Autor: Gabriel Bande
Sursa: revista „Viața Creștină”, nr. 10 din 2022
„Așa grăiește Domnul: Lasă pe poporul Meu ca să-Mi slujească” (Exod 8,1)
Cuvintele acestea sunt ale lui Dumnezeu, adresate lui Faraon, rege al Egiptului, prin intermediul lui Moise și a fratelui său Aaron. Istoria Patriarhilor Vechiului Testament redată în Geneză (cap. 12-50) prezintă formarea unui popor (Israel) care din cauza vicisitudinilor, ajunge să locuiască în Egipt, cea mai mare și mai puternică națiune din acel timp istoric. În această țară, la început ospitalieră, apoi adversară, Israel va rămâne timp de 400 de ani până când: „Fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor și strigau și strigarea lor din muncă s-a suit până la Dumnezeu” (Exod 2,23).
Dumnezeu răspunde acestei strigări, chemându-l pe Moise: „Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor” (Exod 3,7-8). Această legătură strânsă între Dumnezeu și poporul său este bine redată în următoarele versete: „Așa zice Domnul Dumnezeul Evreilor: Israel este fiul Meu, întâi-născutul Meu. Îți zic dar: Lasă pe fiul Meu să Mi se închine” (Exod 4,22-23). Îndemnul pe care Dumnezeu îl transmite lui Faraon prin Moise și Aaron de a lăsa poporul să meargă în pustie, să slujească și să aducă jertfă Domnului se repetă de 4 ori (cf. Exod 8,1; 9,1.13; 10,3).
În cursul negocierilor cu Faraon, acesta inițial este dispus la un compromis recunoscând libertatea de cult a israeliților: „Mergeți și aduceți jertfă Domnului Dumnezeului vostru în interiorul cetății” (Exod 8,25). Moise insistă de a respecta porunca lui Dumnezeu și de a aduce jertfă în pustie: „Ne vom duce în pustie cale de trei zile și vom aduce jertfă Domnului Dumnezeului nostru, după cum ne va porunci El” (Exod 8,27). Apoi Faraon este de acord, cu condiția de a merge doar bărbații: „Duceți-vă numai bărbații și faceți slujbă Domnului, cum ați cerut” (Exod 10,11). Moise îi răspunde: „Vom merge cu cei tineri și cu cei bătrâni ai noștri, cu fiii noștri, cu fiicele noastre, cu oile noastre și cu boii noștri, căci e sărbătoarea Domnului Dumnezeului nostru” (Exod 10,9).
După cunoscutele plăgi aduse de Dumnezeu peste egipteni, culminând cu ultima și cea mai dramatică, moartea copiilor egiptenilor, Faraon, constrâns de aceste suferințe, dă drumul poporului lui Israel de a merge în pustie și a aduce jertfă, închinare și slujire lui Dumnezeu. Cunoaștem evenimentul trecerii Mării Roșii și înecarea lui Faraon și a armatei lui.
Din aceste referințe biblice, noi cei de astăzi putem învăța câteva lucruri. Dumnezeu este cel care cheamă poporul la slujire, închinare, la jertfă. Omului îi revine sarcina de a accepta această chemare și a o împlini. Din faptul că Dumnezeu îi cere poporului să iasă din Egipt pentru a-i aduce închinare, putem învăța că slujirea, închinarea se face într-un loc ales de Domnul, un loc special.
Un alt lucru important, pe care noi creștinii de azi l-am uitat, este că Dumnezeu vrea ca la slujirea lui, la sărbătoare, să participe toți: tinerii cu bătrânii, fiii și fiicele, comunitatea ca întreg, Biserica ca o singură familie. La această slujire sfântă se cere să participăm cu un dar, cu o jertfă, rod al muncii noastre. Ca și concluzie, e necesar să ne întrebăm fiecare: cine este acel „faraon” care ne împiedică să aducem slujire și închinare Domnului?