Partea 133 din 176 din seria Comunităţi familiale de evanghelizare.
Autor: pr. Paolo Troiani
Traducere: pr. Mihai Vătămănelu OFMConv.
Sursa: MisteroGrande.org
Cateheza 133
În chemarea Sf. Pavel revelarea mântuirii
Text de bază: Fapte 9,1-9
Dragi frați,
În cele ce urmează vom reflecta despre credința Sf. Pavel exprimată în Scrisorile sale, oprindu-ne asupra câtorva pasaje din Scrisoarea către Filipeni. Însă înainte de a intra în meditarea acestei scrisori, să ne ațintim privirea spre episodul determinant care l-a transformat pe Saul în Pavel, e vorba de evenimentul întâmplat la Damasc. În mod comun îl numim convertirea sa; în realitate, textul din Faptele Apostolilor ne vorbește de iluminare și chemare. Același Sf. Pavel, amintind acest fapt, subliniază un alt aspect, acela al revelării Fiului lui Dumnezeu.
Dar să ascultăm relatarea din cartea Faptele Apostolilor:
1 Dar Saul, tot urzind amenințare împotriva discipolilor Domnului, a mers la marele preot 2 și a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca să-i aducă legați la Ierusalim pe cei pe care i-ar fi găsit în această credință, fie bărbați, fie femei. 3 Și în timpul călătoriei, pe când se apropia de Damasc, dintr-o dată l-a învăluit o lumină din cer. 4 Căzut la pământ, a auzit un glas care-i spunea: „Saul, Saul! De ce mă persecuți?” 5 El a răspuns: „Cine ești, Doamne?” El i-a zis: „Eu sunt Isus pe care tu îl persecuți. 6 Dar ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci”. 7 Iar oamenii care îl însoțeau au rămas înmărmuriți pentru că auzeau glasul dar nu vedeau pe nimeni. 8 Atunci Saul s-a ridicat de la pământ, și, deschizându-și ochii, nu vedea nimic. L-au luat de mână și l-au dus în Damasc. 9 Și timp de trei zile a rămas fără vedere, nu a mâncat și nu a băut nimic.
În relatarea din Faptele Apostolilor recunoaștem nucleul experienței creștine a lui Pavel, din care derivă ceea ce el numește: „Evanghelia mea”. Pavel nu vorbește niciodată de chemarea lui în sine și pentru sine, ci mereu într-un context comunitar, adică pentru a indica înspre acel centru la care nu se poate renunța, al Evangheliei, care constituie experiența originală creștină. El este convins că în întâlnirea sa cu Domnul apare clar sensul central și la care nu se poate renunța, al morții și învierii lui Isus, o moarte acceptată pentru noi; în acest mod ne situăm în inima lui Isus, care nu a ezitat să moară pentru noi. Cum să nu fim recunoscători și uimiți în fața acestui fapt! Și cu timpul e convins că în aceeași experiență a devenit clară, astfel încât toți să o poată citi, logica neschimbată care conduce înspre istoria mântuirii: iubirea gratuită a lui Dumnezeu.
Pavel a experimentat în sine convertirea radicală de la întuneric la lumină, de la persecutor la discipol, de la păcătos la credincios. Și nu e vorba de o schimbare pe tărâm moral, de la răutate la sinceritate. El era cu adevărat corect, era cel mai bun dintre farisei, sincer, dar ochii săi erau incapabili să-L recunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeu, pentru că a devenit miop din cauza mândriei sale și a orgoliului său, prin faptul de a crede că își putea câștiga mântuirea în virtutea faptelor bune pe care era dator să le înfăptuiască, a calităților umane pe care trebuia să le arate.
Convertirea sa a avut loc mai degrabă pe plan teologic, adică în ceea ce privește viziunea sa asupra lui Dumnezeu, de la o concepție asupra mântuirii la o alta, de la o manieră de a se înțelege pe sine însuși la o alta, de la propria dreptate la dreptatea care vine de la Dumnezeu. Nu mai este el în centru, ci Cristos care l-a iluminat; „am greșit cu totul”, va spune în sine. Întâlnirea cu Domnul l-a purtat pe Pavel spre o totală detașare de ceea ce mai înainte i se părea în mod suprem important.
E de înțeles șocul teribil al lui Pavel, care nu printr-un raționament, ci prin intrarea în contact cu adevărul, înțelege că totul trebuie refăcut, totul s-a răsturnat cu susul în jos. Ceea ce s-a petrecut în Pavel este o atare revelare a ființei lui Isus încât l-a făcut să-și schimbe judecata și atitudinea legat de ceea ce era și făcea, o revelație care i-a schimbat întru totul atitudinea interioară. Pavel, așadar, nu părăsește mizeria interioară, ci propriul orgoliu. Pavel a experimentat, și acesta e elementul central, că mântuirea e har. Vocabularul harului însoțește toate relatările chemărilor, mântuirea ne vine prin moartea lui Cristos și nu din faptele noastre; a nega acest aspect înseamnă a nega crucea. „Dacă dreptatea vine prin lege, atunci Cristos a murit în zadar”, va spune în Scrisoarea către Galateni.
Harul pentru Pavel e singurul mod corect pentru a înțelege crucea și învierea, adică faptul că Isus a murit pentru noi, conform Scripturilor, și e criteriul de călăuzire a propriei existențe. E tema pe care o apără și o confirmă în toate scrisorile sale. O apără în fața a trei categorii de persoane religioase din timpul său, în care, cu denumiri diferite, ne putem recunoaște. Apără tema harului prin care am fost mântuiți față de iudaizanți, care își puneau încrederea în faptele lor. Am putea spune noi astăzi: „E suficient să mergi la Liturghie și să faci vreo pomană și așa Domnul e mulțumit, e suficient să reciți toate litaniile și rozariile, toate devoțiunile și astfel cu Domnul suntem în regulă”.
Făcând astfel nu reușim decât să diminuăm primatul crucii lui Cristos, prin care ne-a iubit în mod gratuit, fără să ne întrebe dacă am îndeplinit toate practicile de pietate. Însă Pavel apără această temă a harului și în fața grecilor, care puneau înțelepciunea lor înaintea crucii. Am putea spune noi astăzi că suntem instruiți în lucrurile despre lume, cunoaștem toți filozofii, pe toți maeștrii vieții dintre cei mai moderni, și atunci la ce ne mai trebuie Isus? Spuneau grecii, și uneori spunem și noi.
În sfârșit apără această temă a harului în fața gnosticilor, care căutau mântuirea în cunoaștere. Și noi, în zilele noastre, putem crede că e suficient să-L cunoaștem pe Isus, cartea Sa de identitate, dar fără a crede în El. Că e suficient să fii conștient că există, cum se spune adesea – suntem conștienți, dar fără ca, pentru aceasta, să fim dispuși să ne punem în joc viața din iubire pentru El. Așadar, în aceste categorii ne putem recunoaște și noi, această chemare a sa se poate adresa și inimii noastre.
Am putea să ne întrebăm de ce Dumnezeu i L-a revelat pe Fiul Său pe drumul Damascului? Răspunsul îl dă Pavel însuși spunând: „pentru ca să-L vestesc păgânilor”. E preocuparea lui Pavel ca aceste două aspecte, iluminare – chemare și misiune, să aibă loc împreună. În același moment în care Isus îl face să înțeleagă că a greșit totul, îi spune: „Îți încredințez totul, te trimit!” Dumnezeul Evangheliei și al milostivirii e cel care, în clipa în care îmi arată că am greșit întru totul față de El pentru că m-am pus pe mine însumi în locul Său, îmi arată milostivirea Sa prin iertarea pe care mi-o acordă și îmi oferă încredere chemându-mă în slujirea Sa, încredințându-mi Cuvântul Său.
Prin urmare, observând din nou chemarea lui Pavel, vocația sa, putem privi cu încredere și la viața noastră, la căderile noastre, când viața ne aruncă la pământ de pe piedestalul nostru, din cauza orgoliului nostru, a mândriei noastre. În căderea lui Pavel se află toate căderile noastre și aceste înfrângeri pot deveni și pentru noi vocații, chemări. Și noi, ca și Pavel, să spunem: „Cine ești, Doamne?” Ceea ce ar putea însemna: „Ce îmi ceri în această situație? Ce vrei să îmi spui în această dificultate, în acest păcat?” Și Isus ne răspunde: „Sunt Isus pe care tu îl persecuți, sunt acel Isus pe care tu îl cunoști greșit, acel Isus pe care nu reușești să îl iubești, acel Isus care vrei să îți spună ceea ce ți-e comod și nu ceea ce îți face bine, acel Isus care nu vrei ca să te facă să recunoști păcatul tău, care să se adreseze conștiinței tale”.
„În schimb, însă, Eu vreau să îți spun că te iubesc și să te fac să înțelegi cum îți risipești viața. Voi alerga după tine fără să obosesc, Eu, cel persecutat de tine; vreau să-ți dăruiesc mântuirea ție, celui care mă persecuți. Predă-te iubirii Mele!”
toată seria aici (ca fişiere Word)