Autor: Stephen Beale
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 1 decembrie 2014
Fecioara Maria
Adevărurile divin revelate nu se schimbă. Dar uneori durează mai mult până când se înţelege care anume sunt aceste adevăruri.
I-a luat sute de ani Bisericii până să stabilească în cele din urmă cine este în esenţă Isus Cristos – Dumnezeu? Om? O singură persoană sau două? (Conciliul din Calcedon, din 451 dC, a stabilit răspunsul definitiv al Bisericii). La fel, şi pentru a se defini dogmatic divinitatea Sfântului Duh a fost nevoie de câteva sute de ani (Conciliul din Constantinopol, 381 dC).
Apoi, pentru definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri a fost nevoie de aproape două mii de ani – această definire a fost făcută în anul 1854. Biserica a crezut întotdeauna în neprihănirea Mariei. Sf. Iustin martirul şi Sf. Irineu au identificat-o pe Maria ca fiind a doua Evă, fiindcă ea a desfăcut lucrarea Evei, care dusese lumea în păcat. Origene, unul dintre primii învăţători ai Bisericii, o numeşte „neprihănita neprihănitelor”. Iar Sf. Augustin nici măcar nu a ridicat problema păcatului în ceea ce o priveşte pe Maria, din respect pentru Fiul ei.
Dogma Neprihănitei Zămisliri era aşadar implicită, dar nu şi definită printr-o declaraţie. Venerând-o pe Maria, Biserica se oprea exact înainte de absolutismul cerut de dogma Neprihănitei Zămisliri – care afirmă că Maria a fost cruţată şi de păcatul originar în momentul concepţiei – fiindcă nu dorea să meargă atât de departe încât să afirme că Maria nu avea nevoie de Cristos, Mântuitorul ei. Acest lucru părea cu siguranţă total greşit.
Soluţia nu s-a arătat celor mai strălucitoare minţi şi celor mai mari sfinţi ai creştinătăţii. În Summa Theologica, Sf. Toma de Aquino afirma doar că Maria a fost sfinţită în pântecele mamei ei şi că înclinarea spre păcat, cauzată de păcatul originar, a fost astfel încătuşată în persoana ei. Sf. Bernard de Clairvaux credea că Maria ar fi putut fi sfinţită imediat după concepţie, dar nu în momentul concepţiei. În schimb, a fost nevoie de un călugăr necunoscut, un teolog franciscan şi o călugăriţă franceză ca să ajute Biserica în acceptarea acestei dogme.
Punctul de cotitură a fost reprezentat fără îndoială de lucrările marelui teolog scolastic franciscan, Fericitul John Duns Scotus (1266-1308), supranumit doctor subtilis pentru fineţea şi profunzimea argumentaţiei sale. Dar o mare parte din munca intelectual fusese efectuată cu mai bine de un secol înaintea lui, de un călugăr benedictin englez, numit Eadmer. Născut în jurul anilor 1060, Eadmer a devenit un tovarăş apropiat şi biograf al Sf. Anselm de Canterbury. (Uneori, Eadmer este numit chiar Pseudo-Anselm.) Eadmer a scris mai târziu şi biografiile multor altor sfinţi englezi, inclusiv ale Ss. Wilfrid, Oda şi Dunstan.
Lui Eadmer i s-a oferit la un moment dat funcţia de Episcop de St. Andrews, dar a refuzat-o, scriind că „nu ar schimba locul de călugăr de Canterbury pentru întreaga Scoţie”. (În afară de angajarea în viaţa monastică, decizia lui pare a avea mai mult decât o notă de naţionalism anglo-saxon). Aceasta este perioada în care Eadmer a atins culmi noi în dezvoltarea teologiei Mariane. El a adunat o serie de argumente, bine articulate între ele, în favoarea Neprihănitei Zămisliri, care pot fi sintetizate astfel: „Să o considerăm pe Maria în raport cu celelalte creaturi: Sf. Ioan Botezătorul a fost sfinţit de la naştere, ce putem spune atunci despre Maria? Maria se bucură de domnia asupra tuturor celorlalte creaturi şi prin urmare nu trebuie coborâtă la nivelul nostru prin păcatul originar; Dumnezeu i-a ferit pe îngeri de păcat, iar Maria este Regina îngerilor.”
Mai există apoi şi paralela cu Eva. Maria a refăcut complet rolul Evei, şi aceasta în cel mai înalt mod: Eva a fost mama întregii omeniri, Maria a fost Mama lui Dumnezeu. Se pune de asemenea problema cum ar fi putut Maria să colaboreze la Întrupare dacă ar fi purtat păcatul originar? I-a revenit lui John Duns Scotus să descopere soluţia la dilema pe care Toma de Aquino şi ceilalţi a avut-o: cum să afirmi neprihănirea Mariei fără a o exclude de la nevoia de Mântuitor. El a argumentat că Maria a fost mântuită cu anticipare de Cristos. Sau, cu cuvintele lui, Scotus afirmă că Maria mai degrabă a fost „ferită” de păcatul originar, decât să fi fost „eliberată” de el. Această formulare afirmă puritatea ei absolută în cel mai puternic mod cu putinţă, dar fără să îndepărteze de la ea necesitatea unui Răscumpărător.
Într-adevăr, argumentul genial al lui Scotus este că Neprihănita Zămislire sporeşte demnitatea de Mijlocitor a lui Cristos. Într-un comentariu teologic, Scotus afirma următoarele: „Mijlocitorul perfect exercită în mod perfect medierea cu privire la persoana pentru care mediază. Astfel Cristos a exercitat un act perfect de mijlocire în raport cu acea persoană pentru care El era Mediator. Cu nici o altă persoană El nu a avut o relaţie mai înaltă decât relaţia cu Maria. Acest lucru nu ar fi fost adevărat dacă El nu ar fi ferit-o de păcatul originar”.
Ca să demonstreze această afirmaţie, Scotus a argumentat că Cristos trebuia să fie „Mijlocitorul perfect pentru cel puţin o persoană”. Acea persoană trebuia să primească de la Cristos „cel mai mare bine posibil” – ferirea completă de păcatul originar. „Este un bine mai mare să fii apărat de rău decât să cazi în păcat şi să fii eliberat după aceea”, a scris Scotus. Prin urmare, cel mai potrivit era ca Isus să o ferească pe Maria de păcatul originar.
Soluţia găsită de Scotus comută în mod ingenios credinţa în Neprihănita Zămislire de la perceperea ei într-o potenţială antiteză faţă de lucrarea mântuitoare a lui Cristos, tocmai la susţinerea operei Sale mântuitoare. Biserica se afla pe drumul acceptării largi a ei. Aşa cum menţionează Catholic Encyclopedia, Scotus „a spulberat atât de ferm şi într-un mod atât de satisfăcător obiecţiile, încât din acel moment, doctrina a triumfat”. Totuşi, vor trece încă sute de ani înainte ca Neprihănita Zămislire să fie definită ca dogmă.
Între timp, cerul a intervenit într-un mod extraordinar, impulsionând mai mult Biserica. Era în 18 iulie 1830, când o călugăriţă franceză dintr-un sătuc de pe Sena, ce făcea odinioară parte din bogata regiune viticolă a Burgundiei, stăruia în rugăciune către Sf. Vincent de Paul, cerând să i se arate Preasfânta Fecioară. Avea în mână o relicvă a sfântului, un fragment din reverenda sa. Sub imperiul unui impuls, a rupt în două fragmentul de ţesătură şi a înghiţit una dintre jumătăţi, după care a aţipit în rugăciune. Dar a fost trezită de un băieţel, care a strigat-o de trei ori pe nume, făcându-i semn să vină în capelă.
Iată cum descrie biograful ei ceea ce s-a petrecut în continuare: „Acum se aflau în capelă. Ecaterina a amuţit de uimire când a văzut că uşa grea, care era încuiată la acea oră, s-a deschis larg la atingerea uşoară a copilului. Capela era scăldată în lumină! Candelabrele, lumânările de la altar, toate străluceau, aprinse. Ia te uită, şi-a spus, e ca la Liturghia de la miezul nopţii!”
Sf. Ecaterina Labouré a avut astfel prima dintre numeroasele sale viziuni. În cea de-a doua, a văzut-o pe Fecioara Maria pe un glob pământesc, zdrobind un şarpe încolăcit pe glob, iar din degetele ei cobora o ploaie de raze. În jurul ei apăreau aceste cuvinte: „O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi, cei care alergăm la tine”. Când ovalul de lumină s-a întors, pe verso era litera M cu o cruce, iar dedesubt, două inimi: Preasfânta Inimă a lui Isus şi alături Inima Neprihănită a Mariei. Aceasta este Medalia Miraculoasă.
Ar fi, totuşi, o greşeală să considerăm că această viziune se află la originea definiţiei dogmatice care va fi dată un sfert de veac mai târziu. Credinciosului nu i-a fost dată o nouă revelaţie. Mai degrabă, adevărul unei revelaţii de care Biserica a fost întotdeauna conştientă, dar nu o răspândise pe de-a-ntregul, a fost confirmat într-un mod special. (În introducerea sa la teologia mariană, Mark Miravalle afirmă că această viziune „l-a încurajat” pe Papa Pius al IX-lea).
Dogma Neprihănitei Zămisliri, care este în prezent ferm acceptată în teologia Bisericii şi în practicile devoţionale, a parcurs, desigur, o cale lungă până la acceptare şi credinţă. Să ne amintim cuvintele lui Isus: „Te preamăresc, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai revelat celor mici” (Matei 11,25).