Euharistia în Istoria Mântuirii (I)

Autor: pr. Veniamin Aenăşoae
Sursa: Actualitatea creştină, februarie 2005

O înţelegere mai profundă a Euharistiei presupune o încadrare a Ultimei Cine în ansamblul istoriei mântuirii. Revelarea lui Dumnezeu în timp face să apară, pe lângă istoria obişnuită, care consemnează războaiele, acordurile de pace sau invenţiile omului, o altă istorie, numită «istoria mântuirii». Această istorie este memoria vie a intervenţiilor lui Dumnezeu în favoarea omului, sau mirabilia Dei. Ea consemnează toate operaţiunile înfăptuite de Dumnezeu în afara Sa (în lumea externă), plecând de la creaţie şi până la parusie, a doua venire a lui Isus.

Un moment crucial al acestei istorii îl constituie venirea lui Isus prin întrupare, iar toate gesturile făcute de Isus, în timpul vieţii sale, fac parte din această istorie a mântuirii. Timpul său este „centrul timpurilor” şi „plinătatea timpurilor”. Însă istoria mântuirii continuă şi după El şi, chiar şi noi, facem parte din ea. Viaţa fiecărei persoane creştine, de la botez până la moarte, este o mică istorie a mântuirii.

Noi trăim, deci, în plinătatea timpului inaugurată de întrupare, într-un punct situat între „deja” şi „încă nu”. Imaginându-ne istoria mântuirii ca pe o line lungă care se derulează în timp, putem să indicăm ceea ce s-a realizat, adică „deja-ul”, cu o linie continuă, care ajunge până la momentul prezent, şi acel „încă nu”, care nu s-a petrecut, dar care urmează să se întâmple, cu o linie punctată, care poate să se întrerupă în orice moment, deoarece chiar în noaptea aceasta ar putea să se întoarcă Domnul.

În ce punct al istoriei mântuirii se află Euharistia?

Este firesc să ne întrebăm, în ce punct al liniei acestei istorii se află ea? Răspunsul este următorul: ea nu ocupă un loc anume, ea ocupă întreaga istorie! Pare o exagerare, dar, adevărul este că Euharistia se întinde pe toată durata istoriei mântuirii: toată istoria mântuirii este prezentă în Euharistie şi Euharistia este prezentă în toată istoria mântuirii. Aşa cum într-o picătură de rouă ce atârnă de un fir de iarbă, într-o dimineaţă senină, se oglindeşte Euharistia în Istoria Mântuirii întreaga boltă cerească, tot aşa, în Euharistie se oglindeşte întregul arc al istoriei mântuirii.

Euharistia este, însă, prezentă în trei moduri diferite pe parcursul istoriei mântuirii: în Vechiul Testament este prezentă ca figură sau imagine; în Noul Testament este prezentă ca eveniment, iar în timpul Bisericii, în care trăim, este prezentă ca sacrament. Figura, sau imaginea, anticipă şi pregăteşte evenimentul, iar sacramentul prelungeşte şi actualizează evenimentul.

Figuri sau imagini ale Euharistiei

În Vechiul Testament, Euharistia este prezentată în figuri, sau imagini. Putem spune că întregul Vechi Testament a fost o pregătire a Cinei Domnului. Iată câteva exemple: «Un om a dat o cină mare; „Cine este acest om – exclamă Sf. Augustin – dacă nu Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Isus Cristos?”. La ora cinei, l-a trimis pe servitorul său să spună celor pe care îi invitase: Veniţi, deja este gata!» (Lc14,16 s). „Cine sunt invitaţii dacă nu aceia care au fost chemaţi prin intermediul profeţilor? Dintotdeauna, de când au început să fie trimişi, profeţii au invitat la Cina lui Cristos. Adeseori au fost trimişi la poporul lui Israel şi, de fiecare dată, ei au invitat, pentru ca la timpul potrivit, cei invitaţi să vină la cină” (Predici, 112 (PL 38,643).

În afara cuvintelor profeţilor, ceea ce a ţinut trează aşteptarea orei Cinei, au fost figurile(imaginile), sau „tipurile”, adică semnele şi riturile concrete, care constituiau pregătirea Cinei lui Cristos şi reprezentau, pentru ea, o „anticipare”. Una dintre aceste imagini, amintită de însuşi Isus, era mana(cf. Ex 16,4 ss; In 6,31 ss). O altă imagine era aceea a sacrificiului lui Melchisedec, care a oferit pâine şi vin(cf. Gen14,18; Ps 110,4; Ev 7,1 ss). O alta este sacrificiul lui Isac. Sfântul Toma de Aquino vorbeşte şi el despre aceste figuri sau imagini ale Vechiului Testament, care anticipă Euharistia, în cântarea sa Lauda Sion Salvatorem (Laudă Sioane pe Mântuitorul), în care el afirmă: «Adumbrit în figuri: jertfit în Isac, indicat în mielul pascal, dat părinţilor ca mană». Între toate aceste figuri (imagini) ale Euharistiei, este una care depăşeşte cu mult imaginea (figura); este vorba de sărbătoarea Paştelui. De la Paşti, Euharistia îşi trage numele şi fizionomia de banchet sau cină pascală; cu referinţă la Paşti, Isus este numit Mielul lui Dumnezeu. Deja din noaptea ieşirii din Egipt, Dumnezeu contempla Euharistia şi se gândea deja să ni-L dea pe adevăratul Miel: «Voi vedea sângele – spune Dumnezeu – şi voi trece mai departe» (Ex 12,13), adică vă voi face să „faceţi Paştele (trecerea)”, nu vă voi pedepsi şi vă voi salva.

Părinţii Bisericii se întrebau, referitor la acest lucru, ce vedea Dumnezeu atât de preţios pe casele evreilor, aşa încât „să treacă mai departe” şi să spună îngerului său să nu lovească, şi răspundeau: îl vedea pe Domnul Cristos, vedea Euharistia!

Pe timpul lui Isus, ritualul Paştelui ebraic se derula în două faze: prima fază era constituită din jertfirea, la templul din Ierusalim, a mielului, iar a doua fază, era constituită din consumarea victimei, în cadrul cinei pascale, care se desfăşura, în familie, în noaptea de 14 Nisan. Semnificaţia sărbătorii nu era legată doar de memorialul ieşirii din Egipt, ci reprezenta un memorial al tuturor celorlalte intervenţii ale lui Dumnezeu în istoria Israelului. Paştele devenise, de acum, memorial şi aniversare a celor patru nopţi mai importante ale lumii: noaptea creaţiei, când lumina a strălucit în întuneric; noaptea sacrificiului lui Isac, cerută de Dumnezeu lui Abraham; noaptea ieşirii din Egipt şi noaptea, încă viitoare, a venirii lui Mesia.

Paştele ebraic era, deci, un memorial şi, totodată, o aşteptare. Drama constă în faptul că, atunci când Mesia aşteptat a venit, ei nu l-au recunoscut, ci «au făcut din el ceea ce au voit», ucigându-l tocmai în timpul unei sărbători de Paşti. Însă, tocmai ucigându-l, ei au contribuit la împlinirea figurii (imaginii), au împlinit ceea ce aşteptau, şi anume, sacrificiul adevăratului Miel al lui Dumnezeu.