Cateheze biblice: Isus din Nazaret, Mesia şi Mântuitorul lumii

Autor: Oficiul pentru Evanghelizare şi Pastoraţie Biblică, Iaşi
Sursa: Ercis.ro

„În nimeni altul nu este mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, prin care să ne mântuim” (Fap 4,12). Aceste cuvinte pe care sfântul apostol Petru le pronunţă în faţa membrilor Sinedriului din Ierusalim exprimă în maniera cea mai clară însemnătatea lui Isus Cristos pentru creştini şi pentru lumea întreagă. Isus este înainte de toate Mântuitorul lumii. Dedicăm trei teme persoanei şi operei mântuitoare a lui Isus Cristos. Astăzi reflectăm asupra naşterii şi vieţii publice a lui Isus.

1. Naşterea lui Isus şi viaţa la Nazaret

Ultimele trei secole înainte de venirea lui Isus Cristos în lume au fost profund marcate de aşteptarea mesianică. În contextul unei lumi în continuă agitaţie şi marcată de profunde violenţe, poporul israelit aşteaptă intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu. Cuvintele lui Trito-Isaia: „O, de ai sfâşia cerurile şi te-ai coborî, munţii s-ar topi înaintea ta” (Is 64,1), ar putea exprima foarte bine acea aşteptare.

În contextul acestei aşteptări se naşte Isus Cristos, în Betleemul Iudeii. Circumstanţele naşterii lui Isus sunt istorisite de Evanghelia lui Matei şi de Evanghelia lui Luca. O reflecţie mai profundă asupra naşterii lui Isus o găsim în Prologul Evangheliei lui Ioan care ne permite o privire în misterul profund al preexistenţei lui Cristos şi al Întrupării. Este foarte probabil că naşterea Mântuitorului va fi trecut neobservată de mai marii religioşi ai iudaismului şi de mai marii lumii dar importanţa Întrupării Cuvântului va fi recunoscută în toată amploarea ei mai târziu.

Până în momentul apariţiei sale publice, Isus rămâne la Nazaret, în Galileea, preferând o viaţă retrasă şi o muncă umilă. Din cuvintele concitadinilor lui, deducem că Isus lemnar (Mc 6,5) şi cunoscut ca „fiul lemnarului” (Mt 13,55). Dintr-o informaţie pe care ne-o dă evanghelistul Luca mai ştim că Isus mergea la Templu în fiecare an (cf. Lc 2,41). Afară de aceste indicii, evangheliile nu ne spun nimic despre aceşti treizeci de ani pe care i-a petrecut Isus la Nazaret. Putem înţelege indirect că Isus trăia din toate punctele de vedere ca un evreu credincios, împlinind Legea, frecventând sinagoga, mergând la Templu în fiecare an. Aceşti ani de retragere şi de viaţă ascunsă sunt ani în care Isus conştientizează misiunea pe care a primit-o de la Tatăl în favoarea mântuirii oamenilor.

2. Botezul lui Isus şi viaţa publică

Isus îşi începe activitatea publică pe la vârsta de 30 de ani; aşa ne informează evanghelistul Luca (3,23). Înainte de a începe activitatea publică, Isus primeşte botezul lui Ioan iar la botez Duhul Sfânt coboară asupra lui Isus aşa cum coboară un porumbel iar glasul Tatălui din ceruri spune: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am găsit bucuria” (Mc 1,9-11).

După acest moment Isus şi-a început activitatea publică ce a durat aproape trei ani. Sunt ani în care Isus, însoţit de discipoli, predică prin sinagogi, în spaţii libere, pe munte, în locuri pustii, pe malul mării şi mai ales în Templul din Ierusalim. Mesajul său este puternic şi clar; evanghelistul Marcu sintetizează foarte bine esenţa mesajului lui Isus: „S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Predica lui Isus, discursurile şi parabolele sale reliefează exigenţele intrării în Împărăţie. Isus cere convertirea, înţeleasă ca transformare a modului de a gândi şi de a trăi. Predica sa aminteşte de cuvintele profeţilor din vechime care cereau interiorizarea şi proclamau superioritatea dispoziţiile interioare ale inimii asupra gesturilor exterioare. Cuvintele lui Isus surprind auditoriul iudaic. El cere lucruri radicale precum iubirea duşmanilor, renunţarea la răzbunare, respinge divorţul, îi declară fericiţi pe cei ce suferă pentru dreptate. Gesturile sale îi surprind pe maeştrii cazuisticii iudaice: Isus se apropie de păcătoşii publici şi stă la masă cu ei, pune în discuţie reguli prescrise de farisei şi cărturari, mai ales regulile pentru ziua de sâmbătă.

Mulţimile merg după Isus voind să-i asculte mesajul şi să fie vindecate de suferinţele lor. Isus se bucură de multă stimă prin popor. Dar nu numai oamenii simpli, ci şi farisei precum Nicodim şi Simon sau un membru al sinedriului Iosif din Arimateea, discută cu Isus sau îl invită în casa lor.

Cuvintele sale sunt însoţite de semne şi minuni care confirmă adevărul spuselor sale. Isus vindecă bolnavi, învie morţi, face semne minunate şi alungă demonii.

Toate aceste lucruri îngrijorează autorităţile iudaice. Incidentul de la Ierusalim, când Isus alungă vânzătorii din preajma Templului, atrage şi mai mult atenţia şi antipatia autorităţilor iudaice. Isus îşi arogă o autoritate pe care marii preoţi o contestă. Mai ales cuvântul lui Isus despre dărâmarea templului va fi folosit ca acuză mai târziu la proces. Isus pronunţă discursuri virulente la adresa fariseilor şi cărturarilor şi condamnă falsitatea lor. Sfântul Ioan arată cum cuvintele şi faptele lui Isus provoacă uimire în popor şi în rândul învăţaţilor Legii care se întreabă despre persoana lui Isus (cf. In 7,40-53). Gărzile care voiau să-l aresteze se întorc la marii preoţi şi la farisei şi mărturisesc: „Nimeni nu a vorbit vreodată ca omul acesta!” (In 7,46). Cine era Isus de fapt?

3. Isus, Cristosul sau Mesia

După mărturia Evangheliei lui Ioan, atunci când Andrei l-a cunoscut pe Isus a mers plin de entuziasm la fratele său Petru şi i-a spus: „L-am găsit pe Mesia!” (In 1,41). Acelaşi entuziasm îl găsim şi în glasul samaritenei care, întorcându-se de la fântână, spune celor din cetatea Sihar: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut. Oare nu este acesta Cristos (Mesia)?” (In 4,29). Evangheliile dau mărturie despre faptul că multe persoane au recunoscut mesianitatea lui Isus. Printre cei care au recunoscut mesianitatea lui Isus pe primul loc sunt apostolii în frunte cu Petru. Aflaţi aproape de Hermon, la izvoarele Iordanului, Isus îi întreabă pe discipolii săi: „Cine spun oamenii că sunt eu?” (Mc 8,27). Răspunsul ucenicilor arată că lumea avea idei diferite despre Isus, unii considerându-l a fi profetul Ilie revenit pe pământ, alţii Ioan Botezătorul revenit la viaţă iar alţii simplu un profet, un trimis al Domnului. Atunci Isus le adresează discipolilor întrebarea: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” şi Petru răspunde: „Tu eşti Cristosul!” adică „Tu eşti Mesia!” (Mc 8,29). Petru intuieşte adevărata identitate a lui Isus iar Isus o confirmă.

Pe de altă parte însă, în timpul activităţii sale publice, Isus ţine ascunsă adevărata sa identitate. Când este vorba despre persoana sa, Isus preferă să se numească cu titlul de Fiul Omului, un nume inspirat de cartea profetului Daniel (7,13), un titlu care revelează şi în acelaşi timp ascunde divinitatea persoanei sale. Până în momentul procesului în faţa Sinedriului, Isus vorbeşte despre filiaţiunea sa divină şi despre mesianitatea mai curând în limbajul voalat al parabolelor (ca în parabola viticultorilor ucigaşi).

Cea mai solemnă confirmare a mesianităţii şi filiaţiunii sale divine are loc în faţa Sinedriului, instanţa religioasă supremă a Israelului. La întrebarea marelui preot, Caiafa: „Tu eşti Cristos, Fiul Celui Binecuvântat?”, Isus răspunde fără echivoc: „Eu sunt. Şi-l veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta Puterii şi venind pe norii cerului” (Mc 14,61-62). Atunci marele preot a calificat drept blasfemie cuvântul lui Isus şi întreg sinedriul l-a declarat vrednic de moarte.

Evenimentele de la Ierusalim, de la sfârşitul activităţii publice a lui Isus erau abia începutul unui drum lung. Ce se va întâmpla? Intervenţia lui Gamaliel în faţa membrilor Sinedriului, preocupaţi de noua credinţă în Isus Cristos le-a dat membrilor Sinedriului şi ne dă şi nouă posibilitatea unei profunde reflecţii despre Isus şi lucrarea sa: „Bărbaţi israeliţi, aveţi grijă la ce aveţi de gând să faceţi cu oamenii aceştia… Aşadar, vă spun: nu vă mai ocupaţi de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci, dacă planul acesta sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, nu-i veţi putea nimici; nu cumva să ajungeţi să luptaţi împotriva lui Dumnezeu” (cf. Fap 5,35.38-39).