Autor: Paul Chaloux
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: Why All People Suffer. How a Loving God Uses Suffering to Perfect Us
Cei mai mulți oameni presupun în mod natural că, dat fiind că bucuria marchează cele mai bune experiențe din viață și dat fiind că suferința le marchează pe cele mai rele, bucuria și suferința sunt în opoziție. Nu este așa. După cum observa teologul dominican Servais Pinckaers, a fi bucuros nu este totuna cu experimentarea plăcerii. Plăcerea este o senzație scurtă și superficială provocată de contactul cu un bun exterior. Ea durează doar atâta timp cât durează acel contact. Bucuria, pe de altă parte, trebuie câștigată, născută din încercări, din dureri îndurate, din suferințe acceptate cu curaj și cu iubire. Spre deosebire de plăcere, bucuria crește prin împărtășire și răsplătește sacrificiile care au fost îmbrățișate în mod liber. Bucuria nu este în opoziție cu suferința. Ea este răsplata noastră pentru că iubim așa cum iubește Dumnezeu. Bucuria și suferința pot fi privite ca niște unelte co-egale ale lui Dumnezeu: o combinație divină de morcov și băț, precum se folosește pentru a motiva caii. Suferința este bățul folosit pentru a ne călăuzi spre locul unde dorește Învățătorul să mergem. Bucuria este morcovul care constituie răsplata noastră atunci când ajungem acolo. Toată lumea iubește morcovul și urăște bățul, dar fără bățul care să ne călăuzească, este mult mai dificil să câștigăm morcovul.
Gândul că Dumnezeu ne călăuzește cu un băț ar putea să ne trezească imaginea unui Dumnezeu furios și răzbunător. Totuși, acest punct de vedere trebuie să fie greșit, deoarece contrazice imaginea lui Dumnezeu pe care Isus ne-o prezintă în faimoasa parabolă a Fiului risipitor, din Evanghelia Sfântului Luca. În această parabolă, Isus îl prezintă pe tată ca fiind deosebit de răbdător cu fiul său, care își cere anticipat moștenirea și pornește pe cont propriu, irosindu-și rapid toată averea pe prostituate și pe o viață de excese. Acest fiu, care suferă acum din cauza lipsei de resurse într-o țară străină, ajunge să conștientizeze că i-ar fi mai bine ca servitor în casa tatălui său decât ca om liber pe cont propriu. Se întoarce la tatăl său, mulțumit să fie slujitor, dar tatăl nu vrea să accepte așa ceva. Își iubește atât de mult fiul și este atât de bucuros să îl aibă înapoi încât se grăbește să îl întâmpine cu o mare sărbătoare și cu iertare totală, nefiind preocupat câtuși de puțin de ceea ce a făcut sau nu fiul.
Dacă Tatăl este cu adevărat atât de milostiv, iubitor și iertător cum îl descrie Isus, atunci trebuie să reevaluăm modul în care ne gândim la suferință. Orice teologie adevărată a suferinței trebuie să fie în concordanță cu această înțelegere a iubirii Tatălui pentru toți copiii Săi. Suferința nu poate fi doar un instrument punitiv. Ea trebuie să fie un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru a se reuni cu făptura Sa rătăcită. Într-adevăr, în parabolă, suferința sub chipul foamei este cea care îl aduce pe tânăr la realitate și îi facilitează întoarcerea la tatăl său. De asemenea, îl face pe fiu să conștientizeze că tatăl său îl iubește foarte mult și îi oferă tot ceea ce are nevoie. Acesta este rolul suprem al suferinței: să ne faciliteze întoarcerea la Tatăl nostru ceresc, care ne iubește mai mult decât ne iubim noi înșine și în prezența căruia vom găsi bucurie și împlinire. Acesta este modul în care ne cheamă să ne întoarcem acasă la El.
Suferința pe care o experimentează fiul risipitor în această parabolă este foamea. Dar foamea, ca orice suferință, nu este altceva decât o senzație care ne avertizează de prezența răului în mijlocul nostru. De fapt, nu senzația de foame îl amenința pe fiu; ea l-a avertizat doar că moare de foame și l-a motivat să se întoarcă acasă la tatăl său, care avea ceea ce îi trebuia. Seamănă foarte mult cu alarma de fum din casele noastre. Atunci când are loc un incendiu, alarma se declanșează într-un mod asurzitor, pentru a ne avertiza de amenințarea existentă. Deși alarma este extrem de iritantă, recunoaștem că alarma în sine nu este periculoasă pentru noi și că trebuie să fie făcută astfel încât să nu o putem ignora, pentru ca să ne alerteze cu privire la amenințarea reală. Ea ne motivează să acționăm pentru a ne salva viețile și bunurile. Este acolo pentru a ne proteja, nu pentru a ne liniști.
Același lucru este valabil și pentru suferință. Ea trebuie să fie persistentă și inconfortabilă pentru a ne avertiza cu privire la amenințarea răului și pentru a ne motiva să acționăm pentru a-l elimina. Când ne este foame, nu senzația de foame este periculoasă pentru bunăstarea noastră, ci lipsa hranei, care se ameliorează prin obținerea hranei. În mod similar, în timp ce ruperea unui picior este rea, durerea ne spune doar că s-a produs o ruptură și ne motivează să nu ne atingem, permițând piciorului să se vindece. Atunci când ne simțim singuri, problema este nevoia noastră de companie, nu sentimentul de singurătate. Suferința în sine nu este rea: este un detector de rău, amplasat de un Dumnezeu iubitor pentru a ne proteja de rău în același mod în care un detector de fum este conceput pentru a ne proteja de foc.
Suferința este un dar de la Dumnezeu și, prin urmare, este un instrument mult mai sofisticat decât un detector de fum. Trebuie să fie așa pentru că răul este mai greu de detectat decât fumul și este mult mai dăunător pentru persoană decât focul, deoarece răul afectează sufletul. De fapt, nu numai că suferința ne permite să detectăm răul, ci ne protejează de el și ne desăvârșește. Câteva exemple scurte, din viața de zi cu zi, vor ilustra acest aspect. Dacă un om bea prea mult alcool, se va îmbăta și va suferi de mahmureală a doua zi. Din experiența suferinței sale, omul deduce: cauza ei a fost faptul că a băut prea mult în noaptea precedentă. Prin urmare, nu mai bea în noaptea următoare și astfel se trezește în dimineața următoare fără mahmureală. Suferința l-a învățat pe om că excesul de băutură este rău și că este bine să își controleze consumul de alcool, deoarece nu va mai suferi de mahmureală dacă va fi moderat. Suferința l-a protejat inițial de un rău mai mare, motivându-l să nu mai bea în exces. Dacă omul se obișnuiește cu ce a învățat, moderația îl va face mai bun ca persoană, pentru că practică virtutea cumpătării și, prin urmare, experimentează iubirea de sine adecvată.
Acest exemplu ilustrează, de asemenea, ceea ce mulți oameni vor considera a fi un rezultat surprinzător: faptul că mahmureala este un lucru bun pentru o persoană, deoarece este atât un avertisment cu privire la răul consumului excesiv de alcool, cât și un motiv pentru a bea mai cumpătat în viitor. Acesta este paradoxul în ceea ce privește alarmele în general și suferința în special. Suferința în sine este un lucru bun și util pentru că oferă un avertisment care ne protejează de lucruri mai rele care s-ar putea întâmpla. Dar faptul că a trebuit să o experimentăm este un lucru rău, deoarece înseamnă că am fost expuși unui rău care ne amenință existența. Cu siguranță, nimeni nu își dorește o durere de cap ce pulsează, sau greață, și totuși, urmând logica valorii unei alarme, aceasta este în mod incontestabil un lucru bun. Același lucru este valabil pentru orice formă de suferință: este un avertisment cu privire la existența unui rău și o motivație pentru a căuta binele lipsă. Ea nu este un rău în sine, ci, în schimb, este un detector de rău și ceva ce perfecționează natura umană.
Unii vor obiecta, fără îndoială, că nu are cum mahmureala să fie un lucru bun. Vor spune poate că există și alte modalități de a învăța o persoană să nu bea excesiv fără a o face să aibă dureri de cap a doua zi. De fapt, au dreptate. Există și alte modalități de a învăța o persoană să nu bea excesiv; cea mai evidentă modalitate este să fii martor la o persoană cu mahmureală. Din păcate, în timp ce un astfel de avertisment i-ar putea descuraja pe unii de la consumul excesiv de alcool, pentru alții este nevoie de un memento mai puternic. În plus, chiar dacă toată lumea ar exercita reținerea necesară după doar un avertisment verbal, tot ar fi nevoie de o persoană care să fi experimentat acele efecte negative pentru a oferi o mărturie tuturor celor care au urmat. Alții ar putea spune că avertismentul este prea dur, dar adevărul este că există multe persoane pentru care nici măcar mahmureala zilnică nu este suficientă pentru a le împiedica să bea în exces, până la dependență și chiar moarte. Alții ar putea considera că avertismentul este mai rău decât răul de care ne protejează, dar acest lucru nu este adevărat. În timp ce avertismentul este neplăcut, lipsa avertismentului poate fi și mai mortală.
Pentru a clarifica mai bine acest aspect, să luăm în considerare foamea. Atunci când nu mâncăm suficient, ne simțim flămânzi. Toată lumea a simțit această senzație la un moment dat sau altul și nu este una plăcută. Atunci când o simțim, suntem motivați să mâncăm ceva pentru a nu ne mai simți înfometați. Dacă nu am avea această senzație de foame, ar fi ca și cum am conduce o mașină cu un indicator de combustibil defect: este doar o chestiune de timp până când ne trezim blocați, fără combustibil. Din nou, foamea este bună pentru că evidențiază răul, care este lipsa hranei. Nimeni nu vrea să fie flămând, dar este mult mai bine decât să moară de foame fără avertisment.
Suferința este capacitatea noastră înnăscută de a simți prezența răului sau, mai exact, este absența unui bine suficient de important ca să ne amenințe existența fizică, socială, psihologică sau spirituală. Ca detector de rău, este necesar, prin urmare, ca senzațiile pe care le produce să fie persistente și greu de ignorat, în același mod în care funcționează alarmele create de om pentru a transmite un mesaj în vremuri tulburi. Mai mult, este necesar ca suferința să fie inconfortabilă, deoarece aceasta ne motivează să ne îndepărtăm de răul care ne afectează pentru a atinge binele care ne lipsește. Este poate puțin ironic faptul că disconfortul este cel care conferă suferinței capacitățile sale de protecție și de perfecționare, dar trebuie să fie așa pentru a ne motiva să ne schimbăm. Dacă suferința ar fi mângâietoare, ea ne-ar încuraja să rămânem în prezența răului.
Cineva ar putea obiecta că dacă tatăl din parabolă ar fi fost un Dumnezeu atotputernic, ar fi putut să asigure nevoile fiului chiar și într-o țară străină, astfel încât fiul să nu moară de foame. La urma urmei, în lumea modernă, un tată cu resurse abundente ar fi capabil să acorde o linie de credit oriunde în lume în beneficiul fiului său iubit. De ce un Dumnezeu atotputernic nu poate face cel puțin la fel de mult? Un Dumnezeu atotputernic ar putea, cu siguranță, să se îngrijească de fiul risipitor, chiar și la distanță. Nu aceasta este problema. Problema a fost creată de fiu, care a rupt legăturile cu tatăl și astfel a pierdut accesul la tot ceea ce era bun pentru el. Aceeași situație se aplică vieții noastre. Atunci când ne separăm de Dumnezeu, renunțând la înțelepciunea și harul Său, vom descoperi și noi că dacă ne bazăm doar pe propriile resurse, în cele din urmă ne vom trezi neîmpliniți. Ca în cazul fiului risipitor, nu este vorba despre faptul că Dumnezeu nu ne poate ajuta: este vorba de faptul că noi refuzăm ajutorul lui Dumnezeu.
Suferința dă direcția, ca un băț pentru un cal, făcându-ne să evităm lucrurile care ne fac să suferim și să alegem în schimb să obținem bunurile de care avem nevoie pentru a fi compleți. Dacă ținem cont de îndrumările lui Dumnezeu, transmise prin suferință, ne apropiem de Dumnezeu și, în cele din urmă, de fericire. Dacă nu ținem cont de suferința noastră, aceasta va persista până când vom ține cont de ea sau până când vom muri. Dumnezeu ne încurajează și ne arată deciziile care duc la bucurie și fericire, dar nu ne obligă să le luăm. El respectă liberul nostru arbitru.
(fragment din capitolul 1 al cărții „De ce toți oamenii suferă. Cum folosește un Dumnezeu iubitor suferința pentru ca noi să creștem în perfecțiune”)