi transcende pe fiecare în parte, iar Augustin știa că oamenii se iubesc unii pe alții în modul cel mai corespunzător atunci când o fac de dragul lui Dumnezeu. Ceea ce au recunoscut amândoi a fost faptul că, fără o temelie sau un punct de referință transcendent, orientarea către celălalt a partenerilor ar involua rapid în preocupare de sine. Atunci când Dumnezeu și omenirea sunt uniți într-o relație de căsătorie, legăturile dintre ființele umane se intensifică și devin mai profunde, co-inerența verticală dând naștere la co-inerența orizontală. Această realitate de a fi pe deplin unul -în-altul este reprezentată în mod iconic în relatarea nunții din Cana. Este o imagine a Culegătorului divin la lucru.