Amos, un revoluţionar al timpului său

Autor: Mons. Vladimir Petercă
Sursa: Actualitatea creştină, mai 2006

„Domnul nimic nu face, fără să descopere taina profeţilor, slujitorii săi!”(Am 3,7).

Profetul Amos, care a trăit în îndepărtatul an 750 îC, este, poate, cel mai popular şi cel mai cunoscut dintre profeţi minori sau mici. Sunt numiţi astfel, nu pentru că ar fi mai puţin importanţi, iar mesajul lor de mai mică importanţă şi, în consecinţă, ar avea mai puţină valoare ci, pur şi simplu, pentru că ceea ce au scris ei este mai puţin extins, dar în egală măsură plin de învăţăminte pentru viaţa noastră. Profeţii minori nu ne-au lăsat scrieri de dimensiunile cărţii lui Isaia, sau Ieremia, sau chiar Ezechiel. Ei au fost în număr de doisprezece, noi însă ne vom opri doar la câţiva dintre aceştia: Amos, Miheia, Oseea, Iona, Zaharia şi, în sfârşit, Malahia.

Profetul Amos a fost de profesie păstor, originar din localitatea Tecua, situată la circa 20 de kilometri sud de Ierusalim. Originea sa ţărănească nu i-a permis profetului o pregătire deosebită; dimpotrivă, a lăsat urme adânci asupra caracterului său. Amos a avut un limbaj direct şi fără ocolişuri; el se adresa în egală măsură şi mai marilor puterii timpului său. În timp ce domnea pacea asupra ţării şi o prosperitate fără egal, profetul Amos îşi ridică glasul împotriva tuturor nedreptăţilor sociale săvârşite de cei fără inimă. El condamnă în numele lui Dumnezeu viaţa coruptă a celor puternici, toate nedreptăţile sociale pe care mai-marii vremii le săvârşeau adunându-şi comori nepermise, precum şi jertfele pe care ei pretindeau că la aduc Domnului. Inima lor însă era departe de Domnul! Am putea spune că profetul Amos a trăit momente de grea cumpănă pentru cei săraci, care erau sortiţi să devină şi mai săraci, la fel ca şi în zilele noastre. Este greu, dacă nu imposibil, să ne mai ridicăm atunci când am pierdut speranţa.

Să ascultăm un scurt citat din predica sa plină de revoltă: „Fiindcă voi călcaţi în picioare pe cel sărman şi luaţi de la el tribut de grâu, cu toate că aţi zidit case de piatră cioplită, nu veţi locui în ele. Aţi sădit viţă de bun soi, dar nu veţi bea din vinul ei! Fiindcă ştiu că multe sunt fărădelegile voastre şi mari păcatele voastre! Aţi asuprit pe cel drept; luaţi mită şi stoarceţi pe cei săraci!” (Am 5,11-12). Aşa cum se întâmplă întotdeauna, cel mic şi fără de apărare plăteşte. Aşa se întâmpla şi atunci, când glasul profetului deranja pe cei avuţi şi puternici ai zilei. Ei decid, nici mai mult, nici mai puţin, decât expulzarea profetului Amos de la Betel, unde activase până atunci deranjându-i foarte mult. Amos pleacă descurajat şi abătut de la ei, undeva în sudul ţării, în regatul lui Iuda, lăsând în urma sa pe cei bogaţi şi fără inimă să continue să-şi ducă aceeaşi viaţă de lux şi dezmăţ ca şi până acum. Dar şi de acolo, de departe, profetul Amos nu-şi va avea astâmpăr nici o clipă, glasul său va deveni din nou tot mai ameninţător. Cu mai multă putere, va lua apărarea celor săraci şi fără adăpost, a văduvelor rămase fără nici un sprijin, a copiilor abandonaţi, a celor părăsiţi, a celor săraci. Într-un cuvânt, se va îngriji de toţi cei năpăstuiţi repetând într-una, în stânga şi în dreapta: „Căutaţi să faceţi binele şi nu răul… iar Domnul se va îndura de voi!” (Am 5,14.15).

Profetul Amos a predicat cuvântul lui Dumnezeu într-o perioadă de timp foarte propice pentru Israel. Ţara se extindea tot mai mult, acumulând bogăţii peste bogăţii. Pe de altă parte, o lege nescrisă se adeverea, cei bogaţi deveneau tot mai bogaţi ducând o viaţă de lux şi fără grija zilei de mâine, în contradicţie cu mizeria şi insultele la care erau supuşi cei mulţi: „erau tolăniţi pe divanuri de fildeş şi se răsfăţau pe sofalele lor; mâncau miei de la turmă şi viţei puşi la îngrăşat… Beau vin din amfore, iar din undelemnul cel mai bun îşi fac miresme de uns, dar nu le pasă deloc de prăbuşirea casei lui Iosif!” (Am 6,4.6).

Am rugămintea de a încerca să citiţi cartea profetului Amos. Veţi avea multe de învăţat, căci Amos a fost un profet al celor mulţi, al celor obijduiţi, al celor fără speranţă. Este bine, este încurajator că cineva este cu noi, simte ca şi noi, trăieşte ca şi noi. Nedreptatea nu poate dura veşnic, pentru că Dumnezeu, Cel bun şi atotputernic, în care credem cu toată tăria şi-n care ne-am pus toate speranţele, nu va dezamăgi niciodată: „Iată, vin zile – spune Domnul Dumnezeu – în care voi trimite foamete în ţară, însă nu foamete după pâine şi nu sete după apă, ci după cuvântul lui Dumnezeu!” (Am 8,11).