Partea 40 din 42 din seria Marile figuri ale Vechiului Testament.
Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Adrian Dancă
Sursa: ProFamilia.ro
Nehemia
Numele lui înseamnă „Iahve a adus mângâiere”. Forma prescurtată, fără numele lui Dumnezeu, este „Nahum”.
Nehemia a fost organizatorul neîntrecut al comunităţii iudaice post-exilice la Ierusalim. El s-a ocupat mai ales de reconstruirea zidurilor cetăţii, dar şi de respectarea Legii. Despre activitatea lui ne informează cartea care îi poartă numele.
Contextul istoric
În anul al XX-lea al domniei lui Artaxerxe I (465-423), în anul 445 î.C. Nehemia în calitate de paharnic al regelui persan, la Susa era unul dintre oficialii de curte printre cei mai importanţi şi influenţi. I se aduce la cunoştinţă că zidurile cetăţii Ierusalimului, rase la pământ de Nabucodonosor în 586 î.C., zăceau în continuare în ruină. În plus, iudeii care în urma edictului lui Cirus, în 538 î.C., au primit învoirea să se întoarcă din robie, trăiau în condiţii de sărăcie şi neajutoraţi. Nehemia s-a hotărât să meargă personal la Ierusalim să pună remediu unei asemenea situaţii. Pentru ca să poată realiza cu autoritatea cuvenită şi în condiţiile juridice ideale planurile sale, regele l-a numit guvernator al provinciei autonome Iudea.
Sosit la Ierusalim, Nehemia în timpul nopţii străbate în ascuns perimetrul cetăţii pentru a-şi da seama personal de pagubele provocate zidurilor de întărire. Şi-a dat seama că prima îndatorire trebuia să fie reconstruirea zidurilor şi a convins de acest lucru pe toţi oamenii de vază ai cetăţii sfinte. Lucrările au fost împărţite în patruzeci de sectoare. La fiecare sector lucrau concomitent echipe formate din singurele familii sau triburi. Nehemia nu s-a mulţumit doar să organizeze lucrările, dar a luat parte personal. Popoarele învecinate şi duşmanii istorici (samariteni, ammoniţi şi edomiţi) priveau cu dispreţ şi neîncredere lucrările de întărire: „N-au decât să construiască! Dacă o vulpe sare deasupra, zidul lor de piatră se prăbuşeşete” (3,35). Dar pentru că nici prin dispreţ nici prin acţiunile lor de intimidare nu reuşeau să oprească lucrările, s-au hotărât să organizeze un asalt armat. Iudeii au aflat aceste planuri şi au continuat lucrările dar înarmaţi şi gata de luptă, astfel încât nimeni nu putea să-i distragă de la obiectivul lor.
În acelaşi timp, Nehemia a trebuit să înfrunte şi să depăşească dificultăţi interne. Latifundiarii au pus mâna pe bunurile păturilor mai sărace ale populaţiei, care făcuseră credite, şi mulţi erau reduşi în sărăcie şi chiar în sclavie. Nehemia a reuşit să facă în aşa fel încât aceşti dezmoşteniţi să primească înapoi terenurile şi casele, să li se şteargă datoriile şi sclavilor să le fie redată libertatea. El însuşi a dat exemplu, renunţând la partea de cereale şi bani care trebuia să o primească de la membrii tribului său. Mai mult, a renunţat şi la salariul lui de guvernator care mai înainte grava deosebit de mult asupra populaţiei. Nehemia putea să-şi permită aceste gesturi de mărinimie pentru că dispunea de o bogăţie considerabilă, dar şi pentru că avea o viziune mult mai mare decât interesele personale.
Odată terminate lucrările de întărire ale zidurilor exterioare, mai trebuiau instalate porţile cetăţii când duşmanii din vecinătate, prin calomnii şi comploturi, au declanşat o campanie de discretidare a lui Nehemia, pentru a împiedica completarea lucrărilor. Urmârind să-i întindă o cursă, au răspândit zvonul că plănuieşte o răscoală de care s-ar fi folosit ca să devină rege al Iudeii. Au încercat apoi să-l intimideze cu un atentat la însăşi viaţa sa. Dar Nehemia, ca înalt dregător era obişnuit cu atmosfera de intrigă de la curtea persană şi nu s-a lăsat abătut de aceste ameninţări. Spre bucuria poporului şi mânia duşmanilor, într-un timp record de 52 de zile, lucrările de reconstrucţie a zidurilor au fost încheiate şi s-a proclamat o sărbătoare solemnă de consacrare.
Cetăţii, însă, îi lipsea încă o populaţie numeroasă: „Cetatea era mare şi spaţioasă, dar înăuntru era puţină lume şi nu se construiau case” (7,4). După un recensământ, populaţia ajungea la circa 50.000 de persoane. Pentru a mări numărul locuitorilor cetăţii, Nehemia a poruncit ca unul din zece locuitori ai lui Iuda, prin tragere la sorţi, să vină şi să locuiască în capitală.
După ce s-a străduit timp de 12 ani cu inteligenţă şi tenacitate în interesul cetăţii şi al populaţiei Iudeii, în 433 î.C. Nehemia a fost chemat la curtea persană de la Susa. Dar după o scurtă perioadă, cu învoirea regelui, s-a întors la Ierusalim pentru a-şi da seama personal de situaţia cetăţii şi să pornească alte reforme, îndeosebi cu privire la respectarea legislaţiei regale şi a vieţii religioase. A adoptat astfel măsurile necesare pentru ca întreaga populaţie a Iudeii să dea în mod regulat şi după norme zeciuiala de cereale, vin şi ulei, destinată menţinerii preoţilor şi leviţilor la templu. A luat apoi alte măsuri menite să garanteze respectarea odihna sabatului. A interzis tuturor comercianţilor, iudei şi străini, vânzarea mărfurilor în Ierusalim în zi de sâmbătă şi pentru a-şi asigura respectarea acestei interdicţii a poruncit ca sâmbăta porţile cetăţii să rămână închise. În plus, a combătut numeroasele căsătorii mixte, pentru a evita ca în acest fel să se ajungă la un amestec de limbi, obiceiuri şi religii. Cu amărăciune a trebuit să constate că numeroşi iudei au luat în căsătorie femei din Aşdod, Ammon şi Moab şi că fiii născuţi din aceste căsătorii vorbeau o limbă străină, nicidecum aramaica. Nehemia a avut şi curajul de a izgoni din cetate un fiu al marelui preot pentru că a încheiat o căsătorie mixtă, şi să alunge de la templu un fiu născut dintr-o căsătorie mixtă care ocupa o poziţie de prestigiu. Succesul acestor măsuri, menite să salvgardeze identitatea naţională şi religioasă, a fost exprimată pe scurt în aceste cuvinte: „Astfel am curăţat poporul de orice consuetudine străină” (13,30).
Despre realizările lui restauratoare, ne informează Nehemia însuşi, într-o scriere redactată în prima persoană şi adresată lui Dumnezeu, pe care cercetătorii o numesc „memorie”, definiţie datorată faptul că secţiunile mai ample se încheie cu formule de rugăciune sau formule ale donatorului: „Aminteşte-ţi de mine, Dumnezeul meu, pentru binele meu”. Cu aceste cuvinte, se încheie şi cartea lui. Dar într-un alt pasaj (13,22) Nehemia imploră: „Şi pentru aceste lucruri, aminteşte-ţi de mine, Dumnezeul meu, şi ai milă de mine după marea ta milostivire”. Nehemia, aşadar, are curajul de a-i aminti lui Dumnezeu realizările sale ca pe tot atâtea merite, dar este conştient că nu le-ar fi împlinit fără bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu. Deseori, de fapt, aminteşte în scrierea sa că „mâna binevoitoare a lui Dumnezeu era asupra mea”. O atitudine ce răzbate veacurile şi poate deveni model de viaţă pentru orice creştin.