Partea 6 din 9 din seria Oameni ai credinţei.
Autor: Mons. Vladimir Petercă
Sursa: Actualitatea creştină, martie 2006
Isaia
„Prin spiritul său puternic, el vedea sfârşitul timpurilor şi mângâia pe cei întristaţi în Sion!” (Sir 49,24)
Isaia a creat o adevărată şcoală de profeţi, adică a reuşit să impună un curent de opinie, care s-a prelungit pe parcursul mai multor generaţii de oameni. Într-adevăr, deosebim trei şcoli mai importante de profeţi. Astfel, avem prima parte care-i aparţine lui Proto-Isaia şi care a scris capitolele 1 până la 39. Deutero-Isaia a scris de la capitolul 40 până la 55, iar Trito-Isaia a scris capitolele 56 până la 66. Într-un cuvânt, cartea lui Isaia aparţine mai multor autori; putem vorbi despre o adevărată şcoală care semnează, sub unul şi acelaşi nume, profetul Isaia.
Pentru Isaia figura centrală a cărţii sale este cea a Creatorului, care înseamnă pentru el totul. Însemnă Cel Sfânt, Cel Puternic, Cel Atotputernic. Omul, dimpotrivă, este o creatură neputincioasă, supusă păcatului şi greşelii. Dumnezeu-creatorul vrea ca omul-creatură să fie întotdeauna alături de el. Pentru acest motiv Ierusalimul va cădea în mâna cotropitorilor, iar poporul va fi constrâns să plece în exilul babilonic. De aceea, această parte a cărţii este predica unui continuator al marelui Isaia, pe care noi l-am numit în mod artificial Deutero-Isaia, care a trăit pe vremea sfârşitului exilului babilonic (587-535 îC). Cartea lui Deutero-Isaia conţine patru cântări de un patos inegalabil, cunoscute sub numele de cele patru cântări ale Slujitorului lui Iahve. Acestea se referă direct la durerea şi la părăsirea la care el este supus pe nedrept. Slujitorul, la care cele patru poeme fac referinţă, este inundat de durere, dar şi de ispăşirea prin suferinţă şi moarte a păcatelor poporului său. El va fi preamărit de Dumnezeu, căci „nimeni nu poate să iasă de sub puterea lui!” (Is 43,13).
Profetul Trito-Isaia este un continuator al celor ce au fost scrise până la el în cartea cu acelaşi nume. El se ocupă cu temele obişnuite, dar pune un accent deosebit pe aşa numitul universalism, Dumnezeu este un Domn al tuturor. Israelul nu constituie punctul central pentru că toate popoarele sunt chemate să aducă slavă lui Dumnezeu. De asemenea, el îl încurajează pe Israel să rămână întotdeauna credincios legământului pe care acesta l-a încheiat odinioară cu Dumnezeu. Atinge teme teologice obişnuite, cum ar fi: înfierarea idolatriei,respectarea sabatului, vorbeşte despre Templu şi despre Ierusalim sau despre judecata popoarelor. Într-adevăr, profetul se referă la un exod nou, mai măreţ şi mai cuceritor decât primul, sau la un nou Ierusalim, mai frumos şi mai strălucitor de cum a fost primul. Deosebirea pe care profetul o face între timpul trecut şi timpurile viitoare marchează începutul escatologiei ebraice, adică a lucrurilor care se vor întâmpla în timpurile de pe urmă.
Partea a doua şi a treia a cărţii sunt scrise de teologi cu mare chibzuinţă şi îndrăzneală pentru timpurile acelea îndepărtate. Este vorba de o teologie care se conturează tot mai mult la profeţi şi care stă la baza întregii reflecţii teologice: toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire! Avem în faţa noastră o operă profetică de mari proporţii, o adevărată frescă a poporului evreu, care impresionează prin profunzimea şi prin amploarea ei. Nu este opera unui singur om, aşa cum am văzut, ci a unei întregi şcoli profetice. Acest lucru face cartea lui Isaia mai preţioasă, dar şi mai valoroasă decât celelalte cărţi. Să ascultăm în încheiere un scurt fragment luat chiar din ultimul capitol al cărţii profetului. Acesta ne îndeamnă, în mod deosebit, să medităm la bunătatea Domnului:
„Cerul este scaunul meu, iar pământul aşternut picioarelor mele!
Ce fel de casă îmi veţi putea zidi?
În care loc îmi voi putea fixa locul meu de odihnă?
Toate acestea mâna mea le-a făcut şi sunt ale mele, zice Domnul.
Asupra căruia îmi voi îndrepta privirea mea?
Asupra celui smerit şi asupra celui cu duh umilit şi care tremură la cuvântul meu!… Auzi!
Un vuiet din cetate!
Un glas din Templu!
Este glasul Domnului care răsplăteşte vrăjmaşilor săi după faptele lor!” (66,1-2.6).