David, cel iubit de Dumnezeu şi de popor

Autor: Mons. Vladimir Petercă
Sursa: Actualitatea creştină, noiembrie 2005

„Domnul a şters păcatele lui şi a înălţat vigoarea sa pentru totdeauna! I-a dat un legământ regesc şi a întărit tronul său peste Israel!” (Ben Sirach 47,11)

Când vorbim despre o mare personalitate din istoria trecută a Israelului, nu putem face abstracţie de cel mai mare şi cel mai iubit rege din întreaga sa istorie. Şi astăzi regele David este pe buzele tuturor celor ce-l iubesc, fie creştini, fie evrei. Cu toţii ne exprimăm admiraţia pentru faptele şi gesturile acestui mare geniu al istoriei de demult. El a fost un bun organizator, un mare conducător şi un viteaz războinic care a condus poporul din victorie în victorie. Numele său, David, nu a fost întâmplător, acesta însemnând „cel iubit (de Dumnezeu)”.

David s-a născut la Bethleem, tatăl său se numea Iesse şi era cel mai mic dintre cei şapte fraţi ai săi. Atunci când a fost uns rege de către profetul Samuel, David era păstor; el se afla la câmp cu oile tatălui său. Începând, însă, din acel moment, copil fiind, David fu dus şi crescut pe lângă curtea regelui Saul, făcându-şi ucenicia în a conduce şi a administra regatul. Regele Saul îl iubea nespus de mult pe David. Era un copil frumos, inteligent şi bine făcut. De asemenea, era viteaz, ştia să cânte la harpă şi, în plus, avea multe alte calităţi, astfel că inima poporului s-a ataşat imediat de el (1Sam16,18).

A rămas celebră lupta pe care David a dus-o cu filisteanul Goliat. Era un obicei pe acele vremuri, ca în loc să lupte cele două armate care se aflau faţă în faţă, să lupte doi reprezentanţi aleşi şi învingătorul aducea armatei sale victoria. Goliat era înarmat din cap până-n picioare; David, în schimb, avea la sine doar bastonul de păstor, cinci pietre în traista pe care o purta la gât, iar în mână ţinea o praştie. În cele din urmă, David ieşi la luptă, îl doborî cu praştia şi-i tăie capul lui Goliat chiar cu propria lui sabie. Să citim cu atenţie textul despre victoria lui David asupra adversarului său:

„David a zis Filisteanului: Tu vii împotriva mea cu sabie, cu suliţă şi cu pavăză, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului oştirilor, în Numele Dumnezeului oştirii lui Israel, pe care ai terfelit-o. Astăzi Domnul te va da în mâinile mele, te voi doborî şi-ţi voi tăia capul. Astăzi voi da stârvurile taberei Filistenilor păsărilor cerului şi fiarelor pământului. Tot pământul va şti că Israel are un Dumnezeu!” (1Sam 17, 45-46).

Începând cu această dată, regele Saul fu cuprins de gelozie şi ură faţă de tânărul David. Vedea în el un posibil rival la tron. Dumnezeu, în schimb, îşi întorsese şi mai mult faţa către tânărul David, „căci duhul Domnului era asupra lui!”. David, pentru a scăpa de furia lui Saul, se hotărî să fugă în sudul ţării refugiindu-se la filisteni, un popor cu care David va avea mult de luptat mai târziu. Filistenii îl protejează pe David cu grijă din calea lui Saul. Acesta comite şi o greşeală pe care Dumnezeu nu i-o va ierta niciodată. Consultă o femeie din localitatea En-Dor, care practica necromanţia, chemând duhul lui Samuel. Acesta îi apare într-adevăr lui Saul, dar, supărat, îi prevesteşte sfârşitul care nu va întârzia, având să moară în condiţii nu tocmai fericite pentru el.

După moartea lui Saul, întreg Israelul s-a strâns în jurul regelui David, aşa încât, pentru prima oară, toate triburile israelite cunosc unitatea politică deplină. Totuşi situaţia generală era încă foarte grea, primele umbre mişunau deja la orizont. Regatul era prea slab şi nu avea încă forţa necesară pentru a se apăra. Primii care atacă sunt filistenii; ei îşi întinseseră sfera de influenţă până la râul Iordan. Atunci, David şi-a arătat vitejia şi toate calităţile de războinic cu care Dumnezeu l-a binecuvântat. Astfel, pericolul din partea filistenilor a fost oprit la timp, în timp ce triburile de dincolo de Iordan au fost supuse, rând pe rând, sub domnia lui David. În interior, opoziţia din partea populaţiei băştinaşe cananeene a fost definitiv învinsă. Cea mai mare cucerire a sa a fost oraşul Ierusalim pe care l-a scos din mâna iebusiţilor, căci aşa se numea acest popor (2Sam5,6-10).

La Ierusalim şi-a stabilit viitoarea capitală a regatului, iar oraşul va deveni sfânt datorită Templului construit acolo pentru generaţiile viitoare. În acest minunat oraş, zidit de jur împrejur pe o colină numită Sion, David aduce arca alianţei, în care erau păstrate tablele legii de odinioară. În scurt timp Ierusalimul deveni oraşul iubit pentru totdeauna, loc tainic al marilor întâlniri între Dumnezeu şi om dar şi simbolul puterii şi al unităţii celor douăsprezece triburi ale lui Israel.