Partea 103 din 176 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org
Cateheza 103
Isus e viu, Isus e prezent
Text de bază: In 20,11-18
Dragi prieteni,
În ambianța Paștilor, în climatul noutății care ne-a fost adusă de Cel Înviat, nu putem decât să reascultăm un fragment evanghelic care vorbește despre acele momente extraordinare, minunate, pe cât de reale la acea vreme, pe atât de reale și astăzi. De aceea ascultăm fragmentul evanghelic luat din Ioan, cap. 20 vers. 11-18:
11 Iar Maria stătea lângă mormânt, afară, și plângea. În timp ce plângea, s-a aplecat spre mormânt 12 și a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap și altul la picioare. 13 Ei i-au zis: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a spus: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde l-au pus”. 14 Spunând acestea, s-a întors și l-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu știa că este Isus. 15 Isus i-a zis: „Femeie, de ce plângi? Pe cine cauți?” Ea, crezând că este grădinarul, i-a spus: „Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus și eu îl voi lua”. 16 Isus i-a zis: „Maria!” Ea, întorcându-se, i-a spus în evreiește: „Rabbuni” – care înseamnă „Învățătorule”. 17 Isus i-a zis: „Nu mă reține, pentru că nu m-am urcat încă la Tatăl, dar du-te la frații Mei și spune-le: Mă urc la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. 18 Maria Magdalena a venit la discipoli și le-a vestit că l-a văzut pe Domnul și că El i-a spus acestea.
Două sunt căile pe care Domnul vrea să ni le dăruiască prin Evanghelia pe care am ascultat-o. Prima: de la căutarea semnelor absenței lui Isus la descoperirea prezenței Sale. Aceasta i se întâmplă Mariei Magdalena. În realitate se află încă în întuneric, suferința de a-l fi văzut pe Isus murind, sfârșitul unui vis, sfârșitul unei vieți noi, a posibilității de a trăi o viață nouă și plânsul ei e un plâns plin de disperare, e plânsul celui care știe de-acum că totul s-a terminat. „Stătea lângă mormânt, afară și plângea”. Și în timp ce plânge – plânge pentru că nu mai este, e doar un mormânt gol, și aceasta o face să se îngrijoreze și mai mult – caută ceva ce ar fi putut-o reînsufleți.
Totul în schimb îi vorbește despre o absență, nu doar Isus e absent ci lipsesc și semnele prezenței Sale, și își dă seama că totul e absență în jurul ei, totul este interpretat ca absență, chiar îngerii, care apar în locul unde zăcuse Isus, pare că nu o interesează, ea e disperată și plânge pentru că l-au luat pe Isus. Chiar și când apare Isus crede că e grădinarul și-l întreabă pe El unde au dus trupul lui Isus. Totul apare ca un semn al absenței, ca pentru a sublinia suferința, disperarea, duritatea acestei absențe. Lipsa însăși a trupului lui Isus devine și mai mult în ea confirmarea absenței lui Isus.
Cred că tocmai aici ne putem regăsi toți în diverse moduri. Și noi avem o listă lungă pentru a spune semnele absenței lui Isus, semnele că Isus nu se află în viața noastră. De câte ori, în anumite perioade, pare că am putea să facem o listă lungă, care ne confirmă că Isus nu se află în viața noastră, căutăm semnele absenței Sale. Nu avem nici măcar posibilitatea de a plânge la căpătâiul unui mort, pare că ne este luat orice punct de sprijin. Riscăm, revin pentru a spune, să căutăm semnele unei absențe, să le enumerăm.
Dar apoi are loc o cotitură, și aceasta are loc atunci când cuvântul lui Isus îi este adresat în mod personal Mariei. Era Isus însuși cel despre care ea a crezut că era grădinarul, iar când acesta îi spune: „Maria!” și aude tonul din glasul Său, când își aude numele, i se deschide inima, înțelege imediat că e Isus. E o întorsătură consistentă de la enumerarea semnelor absenței Sale la descoperirea că El e prezent.
Cum are loc și pentru mine această schimbare de direcție? Și pentru mine poate fi această trecere, de la semnele absenței lui Isus în viața mea, mai degrabă plângându-mă de absența lor, la faptul de a descoperi prezența Sa. Aceasta se întâmplă când cuvântul său îmi este adresat personal. Când simt că acest cuvânt se adresează istoriei mele, vieții mele personale, aici se întâmplă ceva, mă simt chemat pe nume, mă simt cunoscut, mă simt citit în suflet, și la acel punct, eu, care credeam că Domnul ar fi absent în viața mea, îl descopăr prezent.
Pentru a exemplifica acest aspect să ne întrebăm: de câte ori s-a întâmplat ca ascultând cuvântul Domnului în biserică, în vreun alt moment de rugăciune, în comunitatea familială, să îmi simt inima lovită, atinsă? Mi-am simțit inima încălzită, înțeleasă, mi-am simțit inima încurajată, o schimbare în mine, o mică licărire, ceva ce se mișcă. Strigați, spuneți: „E Isus, e El, e prezența Sa!” El este cel care încearcă să vă demonstreze prezența Sa chiar dacă nu se face văzut. Bucurați-vă de aceste momente, gustați-le, pentru că acela e contactul direct și personal cu Domnul! Când nu mai este nici o intervenție la mijloc și simțiți că ceea ce s-a întâmplat în exterior, acel cuvânt, acea vestire, acea afirmație, v-a atins înăuntru, a atins coardele inimii voastre, acolo înseamnă că v-ați simțit loviți, atinși, strigați pe nume. El e cel care vă face să simțiți prezența Sa.
Înțelegeți așadar în interiorul vieții de comunitate importanța ecoului cuvântului, când după ce l-am ascultat – fiecare spune: „Ce mi-a spus mie Domnul?” – poate deveni un moment prețios pentru că e ca și cum am spune fraților cum anume s-a întâmplat să îl întâlnesc pe Domnul. Și uneori lumina interioară a unui frate, cuvântul unui frate, mărturia unui frate poate deveni modul în care acel cuvânt, acea chemare pe nume a lui Isus devine vie și eficace în mine.
Al doilea aspect pe care îl descoperim la Maria Magdalena, care ne poate privi și pe noi, e acesta: de-abia ce își dă seama de prezența lui Isus, ea vrea să-l îmbrățișeze, să-l atingă, să-l strângă la sine, și Isus îi spune: „Nu mă reține!” Adică prima ispită puternică e aceea de a experimenta, de a avea ceva de prins, trebuie să rămână, trebuie neapărat să fie aici cu mine! Când are loc în inima noastră o trăire frumoasă, spirituală, pare că am vrea să fie mereu așa: „Doamne, rămâi aici!” Dar nu aceasta vrea Domnul să ne dăruiască, nu acest tip de prezență vrea să ne dea. Ci de la dorința de a-l atinge să trecem la o altă dorință, de a experimenta prezența Sa, și anume: aceea de a-l împărtăși cu alți frați! Isus îi spune Mariei: „Nu mă atinge, nu mă reține, dar du-te la frații Mei și spune lor”, pentru că mergând și vestind trăiești experiența Mea!
Adică Isus e pâinea adevărată, dar e o prezență pe care o experimentăm doar împărtășind-o cu alții. Isus nu e cineva care se manifestă în singurătate, o face și astfel pentru a ne încuraja, pentru a ne ajuta, dar Isus, a doua persoană a Preasfintei Treimi, e obișnuit cu Trinitatea, e în interiorul unei comuniuni de unitate în trei Persoane, în colaborare, în vestire, în întâlnire își face simțită prezența. Deci nu o prezență personală, un Isus al meu, un Isus cu care îmi petrec timpul liber, un Isus pe care îl ating, un Isus pe care îl port în inimă, ci un Isus pe care îl dăruiesc, îl împart cu alții. Dacă vreau să continui prezența lui Isus, să simt prezența Sa, drumul e acela de a o împărtăși: „Du-te la frații tăi și spune-le!” Mergi și vestește, pentru că acesta este modul prin care sunt cu tine! Mergeți în lumea întreagă și predicați că Eu sunt cu voi! Vestiți că Eu sunt în mijlocul vostru!
De aici importanța în comunitate a împărtășirii credinței, e ceea ce se întâmplă atunci când spuneți, după rugăciunea de laudă, „Ce a făcut Isus pentru mine în această săptămână și ce am făcut eu pentru Isus?”, e împărtășirea credinței. Aici simțim prezența lui Isus, simțim împărtășind experiența de a fi cu El. Și apoi importanța evanghelizării: mergi, vestește, spune ce face Isus în viața ta, spune cum ți-a schimbat Isus viața. Încercați să faceți această experiență pentru că vestind pe Isus, simțim și mai mult prezența Sa, pentru că vestindu-l pe Isus se trăiește, se experimentează prezența Sa.
La acest punct am putea sintetiza totul amintindu-ne de noutatea comunităților familiale: care este noutatea? A face experiența lui Isus viu și înviat în mijlocul nostru! Comunitățile familiale nu sunt o categorie oarecare organizatorică a vieții parohiale, nu sunt o modalitate prin care familiile sunt implicate în viața Bisericii, nu e o modalitate a persoanelor de a sta împreună, nu e o modalitate de a da laicilor o responsabilitate în Biserică. Noi nu ne putem permite să invităm persoane noi pentru a face o experiență organizatorică, aceasta o pot face diversele cluburi și asociații, grupurile de petrecere a timpului liber, grupurile de distracție, noi avem o specialitate.
Specialitatea comunităților familiale e aceea de a-l experimenta pe Isus viu în mijlocul nostru, trăind în acele condiții care ne permit să facem această experiență. Celui care vine vrem să-i oferim acest fel de mâncare caracteristic, extraordinar și original: prezența lui Isus. De aici rugăciunea de laudă, a-l preamări pe Domnul și a-i mulțumi, a împărtăși credința. „Mergi și spune fraților Mei, mergi și vestește fraților Mei”, ascultarea cuvântului Său, ecoul cuvântului, rugăciunea de mijlocire asupra unui frate prezent, toate momente în care Isus este așezat în centru.
La fel și faptul de a avea un ghid, un cuplu responsabil, nu e numai pentru a avea o conducere garantată, ați auzit de atâtea ori, ci pentru că taina Căsătoriei ne oferă garanția unei prezenței a lui Isus, nu pentru că un cuplu e sfânt ori pentru că un cuplu e bun. Ne dorim ca toți să fie sfinți și buni, dar Isus nu a garantat prezența Sa într-un cuplu de soți pentru că e sfânt – dacă e sfânt îl manifestă încă și mai mult – ci a garantat prezența Sa pentru că a voit să asigure prezența Sa sacramentală prin această reciprocitate de iubire dintre un bărbat și o femeie care au Sacramentul Căsătoriei.
Astfel, totul conduce aici, conduce la a face experiența lui Isus. Așa să se întâmple și în acest moment cu voi cu toți. A pierde o întâlnire atât de importantă cu Domnul ar fi într-adevăr pierderea unei foarte mari ocazii.
toată seria aici (ca fişiere Word)