Sara, prinţesa făgăduinţei divine

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Numele precedent de „Sarai” este considerat o formă secundară fără explicaţie, in timp ce Sara, numele care o va face cunoscută în Biblie, nu este un nume în sensul strict al cuvântului ci un titlu: „principesă”, „prinţesă”, „suverană”. În rădăcinile lingvistice babiloniene, unde trebuie căutată originea acestui nume, „sharratu” înseamnă „regină”. Aici, numele se întâlneşte în legătură cu forme de cult lunar. Sharratu era numită soţia zeului lunar Sin. Numele Sara reflectă astfel, ca şi cel de Avram, originea păgână cu toate că în scrierile biblice nu se mai găsesc urme ale cultului lunar.

În Sara, soţia patriarhului Abraham, israeliţii o venerau pe străbuna lor (cf Is 51,2). Atât Abraham cât şi Sara erau originari din Urul Caldeii, şi se chemau iniţial Avram şi Sarai. Potrivit unei tradiţii tardive (Gen 20,12), Sara era sora vitregă a lui Avram, având amândoi acelaşi tată (începând cu Lev 18,9 şi Dt 27,22, căsătoria între fraţi vitregi şi surori vitrege este interzisă; în 2Sam 13,13, este încă permisă).

Sara, cea fără copii devine mamă

Încă de la începutul povestirilor despre patriarhi, atenţia este îndreptată în mod succint dar incisiv asupra unui fapt care scoate în relief lucrarea lui Dumnezeu şi reacţia oamenilor: „Sarai era sterilă şi nu avea copii” (Gen 11,30), o situaţie care pentru femeia din societatea acelui timp, structurată pe baze familiale, era considerată o crudă fatalitate. Lipsa copiilor era văzută, într-adevăr, ca o ruşine şi o pedeapsă de la Dumnezeu şi într-un timp în care nu se cunoşteau alte asigurări sau garanţii pentru bătrâneţe în afară de copii, însemna şi un pericol economic. Ce valoarea se acorda în Israel copiilor rezultă din instituirea, pentru noi ciudată, a căsătoriei leviratice, potrivit căreia fratele unui bărbat căsătorit defunct era obligat să ia în căsătorie pe soţia acestuia rămasă văduvă, pentru a garanta defunctului o descendenţă şi să asigure supravieţuirea numelui acestuia (cf Dt 25,5-10).

Este cu atât mai surprinzător faptul că Dumnezeu a ales tocmai această pereche sterilă, Avram şi Sarai, să devină întemeietorii unui mare popor. Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, culminând în persoana-eveniment a lui Isus Cristos, începe într-un mod lipsit cu totul de aparenţe, împotriva oricărei speranţe şi aşteptări. Dumnezeu nu construieşte pe măreţia şi prestaţia omului, ci acţionează în mod cu totul liber şi suveran. După cum a creat lumea din nimic, ca suveran absolut şi atotputernic, tot la fel poate face fecundă o femeie sterilă, şi pe deasupra, înaintată în vârstă. În acest fel, reiese cu şi mai mare evidenţă că poporul ales nu este rodul fecundităţii umane (cf In 1,13) ci îşi datorează propria origine unei intervenţii gratuite din partea lui Dumnezeu.

Originile îndepărtate intră în istoria mântuirii

Terah a emigrat împreună cu fiii săi Avram şi Sarai, precum şi cu nepotul său Lot, din Urul Caldeii (este vorba, probabil, nu de renumitul Ur din sudul Mesopotamiei, ci de o cetate situată în nordul ţinutului dintre cele două fluvii), spre Haran, în actuala Turcie sud-orientală, în apropiere de Urfa, la graniţa cu Siria de astăzi. Aici, Dumnezeu a făcut lui Avram făgăduinţa că va deveni proto-părintele unui mare popor şi i-a cerut să se mute în Canaan. Avram avea atunci 75 de ani, iar Sarai, 65: amândoi pleacă din Haran spre ţara făgăduită (Gen 11,31-12,5).

Foarte curând însă, credinţa lor a fost pusă la încercare. Chiar ţara pe care Avram ar fi trebuit să o ia de moştenire, a fost lovită de o mare foamete, astfel încât au fost constrânşi să emigreze din nou în prosperul Egipt. Pentru că Sarai, în ciuda vârstei înaintate, avea în continuare un aspect atrăgător şi juvenil, Avram a lăsat să se creadă că este sora sa, pentru a evita să fie ucis ca soţ al ei, în cazul în care cineva ar fi încercat să se apropie de ea. Dar frumuseţea ei a trezit atâta admiraţie încât faraonul a luat-o în palatul lui, trimiţând daruri însemnate presupusului ei frate. Înşelăciunea lui Avram, inventată din prea mare frică, a reuşit şi l-a ajutat să treacă peste un mare pericol, dar a şi distrus căsătoria sa anulând în acest fel orice speranţă de a avea urmaşi. Dumnezeu, însă, a intervenit şi a lovit casa lui faraon cu plăgi dureroase, astfel încât acesta a aflat adevărul despre Sarai şi i-a redat-o lui Avram (Gen 12,10-20).

Această povestire transmisă de scriitorul Jahvist despre „pericolul prin care a trecut străbuna” Sarai, va fi reluat mai târziu de tradiţia Elohistă, de această dată cu un scenariu diferit (Gen 20,1-18; cf şi Gen 26,1-11) pe care l-a folosit pentru a da o interpretare la conduita discutabilă a lui Abraham. Aici, Sara ajunge în haremul lui Abimelec din Gherara, după ce şi de această dată Abraham spune că este sora lui. Dar Abimelec este avertizat în vis de Dumnezeu însuşi să nu se atingă de Sara, ea fiind soţia unui profet, termen prin care aici trebuie înţeles un om al lui Dumnezeu care mijloceşte pentru un altul. Dar referinţa lui Abraham la faptul că efectiv Sara era sora lui (vitregă), potrivit viziunii Elohistului nu poate fi justificată în niciun fel. Mai importantă decât justificarea acestei minciuni necesare era, a posteriori, consideraţia că Dumnezeu îşi realizează planurile sale în niciun caz prin intermediul acţiunilor rele ale omului. Deşi străbuna lui Israel era în pericol şi făgăduinţa unei descendenţe numeroase părea să apună cu totul, Dumnezeu a ştiut să găsească o cale de ieşire pozitivă chiar şi în asemenea situaţii complicate.

Planul lui Dumnezeu are timpii lui de realizare

Că omul propune şi Dumnezeu dispune (cf Prov 16,9), Sara va trebui să-şi dea seama într-un mod şi mai impresionant. După zece ani de viaţă în Canaan, în ciuda făgăduinţei solemne făcută de Domnul, ei nu aveau încă niciun copil. Sarai atunci a încercat să rezolve problema urmaşilor în modul ei. Era vorba de o soluţie la care erau constrânse în situaţii de necesitate să apeleze cuplurile sterile din antichitatea Orientului Mijlociu. Dacă soţia nu putea să aibă copii, dreptul şi legea îi permiteau soţului să-şi ia drept concubină slujitoarea soţiei şi să procreeze cu aceasta. După o lungă perioadă de aşteptare inutilă, Sarai nu mai reuşea să-şi imagineze împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu într-un alt mod şi părea să fie chiar mulţumită de soluţia pe care o inventase. În acest scop, s-a folosit de sclava egipteană cu numele de Agar, faţă de care (după cum reiese din denumirea ebraică „shifcha”, „slujitoare”), stăpâna avea mare încredere şi de care putea să dispună după bunul plac. Agar era acum singura ei speranţă. Urmând sfatul soţiei sale, Avram s-a unit cu Agar, aceasta a rămas însărcinată spre bucuria ambelor femei. Dar foarte curând Sarai şi-a dat seama că nu aceasta era calea cea bună, mai mult, consecinţa iniţiativei ei a fost ruptura bunelor relaţii cu Agar. Într-adevăr, imediat ce Agar şi-a dat seama că aşteaptă un copil, a început să privească la Sarai de sus, încât soţia lui Avram a devenit geloasă şi a căzut în deprimare. Destinul şi „ruşinea” sterilităţii ei, de care a suferit întreaga viaţă, revin din nou şi încep să fie simţite ca o rană sângerândă, cu atât mai mult cu cât acest copil era şi al soţului ei. La siguranţa orgolioasă a lui Agar, putea să răspundă doar cu poziţia ei de putere şi să reacţioneze în aşa fel încât să dea de înţeles lui Agar, asuprind-o, cine este de fapt stăpâna casei. Situaţia lui Agar a devenit foarte repede atât de insuportabilă încât femeia a fugit şi a încercat să se refugieze în patria ei, în Egipt. Dar un înger al Domnului o trimite din nou la Avram, pe atunci la vârsta de 86 de ani, căruia i-a născut un fiu pe care el l-a numit Ismael (Gen 16,1-16).

Făgăduinţa divină nu e zadarnică

Când Avram avea 99 de ani, Dumnezeu îi apare din nou şi i-a promis să facă din el „tatăl unei mulţimi de popoare” (Gen 17,4), drept care el nu va mai trebui să se cheme Avram ci Abraham, „tată”, întocmai, „al unei mulţimi”. Şi Sarai primeşte un nume nou, acela de Sara, „principesă”. Acest titlu onorific se bazează pe făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Abraham: „Eu o voi binecuvânta şi-ţi voi da un fiu şi din ea; o voi binecuvânta şi va deveni popoare şi regi de popoare se vor naşte din ea” (Gen 16,17). Dar după toate experienţele avute pînă la acel moment, la gândul promisiunii unei descendenţe numeroase, Abraham nu putea decât să surâdă în sine la auzul acestor cuvinte şi, de fapt, întreabă cu ironie: „E cu putinţă să mai aibă un fiu cel de o sută de ani? Şi Sara, la nouăzeci şi nouă de ani, va mai putea oare să nască?” (17,17). Dumnezeu însă îi promite că în timp de un an, va avea un fiu pe care – ca amintire a surâsului ironic – va trebui să-l numească Isaac, „El (Dumnezeu) râde” (în sensul că se complace binevoitor).

Codul sacerdotal, vorbind despre făgăduinţa lui Isaac (în Gen 17) s-a folosit de un material mai vechi, provenind de la şcoala Jahvistă (Gen 18), în care este Sara cea care râde la auzul veştii de la Dumnezeu, şi a transferat această reacţie asupra lui Abraham. În această tradiţie mai veche, ajung într-o zi la Abraham trei oameni, pe care îi ospătează cu generozitate. Scopul vizitei lor era să promită un fiu lui Abraham. În lumea antică, de altfel, pătrunsă de un spirit religios foarte adânc, era răspândit motivul narativ potrivit căruia zeii mergeau între oameni, ascunşi sub aparenţe umane, pentru a vizita pe oamenii pioşi şi a-i răsplăti pentru ospitalitatea lor. Jahvistul preia acest motiv pentru a ilustra făgăduinţa unui fiu transmisă din perioada patriarhală. Aici, însă, cei trei oameni sunt mesagerii lui Dumnezeu. Mai târziu, în unul dintre ei a început să se afirme că Abraham l-a văzut chiar pe Iahve; cf observaţia secundară de la versetul 1a). Când Iahve l-a anunţat pe Abraham că soţia sa va avea un fiu în timp de un an, Sara, care trăgea cu urechea în spatele cortului, a râs în inima ei zicând „Acum când am îmbătrânit, să mai am eu această mângâiere? Şi soţul meu de acum este bătrân…” (Gen 18,12). Prin râsul lui Sara se face aluzie la numele lui Isaac, care aici însă nu este menţionat, dar şi aici râsul este expresie de incredulitate şi resemnare. Dar la acest mod de a râde, Iahve opune cuvântul convingător al credinţei: „Este oare ceva imposibil pentru Domnul?” (Gen 18,14). Sara rămâne atât de tulburată, încât râsul ei se mută în teamă. Dintr-o dată îşi dă seama cât de omenesc este modul ei de a gândi şi cât de puţină încredere are în Dumnezeu. Dar Iahve îi aminteşte: „Da, tu ai râs”, dându-i de înţeles că va trebui să-şi schimbe părerea.

Naşterea fiului făgăduit

Într-un an, cu adevărat, Sara a avut efectiv un copil, căruia Abraham i-a dat numele de Isaac, cum i-a cerut Dumnezeu. Dar Sara, şi aici avem a treia referinţă la semnificaţia acestui nume, a spus: „motiv de râs mi-a dat Dumnezeu; oricine va afla, va râde de mine!” (Gen 21,6). De această dată, Sara nu mai râde a incredulitate, ci de bucurie şi împlinire, în faţa unei situaţii atât de neaşteptate: „Cine ar fi putut spune lui Abraham: Sara va alăpta prunci la sânul ei? Şi totuşi, i-am născut un fiu la bătrâneţile sale…” (Gen 21,7).

Dacă a fost o vreme când, în conflictul cu Agar şi în gelozia pe care o simţea pentru ea, îi era teamă mai ales de propria imagine, acum Sara se îngrijeşte de viitorul fiului ei Isaac. Într-o zi, vâzându-l pe Ismael că se joacă cu Isaac, i s-a părut insuportabilă ideea că fiul unei sclave, născut şi el din Abraham, ar putea aduce prejudicii la poziţia şi drepturile moştenitorului făgăduit de Dumnezeu. De aceea, cu o îndârjire inexorabilă, a cerut lui Abraham să-i alunge în deşert pe Agar cu fiul ei. Dar Dumnezeu a avut grijă de cei doi, i-a salvat de la moarte sigură şi a promis că şi Ismael va deveni tatăl unui mare popor (Gen 21,1-21).

Despre Sara, Biblia ne spune în continuare că a murit la 127 de ani, la Kiriat-Arba, viitorul Hebron. Abraham a cumpărat de la locuitorii zonei peştera Macpela, singura palmă de pământ pe care în ţara făgăduită putea spune că este a lui, şi aceasta pentru a-şi înmormânta soţia (Gen 23, 1-20).

Lectura posterităţii

Sara nu este o figură idealizată, dar este prezentată cu realism în sentimentele şi în gândurile unei femei adevărate. Ea nu are profilul unei eroine sau al unei sfinte. Ofensată în orgoliul propriu, femeia reacţionează cu duritate. În faţa făgăduinţei lui Dumnezeu, judecata ei este tipică a unei persoane concrete, care vede în promisiune ceva imposibil şi conştientă de neputinţa sa nu poate decât să râdă ironic. Într-adevăr, credinţa ei nu este o realitate evidentă şi imediată, ci o cucerire continuă, obţinută după aspre încercări de nerăbdare şi dezamăgiri. Cu atât mai puternică este, aşadar, la sfârşitul existenţei ei, conştiinţa că Dumnezeu acţionează prin modalităţi de neînţeles, dar întotdeauna spre mai marea uimire a oamenilor şi bucuria lor. În Noul Testament, Sara este considerată o profeţie a Bisericii care dă naştere la fiii lui Dumnezeu prin graţia divină şi răspunsul omului.