Enoh, viaţa fără de moarte

Autor: Paul Maiberger
Traducere: pr. Anton Dancă
Sursa: ProFamilia.ro

Semnificaţia numelui nu este clară. Întru cât se spune că Enoh „a umblat cu Dumnezeu” (Gen 5,22), pentru a înţelege numele lui se face deseori trimitere la termenul cananean „hanaku”, de la „a fi pe urmele cuiva”, deci cu sensul de „ucenic, urmaş”.

Enoh este cunoscut pentru faptul că nu a murit ca toţi ceilalţi oameni, nici nu a coborât în împărăţia morţii, în lumea subterană (sheol, în ebraică), ci a fost răpit, mutat. Unicitatea lui Enoh iese şi mai mult în evidenţă dacă se ţine cont că acest lucru se mai spune doar despre un singur personaj din Vechiul Testament, profetul Ilie, ridicat la cer într-un car de foc. Cu alte cuvinte, Enoh a fost luat de pe pământ în mod misterios de către Dumnezeu.

Ce este cu adevărat „istorie”?

Numele său, în genealogia care de la Adam merge pînă la Noe, referitoare la cei zece patriarhi antediluvieni (Gen 5), este pe locul şapte (vv.21-24). Ca şi relatarea despre creaţie (Gen 1) şi această genelogie aparţine Codului sacerdotal şi cândva făcea parte din aceeaşi relatare. Şi pentru că relatarea creaţiei este structurată în mod voit pe o schemă de şapte zile şi cu aceleaşi expresii stereotipate descrie lucrarea lui Dumnezeu, pentru a arăta prin aceasta, încă la un nivel pur formal, că o asemenea lucrare nu progresează fără un program precis, ci urmează o linie clară şi o ordine stabilită, la fel şi seria genealogiilor posterioare lui Adam este prezentată într-o structură foarte riguroasă. Generaţiile descrise sunt înlănţuite între ele pe în mod monoton şi litanic, oferind de fiecare dată aceleaşi formulări şi aceleaşi noţiuni: vârsta patriarhului când a dat naştere la primul născut, anii vieţii care au urmat după aceea şi naşterea altori fii şi fiice, durata completă a vieţii şi moartea. Variabilele sunt constituite exclusiv din nume şi cifre, şi în această privinţă surprinde mai ales durata extraordinar de lungă a vieţii, oscilând în medie în jurul a 900 de ani. Fără umbră de îndoială, prin acest procedeu riguros, împletind o variabilă cu o constantă, autorul sacru înţelege să ne transmită un mesaj precis. Dacă în concepţia modernă, din istorie sunt reţinute numai mutaţiile şi evoluţiile obiectiv relevante şi numai aceste aspecte sunt considerate elemente care „fac” istorie, aici, în schimb, privirea trebuie să fie îndreptată – în ciuda mulţimii de evenimente – numai spre elementele de repetiţie, spre ceea ce rămâne comun întotdeauna şi pretutindeni, pentru că este un element săvârşit de toţi oamenii în toate timpurile, spre ceea ce, în pofida oricărui progres, nu se schimbă ci rămâne un dat uman comun şi fundamental.

Categorii teologice şi conştiinţa unei căderi

Prin durata extraordinară a vieţii proto-părinţilor, indicată în cifre care ascund valori indescifrabile pentru noi, vrea să ni se transmită că istoria omenirii datează din spaţii temporale extraordinar de lungi şi greu de imaginat pentru noi; dar vrea să se spună în acelaşi timp că forţa vitală paradisiacă a continuat să fie operativă pentru mult timp, cu toate că una din consecinţele păcatului era descreşterea considerabilă a duratei vieţii de la o generaţie la alta (cf Gen 11,10-32), până când s-a stabilit la durata existenţelor noastre actuale (cf Gen 6,3 şi Ps 90,10). Aceste cifre atât de ridicate nu trebuie înţelese în sens istoric, ci teologic. De altfel, în Orientul Antic, ideea unei lungimi mai extraordinar de lungă faţă de noi a vieţii primilor oameni şi a primilor regi era foarte răspândită.

În genealogia lui Adam surprinde că datele despre Enoh ies din regularitatea cifrelor genealogice, ceea ce presupune o tradiţie specială: „Enoh avea şaizeci şi cinci de ani şi atunci i s-a născut Matusalem” (ebraică, Metuselah). După naşterea lui Matusalem, Enoh a umblat înaintea lui Dumnezeu pentru alţi trei sute de ani! Enoh a umblat cu Dumnezeu, după care nu s-a mai aflat, nu a mai fost, pentru că Dumnezeu „l-a mutat” (Gen 5,21-24). De două ori se spune că Enoh „a umblat cu Dumnezeu”. Surprinde însă durata vieţii sale, de numai 365 de ani, relativ puţin în comparaţie cu alţi patriarhi, a căror medie era de 900 de ani. Evident, este vorba de o cifră care exprimă o totalitate şi care putea fi relativ scurtă pentru faptul că nu s-a încheiat cu moartea. „Ajuns curând la desăvârşire, cel drept a avut o viaţă plină”, s-ar putea spune cu Înţ 4,13.

Enoh a fost răpit pentru că „a păşit cu Dumnezeu”, lucru care în Codul Sacerdotal se spune şi despre Noe („mergea pe calea Domnului” – Gen 6,9), care datorită pietăţii sale a fost salvat de la potopul universal ca să dea naştere la o nouă epocă. Despre Avram, în schimb, Codul Sacerdotal afirmă că a făcut cele plăcute „înaintea” lui Dumnezeu (Gen 17,1). Expresia folosită pentru Enoh, care a „păşit cu Dumnezeu”, se referă aşadar la o comuniune cu Dumnezeu deosebit de profundă, astfel încât depăşeşte orice imaginaţie umană, „un model de cunoaştere a lui Dumnezeu pentru toate timpurile” (Sir 44,16). Fiind atât de intim cu Dumnezeu, el – cum vor trage concluzia reflecţia şi speculaţia veacurilor succesive – era şi deosebit de familiar cu planurile şi intenţiile lui Dumnezeu însuşi.

Enoh, omul care n-a cunoscut moartea: precursor al învierii?

Dar ce înseamnă faptul că Dumnezeu „l-a luat” pe Enoh? În timpul când a fost compus Codul Sacerdotal (în jurul anilor 550 î.C., în robia babiloniană), Israelul încă nu cunoştea o înviere generală a morţilor (se va vorbi abia în secolul II î.C. în Dan 12,2 precum şi în 2 Mac 7,9 şi 12,44) şi nu avea nicio idee cu privire la „locuirea” celor drepţi lângă Dumnezeu, „în cer”. Toţi oamenii, buni sau răi cum vor fi fost, sfârşeau în veşnicul sheol, sub pământ, unde conduceau o viaţă între umbre, departe de Dumnezeu (vezi, de exemplu, Is 5,14; 14,9-11; Iob 3,17-19; 7,9; 17,13-16; Qoh 9,5.10; Ps 6,6; 88,11 ş.u.) Această concepţie despre viaţa de dincolo, dominantă în timpul Codului sacerdotal, face şi mai enigmatică expresia „l-a luat”.

Nu ni se spune unde a fost mutat Enoh. Textul nu afirmă nici faptul că el a murit, dar s-ar putea deduce acest lucru în baza faptului că „a fost luat”, cum interpretează, de fapt, şi Scrisoarea către evrei (11,5): „Prin credinţă, Enoh a fost înălţat ca să nu vadă moartea şi nu a fost găsit pentru că Dumnezeu îl înălţase”. Unii rabini, în schimb, susţin că Enoh a cunoscut moartea. Evident, prin expresia „Dumnezeu l-a luat”, Codul Sacerdotal vrea să spună că raportul imutabil al lui Enoh cu Dumnezeu nu a cunoscut sfârşit prin moarte şi coborâre în lumea subterană (potrivit concepţiei generale a timpului), ci graţie unui dar special al lui Dumnezeu şi unei intervenţii deosebite, a continuat în forme care depăşesc dimensiunile pământeşti.

La fel ca înălţarea lui Ilie la cer, şi răpirea lui Enoh în decursul timpului a indus la speculaţii de tot felul în privinţa locului în care a ajuns patriarhul antediluvian. Asemenea fantezii au devenit atât de abundente şi diferite, încât au format încet încet o carte de proporţii, care acum face parte din literatura extra-biblică. Este „Cartea lui Enoh”, apărută în secolul II î.C. în ebraică şi aramaică, fiind terminată abia în secolul II d.C. Traducerea latină a Bibliei, Vulgata, după ce spune că Dumnezeu la „răpit” (cf Sir 44,16) adaugă: „în paradis”.

Graţie intimităţii sale cu Dumnezeu, Enoh a fost considerat destinatar şi mediator al unei cunoaşteri divine multiple, cuprinzând enigmele Scripturii şi ale creaţiei, împreună cu trecutul şi viitorul lumii atât pământeşti cât şi cereşti. El ar fi fost informat despre secretele meteorologice şi astronomice, precum mişcarea soarelui, a lunii şi a stelelor, despre ierarhia spiritelor cereşti şi căderea îngerilor, viitorul celor drepţi şi al celor nelegiuiţi în lumea ce va să vină şi secretul mesianic. Întru cât lui Enoh i-au fost dezvăluite secretele escatologice, potrivit cărţii Jubileelor (4,23) el a pus în scris „judecata şi sentinţa asupra lumii şi a tuturor răutăţilor oamenilor” astfel încât în ceruri este numit „scriitorul dreptăţii” (Enoh 12,4; 15,1).

Fascinaţia vieţii care nu cunoaşte apus

Figura singulară a lui Enoh, omul care nu a cunoscut moartea, nu putea să nu aibă o fascinaţie deosebită asupra mediilor culturale antice. În creştinismul primar cartea lui Enoh era considerată operă inspirată şi se bucura de consideraţie canonică, până când Sf. Ieronim, mai mult decât alţii, a aşezat-o între apocrife. Dacă s-a păstrat în traducere etiopiană se datorează Bisericii din Abisinia care o primise între cărţile canonice. Primilor creştini această carte le era foarte cunoscută, cum rezultă şi din faptul că scrisoarea lui Iuda (vv.14 ş.u.) citează un pasaj din cartea lui Enoh unde se vorbeşte despre judecata celor nelegiuiţi şi face referinţă la eretici: „Tot despre ei a profeţit Enoh, al şaptelea după Adam, când spune: „Iată, a venit cu zecile de mii de sfinţi ai săi ca să ţină judecată împotriva tuturor şi să-i condamne pe cei necredincioşi pentru toate faptele necredinţei lor pe care le-au făcut şi pentru cuvintele insultătoare pe care ei, păcătoşi necredincioşi, le-au spus împotriva lui”.

Cartea lui Enoh, cu speculaţiile ei misticiste şi fanteziile bizare nu mai ocupă o importanţă doar secundară în sânul creştinismului. Cu toate acestea, Cartea care-i poartă numele, în lumina concepţiilor despre viaţa de dincolo care deveneau din ce în ce mai clare, a interpretat răpirea lui Enoh într-o formă valabilă şi pentru noi astăzi, prin aceea că spune despre el şi despre cei drepţi: „Toţi cei care umblă pe calea lui, au locuinţa lor la Dumnezeu şi partea lor de moştenire, şi nu se despart de el pentru toată veşnicia” (71,16).

Figura lui va rămâne timp de secole ca o lumină aprinsă ce răzbate negura trecutului, pentru a transmite din generaţie în generaţie mesajul pe care toţi oamenii îl vor primi de la Isus, la uşa de la mormântul lui Lazăr: „oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci” (In 11,26). Enoh se prezintă, aşadar, ca o sămânţă a învierii aruncată cu grijă în brazda încă umedă a umanităţii primordiale. În toate timpurile Dumnezeu a deschis porţile necunoscutului pentru ca cine are ochi de văzut, să vadă. Şi să creadă.