Cateheze biblice: Pătimirea şi moartea lui Isus

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

Răstignirea lui Isus reprezintă evenimentul cel mai public al vieţii lui Isus. Pătimirea şi moartea lui Isus au lăsat o impresie profundă asupra oamenilor de atunci şi de după aceea. Crucea a devenit însuşi simbolul creştinismului şi nu putem să ni-l imaginăm pe Isus Cristos fără cruce. Din perspectiva credinţei, această moarte a lui Isus nu este rezultatul nefericit al unor circumstanţe istorice, ci face parte din planul misterios al Tatălui care pentru a mântui lumea de păcate l-a pus pe Fiul său ca „jertfă de ispăşire” (Rom 3,25). Cine crede în Isus Cristos care s-a jertfit pentru noi este îndreptăţit şi primeşte iertarea păcatelor.

1. Suferinţa Servitorului lui YHWH

Tema pătimirii lui Isus Mesia nu apare brusc în Noul Testament. Suferinţa dreptului Isus este prefigurată şi anunţată în textele Vechiului Testament. În lumina a ceea ce s-a întâmplat în acea zi de vineri înaintea Paştelui iudaic textele vechi ale Sfintei Scripturi sunt citite într-o nouă lumină.

Pe la jumătatea secolului al V-lea î.C. un profet anonim, căruia specialiştii i-au dat numele de Deutero-Isaia, a pronunţat patru imnuri despre „servitorul Domnului” (ebed YHWH), un personaj misterios care va suferi iar prin suferinţa lui oamenii vor fi mântuiţi. Suferinţele servitorului vor fi un scandal pentru cei mulţi care nu înţeleg sensul acestei suferinţe (Is 52,14-15; 53,2-3.7-9), dar suferinţele sale vor avea o valoare ispăşitoare pentru ceilalţi (Is 53,4.6.8.10-12). Iată, un text reprezentativ din cel de-al patrulea cânt al servitorului Domnului:„El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. Totuşi, el suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra lui, iar noi am crezut că este pedepsit, lovit de Domnul şi smerit. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste el şi prin rănile lui suntem vindecaţi… Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile lui” (Is 53,3-5.10).

În acest text profetic putem citi în filigran istoria pătimirii şi sensul profund al morţii lui Mesia.

2. Succesiunea evenimentelor

O privire asupra celor patru evanghelii ne arată că Isus era perfect conştient de faptul că va trebui să moară pentru mântuirea oamenilor. În evanghelia sa, sfântul Luca notează: „Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim” (Lc 9,51). În drumul spre Ierusalim, Isus prezice patima, moartea şi învierea sa de trei ori discipolilor săi.

Isus îşi petrece ultima parte a ministerului său public la Ierusalim unde predică în templu. Decizia autorităţilor iudaice de a-l ucide este fermă dar autorităţile evită arestarea în public din teamă de popor. În acest context se înscrie trădarea lui Iuda care se înţelege cu autorităţile ca să-l dea pe Isus în mâna lor şi primeşte bani în schimb.

Înaintea sărbătorii Paştelui Isus ţine cu discipolii săi Cina cea de Taină. Isus vrea să-şi petreacă această ultimă cină în compania ucenicilor săi. Isus înfiinţează Euharistia, darul trupului şi sângelui său, pentru viaţa lumii şi încredinţează apostolilor un testament spiritual (In 13-17).

După cină Isus merge împreună cu apostolii în grădina Ghetsemani unde se roagă Tatălui: „Tată, dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta, dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (Mt26,39). După dorinţa umană spontană, Isus nu este atras de acest destin, ci preferă să-l evite şi face din această dorinţă obiectul rugăciunii sale. Numai că Isus nu pune pe primul plan propria dorinţă şi voinţă, ci voinţa Tatălui său. Evanghelistul Luca prezintă în termenii cei mai dramatici agonia lui Isus, cu expresia exterioară a acestei lupte interioare, sudoarea de sânge. Rugăciunea lui Isus îl va ajuta să ajungă în sintonie cu Tatăl şi să accepte destinul său.

Acolo în Ghetsemani se petrece trădarea lui Iuda. Isus este arestat şi dus la palatul marelui preot unde va fi interogat şi declarat vrednic de moarte. Acolo are loc prima batjocorire a lui Isus. Dimineaţa este dus la guvernatorul Pilat şi este supus judecăţii acestuia. Acolo urmează biciuirea şi noua batjocorire şi condamnarea la moarte.

Isus a fost răstignit pe cruce în ziua de vineri, ziua dinaintea marii sărbători a Paştelui iudaic. În acea zi s-a consumat drama cea mai mare a omenirii, uciderea lui Mesia prin răstignirea pe cruce. Execuţia oribilă capitală prin crucificare, de origine orientală, a fost larg practicată de romani care o aplicau sclavilor şi rebelilor din provinciile imperiului lor. Şi în Israel, un suveran, Alexandru Ianeu (104-76 î.C.), a aplicat această pedeapsă unui număr de 800 de farisei pe care i-a crucificat în faţa soţiilor şi fiilor lor. Crucea era formată dintr-un stâlp înfipt în pământ. Braţul lateral era de obicei purtat la locul execuţiei de condamnatul care era bătut în cuie şi apoi ridicat pe stâlp. Un suport susţinea trupul pentru a prelungi agonia iar o plăcuţă aşezată deasupra indica motivul juridic al condamnării (în cazul lui Isus, plăcuţa amintea că şi-a arogat regalitatea).

Pe la ora trei după-amiază Isus moare. După constatarea morţii, Pilat îi dă trupul lui Isus lui Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului şi discipol al lui Isus, care îl înmormântează într-un mormânt nou săpat în stâncă. O piatră mare este rostogolită la intrarea în mormânt şi închide mormântul.

3. Sensul morţii lui Cristos

În patima şi moartea lui Isus Cristos pe cruce, dincolo de faptul istoric, descifrăm un sens mai profund. Este planul credinţei pe care autorii sacri îl reliefează foarte clar. Mai ales sfântul Ioan şi sfântul Paul reliefează sensul acestei morţi.

Pentru sfântul Ioan, crucea este deja „tronul” regal al gloriei pascale a lui Cristos. În dialogul cu Nicodim Isus afirmase: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţă veşnică” (In 3,14-15). În pustiu, cei ce priveau la şarpele de aramă se vindecau, cine priveşte cu ochii credinţei la cel înălţat pe cruce primeşte viaţa veşnică.

Sfântul apostol Paul exaltă semnificaţia teologică a crucii. El vede în cruce fundamentul credinţei creştine şi adevăratul rost al Întrupării: acolo sus Fiul lui Dumnezeu se arată pe deplin om şi intră în abisul morţii. Pentru cei care nu cred, cuvântul crucii este nebunie: „În timp ce iudeii cer semne iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 122-24). Din acest motiv crucea devine motiv de laudă pentru creştin (Gal 6,14).

Crucea este verticală şi uneşte cerul cu pământul. Înălţarea lui Isus pe acel lemn este „glorificarea” pascală, izvor de mântuire şi de viaţă veşnică pentru omenire.