Partea 72 din 176 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Autor: pr. Renzo Bonetti
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org
…
Cateheza 72
Când nu mai simțim prezența Domnului
Text de bază: In 16,16-23
Dragi prieteni,
Iată-ne din nou reuniți ca și apostolii în Cenacol pentru a asculta Cuvântul Său, acel Cuvânt care dincolo de toate obstacolele îi permite Lui să apară chiar și cu ușile încuiate. Acel Cuvânt care-i permite să intre în inima noastră, pur și simplu numai prin auz și mai presus de auz. Chiar și atunci când nu vrem să auzim, adesea Domnul ni se dăruiește în prezența Sa, în Cuvântul Său, în întâlnirea Sa în inima noastră. Și acestui Isus Domn vrem să-i permitem să ne vorbească în mod deosebit într-o anumită împrejurare; acesta este titlul catehezei: Când nu mai simțim prezența Domnului.
Deja din acest titlu înțelegem că se referă la situații foarte concrete, când nu-l mai vedem pe Domnul, când nu mai simțim prezența Sa, când pare departe. Pentru a înțelege sensul acestui titlu și al conținutului său ne ajutăm de Cuvântul lui Isus, pe care-l luăm din Evanghelia după Ioan, cap. 16, vers. 16-23. Să ascultăm:
16 „Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea”. 17 Atunci, unii dintre discipolii lui au spus unii către alții: „Ce înseamnă ceea ce ne spune ‘Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea’ și ‘Mă duc la Tatăl’?” 18 Deci, spuneau: „Ce înseamnă acest ‘puțin’? Nu înțelegem ce spune”. 19 Isus știa că voiau să-l întrebe și le-a zis: „Pentru aceasta vă întrebați între voi, că v-am spus: ‘Puțin și nu mă veți mai vedea. Și iarăși puțin și mă veți vedea’? 20 Adevăr, adevăr vă spun: voi veți plânge și veți jeli, iar lumea se va bucura; voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va schimba în bucurie. 21 Femeia, când naște, este tristă pentru că i-a venit ceasul, dar, după ce a născut copilul, nu-și mai amintește de chin, de bucurie că a venit un om pe lume. 22 Iată, acum și voi sunteți triști, dar vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi. 23 În ziua aceea nu mă veți mai întreba nimic.”
Spune însuși Isus: „Puțin și nu mă veți mai vedea”, va veni o vreme în care nu veți mai simți prezența Mea, veți simți toată frica, toată teama legată de absența Mea, vă veți întrista. Isus prevede acest timp de tristețe, acest timp în care nu-l vom mai simți pe Domnul, care este timpul morții Sale, timpul îngropării Sale, timpul în care și cei mai curajoși apostoli, inclusiv Petru, se simt pierduți, inima pare că se îndepărtează, nu-l mai văd pe Domnul, nu-l mai recunosc, nu mai pot să fie de partea Sa. Există un timp în care se poate întâmpla ca Domnul să nu mai poată fi simțit, când nu se mai simte prezența Sa.
Acest Cuvânt al lui Isus nu-i privește doar pe apostoli, pregătindu-i pentru acel timp special al aproprierii morții Sale, al îngropării Sale. Isus cuprinde în acest Cuvânt și viața noastră, pentru că și în trăirea relației noastre cu Domnul există un timp în care îl simțim, ne bucurăm de prezența Sa, intuim glasul Său, ne simțim chemați pe nume, dar există și un timp de tăcere, când avem impresia că nu-l mai simțim deloc, că nu-l mai auzim deloc, când pare dispărut. Și aceasta se poate întâmpla pentru o oră, pentru o zi, pentru trei zile, pentru o lună, pentru un an, pentru doi, pentru trei.
Câți dintre noi nu au trăit în anumite momente experiența absenței, experiența îndepărtării, experiența oboselii în credință, a oboselii de a te menține în sfera credinței. Iar aceste momente sunt momentele cele mai întunecoase, cele mai triste, pentru că ne aflăm singuri cu noi înșine, doar cu punctele noastre de referință umane. În aceste momente, în care nu-l mai simțim pe Domnul, avem doar exprimări umane, reacții umane care ne urmăresc. Poate fi soția, soțul, ceva de făcut, o decizie de luat, o continuitate, o obișnuință pe care o avem.
Și apoi dacă mă zdruncină – și după aceasta momentul devine și mai greu – ne vine aproape să spunem: „Și Tu, Doamne, mă părăsești… și Tu, Doamne, mă lași singur?” E groaznic când nu mai există nici din punct de vedere uman un punct de referință; de exemplu pentru că și acesta se dărâmă, și în același timp percepem această absență a Domnului, nu mai simțim prezența Sa. Este timpul tristeții, al jalei, cum spune Isus, dar nu al disperării. Desigur, „pentru puțin timp nu mă veți mai vedea, dar încă puțin și mă veți vedea„, adică e timpul așteptării, e timpul în care evenimentele umane par să ne copleșească.
De câte ori se întâmplă atâtea lucruri negative, și de multe ori unul după altul. Exact aceasta îmi mai lipsea, uite ce mi s-a mai întâmplat... Apare o suprapunere de evenimente umane legate de viața noastră, de familia noastră, de fii, de rude, de situații economice… Elementele umane încep să se suprapună și trăim cu acest sentiment al absenței lui Dumnezeu. Poate reușim chiar să ne rugăm, să menținem vie rugăciunea noastră, adorația personală… Sau poate e atât de puternic, atât de trist acel moment, încât nu îndrăznim nici măcar să ne ridicăm privirea și să spunem: „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, atât de mult ne e întristată inima.
Dar inima lui Dumnezeu nu încetează nici măcar o clipă să bată pentru noi, Domnul nu ne pierde niciodată din vedere. Gândiți-vă, ajunge un mecanism mic, un GPS în mașină, pentru ca să fim identificați dintr-un satelit; un satelit care știe exact unde se află mașina mea, datorită unui GPS. Cugetați dacă Dumnezeu, care este mai presus de sateliți, nu știe să mă identifice unde mă aflu în acest moment: „Tu știi când stau jos și când mă scol, știi când mă bucur și când plâng, îți sunt cunoscute toate gândurile mele”, vă amintiți de acest Psalm (139). Dumnezeu ne supraveghează mult mai mult, încât nu există sateliți deasupra acestui pământ care să se rotească în jurul nostru pentru a ne identifica unde suntem.
Dumnezeu nu ne pierde din vedere nici o clipă, și mai ales inima Sa de Tată, cu iubirea Sa infinită, nu încetează să bată pentru noi chiar și în acest moment de beznă, de sentiment al absenței Domnului, când lumea pare că se bucură; găsim chiar scris, spune Isus: „iar lumea se va bucura”. Pare că atunci când lumea vede un creștin sfârșit, poate chiar înainte de a regăsi calea credinței, cel care îi este alături, cel necredincios spune: „Ai văzut, ai văzut că am dreptate eu, te-ai rugat atâta, unde este Dumnezeul tău? Ai văzut, ai început să faci atâtea, și una și alta, te-ai zbătut atâta pentru ceilalți și uite acum ce ți se întâmplă? Ai văzut, erai bine, ai început să frecventezi biserica, și uite ce ți se întâmplă?” Și apare riscul de a cădea în această ispită; și pentru că Domnul nu m-a ascultat, nu mă mai rog, pentru că Domnul a fost absent în această situație, nu mă mai rog!
Nu, dragi prieteni, aceasta este calea greșită, Dumnezeu nu ne părăsește nici o clipă, Dumnezeu nu schimbă legile fizice ale gravității. Să înțelegeți că Dumnezeu nu vine să oprească cu degetul o piatră mare ce cade, pentru că aceasta face parte din creație, sunt legile fizicii. Dumnezeu nu poate opri cu degetul o mașină ce nu frânează la timp. Dumnezeu nu poate împiedica legile biologice, dacă noi otrăvim aerul nu poate interveni să împiedice tumorile. Dumnezeu nu poate interveni să blocheze ura persoanelor care atacă, blestemă, calomniază, creează neplăceri. Dumnezeu nu se poate opune acelor legi pe care El le-a creat și le-a încredințat libertății noastre și în același timp noi știm că Dumnezeu nu poate dori răul, Dumnezeu nu vrea niciodată răul.
Prin urmare, nu putem spune: „Dumnezeu a voit această nenorocire!” Nu! Dumnezeu nu vrea niciodată răul! Dacă credeți aceasta, nu e Dumnezeul din Evanghelie, nu e Dumnezeul creștinilor, nu e Dumnezeul Bibliei. Dumnezeu nu vrea niciodată răul! Și prin urmare cum citim prezența lui Dumnezeu? Dumnezeu, în interiorul acestor legi, ca urmare a consecințelor acestor legi, în răul săvârșit de către oameni, în mijlocul evenimentelor naturale, găsește calea cea mai bună, calea noutății, calea învierii. Dumnezeu nu i-a oprit pe răufăcătorii Fiului Său, Isus, nu i-a oprit pe cei care îl torturau pe Isus, nu i-a oprit pe cei ce îl pironeau pe cruce, nu i-a oprit, dar în acea ură și în acea moarte, în acea răstignire, Dumnezeu a fost mai mare decât ura, mai mare decât violența, mai mare decât toată răutatea care putea fi în acea pironire: Dumnezeu l-a înviat.
Dumnezeu, așadar, în ciuda răului, în ciuda întâmplărilor negative, în ciuda evenimentelor legilor naturale, află binele, găsește posibilitatea învierii. De aceea, când suntem în situații negative, greoaie, ale absenței lui Dumnezeu, dragi prieteni, legate de toate întâmplările care ar putea fi de oboseală, de suferință, de orice evenimente care se întâmplă în jurul nostru, Dumnezeu generează întotdeauna un bine nou pentru noi, e singurul care poate scoate binele din rău, Dumnezeu știe să scoată binele din rău. Iată de ce Isus dă acel exemplu cu femeia care atunci când naște e tristă pentru că i-a venit ceasul.
Desigur, noi știm că, în virtutea legilor fizice, acea durere va produce o bucurie care va face să se uite acel episod dureros, dar în toate situațiile triste Dumnezeu scoate binele din rău, de la moarte la viață nouă. Nici în timpul nașterii nu se cunoaște cum va arăta chipul celui care se va naște, la fel se întâmplă în fiecare din aceste momente, „încă puțin și nu mă veți mai vedea”. „Când nu mă veți vedea” să știți că Domnul, din acel moment de suferință, știe să obțină un chip nou, depinde doar de capacitatea noastră de a ne încredința Lui. „Dar Eu vă voi vedea din nou, vă voi vedea pentru că nu v-am părăsit, am spus aici, vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura și nimeni nu va putea să ia de la voi această bucurie; vă voi vedea din nou, pentru că nu v-am abandonat niciodată”.
Dacă voi nu permiteți ca fiul vostru să își facă rău, vreți ca Dumnezeu să ne lase în situații negative? Aici simțim puterea, acea putere pe care ne-o demonstrează când schimbă pâinea în Trupul lui Cristos și vinul în Sângele lui Cristos; e tocmai această forță care vine din întâmplările noastre negative și din care El știe să obțină un lucru pozitiv: „dar vă voi vedea din nou…, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”. E bucuria de a-l reîntâlni pe Domnul, bucurie care, după aceste momente triste, este atât de puternică, încât nu se poate spune în cuvinte.
Lumea poate să vă zică orice vrea, dar voi puteți spune: „Ceea ce simt eu în relația cu Domnul nimeni de pe lumea aceasta nu-mi poate da. Acea pace, acea bucurie, acea seninătate, acel elan, acel sens al vieții pe care eu le simt nimeni nu mi le mai poate lua, pentru că mi le-a dat Domnul”. Și atunci, în timp ce ascultăm acel Cuvânt al lui Isus, care ne avertizează asupra acestui „puțin și nu mă veți mai vedea”, asupra acestor perioade pe care le-am putea traversa toți, legate de întâmplări ce ni s-ar putea întâmpla, perioade mai mult sau mai puțin lungi, avem totodată garanția, dragi prieteni, că Domnul știe să facă lucruri noi.
Prin urmare, să ne minunăm pentru ceea ce Domnul știe să genereze din fiecare moarte, din fiecare cruce. Și noi, în acest moment, privind la ceea ce ar putea reprezenta crucea noastră, suferința noastră de tineri, de bătrâni, de soți, de văduvi, de persoane singure, să-l observăm în acea cruce pe Domnul, care concepe deja o viață nouă, ca și atunci când dintr-un bulb de lalea putrezit răsare deja floarea, ca și atunci când dintr-un bob de grâu descompus răsare deja spicul de grâu înmulțit.
Așa să fie pentru fiecare dintre noi!
toată seria aici (ca fişiere Word)