CFE: Arborele are nevoie de cer

Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mirel-Mihai Demian
Sursa: MisteroGrande.org

Cateheza 169
Arborele are nevoie de cer
Text de bază: Lc 24,44-53

Dragi prieteni,

Să ascultăm Cuvântul cel mai prețios dintre cele pe care le-am ascultat astăzi și dintre cele pe care le vom asculta mâine, deoarece este Cuvântul lui Isus, Cuvântul Domnului pe care îl vom lua din Evanghelia după Lc 24,44-53:

„44Apoi Isus le-a spus: ‘Acestea sunt cuvintele pe care vi le-am spus când încă eram cu voi; că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi’. 45Atunci le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile46și le-a spus: ‘Așa este scris: Cristos [trebuia] să sufere și să învie din morți a treia zi 47și să fie predicată convertirea în numele Lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, 48voi veți fi martorii acestor lucruri. 49Și iată, Eu trimit asupra voastră pe acela pe care Tatăl l-a promis, însă voi să stați în cetate până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!’ 50Apoi i-a scos până spre Betania și, ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat, 51iar în timp ce îi binecuvânta, Isus s-a îndepărtat de ei și a fost ridicat la cer. 52Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare 53și stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu.”

Înainte de toate, observați cele două dinamici care ne sunt înfățișate în acest scurt fragment din Evanghelie. Se spune: „Isus a fost ridicat la cer„. Și în același timp: „voi să stați în cetate până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!” Isus se îndreaptă către cer, își salută discipolii dar le spune: „Stați! Rămâneți pe loc! Nu vă mișcați din oraș, până când nu veți fi îmbrăcați cu putere de sus, până ce nu veți primi darul Spiritului Sfânt!” Isus încetează să mai fie în mijlocul nostru, pe acest Pământ, dar spune deja cu cine și cine va continua misiunea Sa. „Stați liniștiți până când veți primi darul Spiritului Sfânt!” Isus se înalță la cer pentru ca, din cer, să coboare Spiritul Sfânt, puterea Spiritului Sfânt. Există o legătură între cer și pământ. E o legătură atât de puternică încât chiar Isus își oprește discipolii.

Le spune să nu se miște până când nu se va împlini și cel de-al doilea pas, cea de-a doua dinamică, din cer spre pământ, pentru că nu se poate separa cerul de pământ. Există riscul să trăim doar pe acest Pământ, cu ochii ațintiți spre ceea ce facem sau spre ceea ce am putea să facem. Sau mai există riscul de a încerca să cucerim un colț de cer. Mă rog ceva mai mult și astfel am certitudinea că voi ajunge și în rai. Cerul și pământul sunt unite. Isus a unit în mod perfect cerul și pământul. Nu există nimic pe pământ care să nu se răsfrângă și asupra cerului; nu e nimic în cer care să nu fie spre binele fiecărui om. Cerul și pământul sunt unite. Trebuie să ne referim la momentul Întrupării când Cuvântul s-a făcut trup. Însă nouă ne ajunge această dublă dinamică, ce exprimă legătura dintre cer și pământ.

Mi s-a părut frumos să găsesc o imagine care să încerce să exprime această tindere, năzuință către cer. Această realitate de a fi legați, ca pământ, de cer. Am considerat că imaginea cea mai semnificativă ar putea să fie cea a copacului. Arborele are nevoie de cer! Acesta ar putea să fie titlul meditației pe care v-o propun. Încercați să vă gândiți la un copac care ar decide să-și folosească toate energiile pentru a face să-i crească rădăcinile, fără să aibă vreun contact cu soarele, cu aerul sau cu lumina. Noi știm cu certitudine că acel arbore ar muri. Extinderea continuă și necontrolată a rădăcinilor în pământ, pe de o parte, și tăierea frunzișului, a părții verzi, pe de altă parte, ar duce în final la moartea copacului. Arborele are nevoie de cer! Are nevoie să se deschidă cerului, să primească lumina cerului. Are nevoie de aer, de apă! Are nevoie de cer pentru ca rădăcinile să poată străpunge pământul pentru a extrage toată hrana posibilă.

Iată de ce și omul, care se găsește, asemenea arborelui, între cer și pământ, e cu picioarele pe pământ, dar are nevoie de cer pentru a deveni el însuși. Iată de ce Isus le-a spus apostolilor: „Stați în Ierusalim, până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!” E ca și cum ar spune: „Nu plantați un copac dacă nu e aer și lumină!” Care dintre voi plantează un copăcel sub scările unei case? Care dintre voi duce un copăcel în pivniță, pentru a-l face să crească mai repede. Un copac are nevoie de lumină. Apostolii, care reprezintă răsadul Bisericii, au nevoie de cer! Iată de ce Isus le spune: „Stați pe loc! Stați acolo la Ierusalim până când veți fi îmbrăcați cu putere de sus!” Viața noastră are nevoie de cer. Adică are nevoie de Spiritul Sfânt! Doar Acesta realizează unirea dintre cer și pământ.

Doar El ne face să experimentăm cerul într-o întâlnire ca aceasta a CFE. Dacă în acest moment inima noastră este deschisă la lucrarea Spiritului, noi experimentăm prezența lui Isus cel viu. Dacă inima noastră nu e deschisă la lucrarea Spiritului, alții vor putea să experimenteze prezența lui Isus, dar tu, care ai inima închisă, nu vei trăi această prezență. Lucrarea Spiritului e cea care ne permite să clădim fraternitatea. Dacă te lași condus de carnalitatea ființei tale, de modul tău de a gândi: „Uită-te la ăla… Dar aia cine se crede…? De ce ăla iese întotdeauna în evidență…?”, dacă te lași condus de carnalitatea ființei tale, de rădăcinile tale adânc înfipte în pământ, nu te deschizi lucrării Spiritului, nu vei putea să creezi fraternitate. Vei rămâne singur, deoarece judeci după trup, după rădăcinile pământești.

Gândiți-vă la momentele când încercați să faceți anumite lucruri de unul singur! Domnul nu are nimic de a face cu acestea. Trebuie doar să îl pun la punct cu câte o rugăciune dimineața și seara iar restul zilei mi-o gestionez eu. Roadele ce se vor naște vor fi rădăcinile. Nu va răsări un arbore ce are nevoie de cer, de soare, de pământ sau de aer. Spiritul Sfânt este „oxigenul” necesar vieții plămânilor noștri spirituali. De aici derivă nevoia de a-l invoca în orice împrejurare. Nu vom putea niciodată să spunem că l-am invocat îndeajuns pe Spiritul Sfânt. Am spus și cu altă ocazie că această nevoie permanentă de invocare a Spiritului Sfânt nu derivă din nevoia Sa de a fi convins. Nu pentru că Spiritul Sfânt ar coborî doar acolo unde este invocat cu stăruință. Trebuie să-l invocăm necontenit pentru că noi suntem atât de închiși, ca o scoică. Suntem atât de aplecați asupra propriei persoane încât ne este foarte greu să ne deschidem oricărei acțiuni care vine din afara noastră, care vine de sus.

Invocare e asemenea unei crăpături, unei deschideri; e o mică spirală pe care o deschidem către cele de sus. Să spunem: „Vino, Spirite Sfinte! Te primesc, Spirite Sfinte! Am nevoie de Tine, Spirite Sfinte!” Invocarea Sa echivalează cu ieșirea din cochilia autosuficienței: „Îmi sunt de ajuns!”; din capcana atotputerniciei: „Ceea ce vreau îmi fac!”, pentru a spune: „Am nevoie!” E acea sămânță de muștar semănată pe pământ care, prinzând rădăcini, are nevoie să iasă din pământ pentru a se bucura de soare, de lumină. Gândiți-vă la cum răsar cartofii, cum răsare fasolea. Semințele sunt puse în pământ dar, în cele din urmă, au nevoie să iasă la lumină și la aer. Asemenea și noi, semănați în acest Pământ, avem nevoie să ne deschidem pentru a ieși la lumină. Doar soarele, lumina ne fac să creștem. Dacă nu, rămânem doar sub pământ. Ne dezvoltăm propriul sistem de rădăcini, dar nu ne dezvoltăm bogăția noastră spirituală.

Invocarea Spiritului Sfânt, simplă sau complexă, e important să fie întotdeauna pe buzele sau în inimile noastre. Întotdeauna! Să-l invocăm pe Spiritul Sfânt de-a lungul întregii zile, chiar dacă facem un lucru aparent banal. Să-l invocăm pe Spiritul Sfânt când vorbim, în timp ce vorbim, în timp ce un altul vorbește. Să-l invocăm, pentru ca Domnul să-i dăruiască darul Spiritului. Să-l invocăm, deoarece Spiritul e de fapt Cincizecimea continuă, în măsura în care suntem deschiși față de El. Există și un alt fel de a verifica dacă trăim în prezența Spiritului Sfânt: întrebându-ne dacă roadele vieții noastre sunt roadele Spiritului. Unui arbore fără lumină – încercați să țineți un copăcel fără lumină, puneți-l la întuneric timp de o săptămână – ce i se va întâmpla? Faceți același lucru cu o floare… Așa suntem și noi. Când nu-l avem alături de noi pe Spiritul Sfânt, trăim pentru a da fructe de moarte. Fructe descompuse, putrezite. Fructe care miros a putregai. Să ne întrebăm dacă gesturile pe care le facem fiecare dintre noi dau roadele Spiritului sau ale trupului?

Gândiți-vă! Semnul prezenței Spiritului este faptul că există iubire, pace, bunătate, răbdare și blândețe. Sunt roadele Spiritului, pe care Sfântul Pavel le enumeră în Scrisoarea către Galateni. Dacă există în viețile noastre aceste roade sau altele asemenea, înseamnă că eu acționez potrivit Spiritului Sfânt. Dacă roadele vieții mele sunt dezbinarea, răutatea, viclenia, vorbirea de rău, gândirea de rău, îndepărtarea de persoane, judecata sau condamnarea aproapelui, să știu că acestea nu vin de la Spiritul Sfânt. În acest caz poți să spui liniștit: „Acum eu sunt înafara lucrării și acțiunii Spiritului Sfânt”.

Poate să fie înafara acțiunii Spiritului Sfânt chiar un membru al CFE! Acela se uită la cât și la ce vorbește sau nu vorbește unul sau altul… Această atitudine nu vine de la Spiritul Sfânt. Sau să mă gândesc la lucrurile pe care le spun în societate: „Știi că ăla… se crede mai bun… Știi că celălalt… ” Sau poate că instig persoanele, una împotriva alteia, poate seamăn bârfa. În acest caz sunteți, suntem înafara lucrării Spiritului Sfânt, suntem doar rădăcini, suntem doar trup, trăim fără Spiritul Sfânt.

Ascultați cât de puternică este acea expresie a lui Isus: „Decât să faceți așa, stați într-un loc, rămâneți în oraș, nu faceți nimic până când nu Îl veți primi pe Spiritul Sfânt!” Câte cuvinte spunem fără ca în ele să fie Spiritul Sfânt; câte cuvinte… Gândiți-vă cât de frumoasă ar fi țara noastră dacă: nu s-ar spune atâtea răutăți, presupuneri, dacă anumite revendicări nu ar fi făcute în mod polemic, dacă ar lipsi instigările la ură! Toate acestea vin de la cel viclean, de la diavol. În schimb, de fiecare dată când facem, în Spiritul Sfânt, un gest de bunătate, de răbdare, de iubire și de fraternitate, știm că acestea vin de la Dumnezeu.

În continuare, să analizăm alte două dinamici pe care le observăm la finalul Evangheliei. Isus, „ridicându-și mâinile, i-a binecuvântat iar în timp ce îi binecuvânta, s-a îndepărtat de ei…” Apoi, evanghelistul încheie: „Iar ei, adorându-l, s-au întors la Ierusalim cu bucurie mare și stăteau tot timpul în templu binecuvântându-l pe Dumnezeu„. Observați, încă o dată, această dinamică. Isus, dintru înălțime, în timp ce se îndepărtează de pământ, binecuvântează. Apostolii, recunoscători, merg la templu și ce fac? Îl binecuvântează pe Isus. Domnul îi binecuvântează pe apostoli, iar apostolii îl binecuvântează pe Domnul!

Și noi, în acest moment, dorim să fim o astfel de CFE! Isus binecuvântează această CFE, o binecuvântează cu prezența Sa. O binecuvântează prin harul Sacramentului Căsătoriei. O binecuvântează prin intermediul unității fraterne dintre voi. O binecuvântează pentru că ascultați Cuvântul Său. Isus o binecuvântează! Iată însemnătatea faptului de a fi făcut rugăciunea de laudă și de binecuvântare la începutul întâlnirii acestei CFE! Iată de ce este nevoie să continuăm rugăciunea de laudă și de binecuvântare: Te laud și Te binecuvântez Doamne! Să ne bucurăm de faptul că Domnul a fost cu noi pentru a ne învăța acest mic traseu – cer-pământ, pământ-cer – simbolizat de acel unic exemplu al arborelui care are nevoie de cer. Împlinește Doamne această lucrare cu fiecare dintre noi…

toată seria aici (ca fişiere Word)