CFE: O bucurie diferită

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mirel-Mihai Demian
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 165
O bucurie diferită
Text de bază: In 16,20-23

Dragi prieteni,

Bucuria de a-L asculta pe Domnul este întotdeauna ceva special, deoarece Cuvântul Său atinge cele mai intime unghere ale inimilor noastre. Nu este un Cuvânt ca multele cuvinte pe care le auzim de-a lungul zilei. Este un Cuvânt diferit! Tema de astăzi va reafirma acest concept. Să-l ascultăm pe însuși Isus din Evanghelia lui Ioan 16,20-23:

20 Adevăr, adevăr vă spun: voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veți întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie. 21 Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-și mai amintește de chin de bucurie că s-a născut un om pe lume. 22 Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. 23 În ziua aceea nu mă veți mai întreba nimic. Adevăr, adevăr vă spun: orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da.”

Este un fragment evanghelic scurt, dar plin de semnificații. Să fim atenți la începutul său: „voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va bucura„. Durere și jale pentru discipoli… E ca și cum apostolii ar avea senzația că l-ar fi pierdut pe Domnul. E ca și cum ar crede că nu mai este. A avea aceea senzație de pierdere… Domnul Isus prevede această senzație pe care o vor trăi discipolii Săi. După răstignirea Sa, după moartea Sa, totul li se va părea pierdut. Isus îi pregătește pe discipoli pentru a suporta jalea. Durerea pentru discipoli înseamnă absența lui Isus. Este o durere puternică, deoarece aceasta le răpește sensul vieții și idealul vieții.

Isus prevede această durere, descrie această durere. Această durere o simțim și noi pe pielea noastră, în anumite situații, atunci când ni se pare că nimic nu are sens. Și atunci spunem: „Trebuie să merg mai departe; trebuie, trebuie și iar trebuie; trebuie să lucrez…” Dar în interiorul nostru nu găsim nici un sens pentru lucrurile pe care le facem. Asemenea nouă au fost și discipolii care și-au încredințat viața cu scopul de a-L recunoaște pe Isus ca Mesia. Văzându-l mort și îngropat spun că s-a sfârșit totul; pierd sensul faptului de a construi ceva, își pierd sensul vieții, al unui viitor probabil. Isus prevede această durere pe care o vor simți discipolii.

Celălalt aspect care ne este prezentat de Evanghelie este bucuria pe care o va simți lumea. Lumea crede că a învins, crede că a zdrobit o prezență care deranja. Isus era un deranj pentru lume, era Cuvântul nepotrivit spus în momentul nepotrivit pentru lume, era ceva ce nu zidea conform minții lor și metodelor lor, după regulile lor; după regulile celor care îl urau pe Isus. Astfel descoperim ce înseamnă bucuria pentru lume. Bucuria pentru lume înseamnă să nu aibă probleme. Bucuria pentru lume înseamnă să nu aibă reguli. Isus deranja pentru că le punea în față calea vieții. Le oferea semnele care să îi ducă la viață, le cerea lucruri mari. În schimb, pentru lume bucuria constă în a fi liberi, în a nu avea pe nimeni care să îți comande și în a face ceea ce vrei; în a nu avea pe nimeni care să te judece. Să faci totul de capul tău, să fii izolat de toți, să nu ai nimic de-a face cu nimeni. Înseamnă să fii lăsat în pace, să fii lăsat să rezolvi singur totul. Să fii superior celorlalți, să fii autosuficient: „Nu am nevoie de nimeni”. Aceasta este bucuria pentru lume.

Am văzut ce înseamnă durerea și suferința pentru discipoli și ce este bucuria pentru lume. În cele ce urmează, haideți să vedem ce este bucuria Domnului, în ce constă bucuria pe care le-o propune discipolilor săi. Ce fel de bucurie le propune Domnul discipolilor Săi. Și Domnul Isus vorbește despre bucurie. Bucuria lui Isus este bucuria femeii care stă să nască. Fiți atenți la calitatea iubirii pe care Domnul o propune. Este de o calitate cu totul diversă. Este bucuria care trece prin durere. Este un exemplu prea evident pentru a nu putea fi înțeles. Isus spune ceva mai sus: „voi vă veți întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie„. Aceasta este originalitatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Lumea umblă după bucurie, caută satisfacția cu orice preț. Isus propune un tip de bucurie care izvorăște din suferință, din greutăți, din moarte. „Veți fi triști”, le spune discipolilor Săi, „dar inima voastră se va bucura”. Este un tip de bucurie care izvorăște din a pătimi, din a pierde, din a fi dispus să mori. Este bucuria de a pierde din iubire, bucuria de a pierde murind, știind că din acea moarte, din acea pierdere izvorăște, se naște o bucurie mai mare. Este bucuria celei care naște o nouă viață. Astfel descoperim frumusețea și originalitatea acelei bucurii. Nu este bucuria la cost redus pe care o căutăm cu orice preț, știind apoi care sunt consecințele goliciunii pe care o lasă în viață. De câte ori căutarea unei plăceri, a unei satisfacții imediate ne face să călcăm totul în picioare, ajungem să facem lucruri greșite pentru a atinge scopul meschin pe care ni l-am propus!

Care este bucuria care acceptă calea în care semănăm, murim și după aceea vedem sămânța cum crește? Care este bucuria celui care dorește să îi smulgă soției un sărut cu orice preț? Dar care este, în schimb, bucuria celui care știe să piardă, știe să aibă răbdare cu soția sa, știe să îi spună soției sale cât de dulce e prezența ei. Această gingășie generează, apoi, o bucurie diferită, o bucurie care durează mult mai mult. Cel fel de bucurie este aceea să văd că fiii se comportă bine, că totul este în ordine, că ascultă cu orice preț, că le este frică atunci când își văd tatăl și așa mai departe? Alta este bucuria celui care se așază alături de fiul în dificultate, pășește alături de el, este răbdător, are curajul să dialogheze cu el, are curajul să se oprească și să-l însoțească. Apoi va culege roada și bucuria înțelegerii, a dialogului și a faptului de a sta aproape de fiu.

Aceasta este o bucurie de o calitate diferită. Este bucuria care vine din mormânt, este bucuria care izvorăște din faptul de a muri din iubire. Aceasta este bucuria pe care Domnul ne-o propune. Este harul, bucuria de a dărui, care implică întotdeauna o pierdere. Nu putem să ne gândim că dăruim ceva fără a pierde. Nu există o dăruire fără o pierdere. Încercați să vă gândiți la viața voastră. Ce dar este acela pe care i-l faceți soției dacă îi dăruiți din surplus, dacă nu există o pierdere în voi? Ce dar îi oferiți soțului dacă voi nu pierdeți nimic, dacă dați doar ce este în plus? Ce dar le faceți altora dacă voi le oferiți doar ceea ce este de prisos și nu dați ceea ce ați putea să simțiți ca fiind o pierdere? Valoarea darului este dată de valoarea pierderii. Când eu voi fi pierdut ceva pentru a dărui atunci de aici va izvorî o bucurie diferită.

Acest raționament aș dori să îl aplic, pentru o clipă, discursului despre evanghelizare, acel discurs care nu trebuie să moară niciodată între noi. Sensul faptului de a fi aici, în jurul lui Isus, pentru a asculta Cuvântul Său, este dat de impulsul de a merge și de a evangheliza. Nu putem să spunem că îl ascultăm pe Isus dacă nu mergem să îi predicăm Cuvântul. Etapele pe care le-am propus în Școala de Evanghelizare și pe care le repetăm în diferite circumstanțe sunt etape care implică faptul de a muri – într-un anumit fel – pentru a vedea apoi bucuria nașterii. Evanghelizarea implică truda sarcinii, cele nouă luni ale sarcinii, osteneala nașterii, pentru a avea apoi bucuria unei noi vieți care se naște și crește.

Să încercăm să ne gândim astfel la evanghelizare. Evanghelizarea înseamnă să te pui alături de o persoană fără a-i spune nimic. Înseamnă să îi stai alături fără nicio satisfacție, doar pentru a te ruga, pentru a te închina înaintea Domnului. Evanghelizarea comportă adorația, rugăciunea personală, a se ruga pentru acea persoană, pentru acele persoane pe care le port în inimă, deoarece această rugăciune îmi predispune inima la o stare de pură dăruire, nu la acea stare care caută satisfacția evanghelizării. Mă ajută să „mor” știind că Domnul este cel care evanghelizează. Rugăciunea implică pierderea.

Dar mai este o parte care implică pierderea. Smerit mă aplec pentru a construi cu gingășie relații umane, mă aplec pentru a spăla picioarele, pentru a împlini o slujire oarecare, un oarecare gest de apropiere umană pentru persoanele pe care doresc să le evanghelizez. Aș putea să dau un telefon, să ofer un salut în plus, o slujire, un gest de apropiere, dar care să nu fie făcute în grabă. Aceste gesturi aș putea să le fac de-a lungul mai multor luni sau, dacă trebuie, de-a lungul anilor, având certitudinea că în cele din urmă Domnul este cel care culege. Pentru ca un copil să se nască este nevoie de nouă luni. Pentru a se naște un fiu al lui Dumnezeu de câte luni este nevoie? De cât timp este nevoie să se nască un fiu, o fiică, o nouă viață care să dureze pentru eternitate? Iată timpul sarcinii, al durerii, al pierderii, al slujirii.

Apoi vine timpul mărturiei. Când vine plinirea timpului, trebuie să știm să ne mărturisim credința. Nu trebuie să invităm, să mergem sau să dăm naștere unor inițiative, ci să mărturisim credința. Acest lucru se concretizează prin apropierea sufletului, prin încredințarea sufletului. „Credința mea a devenit importantă”. Nu trebuie să spunem: „Vino la întâlnire” sau „Vino la CFE”. „Îți încredințez credința mea”. Alături de slujirea umană, alături de întărirea relațiilor umane prin gesturi de omenie, de slujire, pot să ofer ceva mai mult. Împlinesc o slujire cu sufletul, îmi împărtășesc sufletul, spun ceva despre mine, îmi ofer intimitatea. Îmi sfâșii pielea asemenea pelicanului, dau ceva din sângele meu, din viața mea pentru a-l hrăni pe acest fiu al lui Dumnezeu. Eu știu că el este un fiu al lui Dumnezeu, dar el nu știe.

Fiecare convertire este mai valoroasă decât o naștere. Mă bucur să vă văd, dragi frați și surori, dragi mame și dragi tați, mândri de fiii voștri. Dar oare ați dat naștere, până acum, vreunui fiu al lui Dumnezeu, în suflet, cu sufletul? Și nu îmi spuneți că vorbiți tot timpul despre evanghelizare. Cel mai mare gest de iubire este să îți dăruiești viața. Dragi prieteni, cel mai mare gest de iubire este să îți dăruiești viața, să dai viață. Aceasta va fi măsura vieții noastre. Iubirea cea mai mare este a trăi precum Isus, dându-ți viața. Înseamnă să fii dispus să îți dai viața lăsând în urmă cele 99 de oi, pentru a merge în căutarea celei pierdute. „Pentru aceasta m-a trimis Tatăl, pentru ca nimeni să nu se piardă”. „Unde este fratele tău?”…

Dragi prieteni, nu mai putem să ne gândim la o formă de religiozitate care să ne pună în ordine propriul suflet, o religiozitate reducționistă care să ofere garanția mântuirii propriului sufletului. Aceasta se numește asigurare personală de mântuire, asigurare catolică făcută pentru mine, pentru a avea garanția paradisului. Această atitudine nu are nimic în comun cu Biserica Catolică. Nu are nimic în comun cu credința. Această atitudine nu este altceva decât asigurarea unui avantaj personal. Nu este altceva decât folosirea lui Dumnezeu pentru un avantaj personal. Suntem de partea lui Dumnezeu dacă suntem de partea unui Dumnezeu care îi iubește pe toți frații, pe toți fiii Săi, își iubește toți frații. Astfel suntem de partea lui Dumnezeu.

În aceasta constă a fi efectiv creștini. De aceea, să ne integrăm în acest stil comportamental care ne este dăruit de Isus. Capacitatea de a găsi bucuria… Sigur că ne bucurăm de o cină, ne bucurăm de o întâlnire, dar să ne gândim la un alt lucru pe care ni l-a spus Isus: „Este mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește”. Bucuria de a câștiga ceva, bucuria unui fiu care a absolvit, bucuriile lumii… Dar oare care este bucuria paradisului? Care este bucuria care îl încântă pe Dumnezeu? Noi doi, soț și soție, sau eu, cel văduv, cel singur, cel tânăr sau cel în vârstă, l-am desfătat pe Dumnezeu cu ceva? Bucuria de a-L face pe Dumnezeu să fie încântat. Este mai mare bucurie în ceruri pentru un păcătos care se convertește decât pentru o sută de drepți. Să ne dea Dumnezeu harul să descoperim noi bucurii, acele bucurii care ne vor desfăta în paradis.

toată seria aici (ca fişiere Word)