Despre Crezul Apostolic (IV)

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

3. „Care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara”

Până acum, Crezul Apostolic l-a identificat pe Isus Cristos ca fiind a Doua Persoană a Treimii, care S-a făcut om. În acest al treilea articol, mărturisim credinţa cu privire la felul în care Isus s-a făcut om. El nu a fost conceput de un tată uman, ci de Duhul Sfânt; şi S-a născut din Fecioara Maria. În continuare vom urmări să arătăm cum anume înţelege Biserica umanitatea lui Cristos şi să identificăm privilegiile principale ale Mamei Sale, Fecioara Maria. În definitiv, Isus a luat de la ea natura Sa umană şi ea este în continuare Mama Sa, fiind împreună cu El în gloria cerească.

Isus Cristos este om adevărat

Cel mai vechi Crez menţionează faptele de maximă importanţă ale vieţii pământeşti a lui Isus şi anume conceperea şi naşterea Sa, pătimirea şi moartea Sa pe Cruce şi Învierea Sa cu trupul din morţi. Se vorbeşte întotdeauna despre o Persoană care este una cu Tatăl, ca Dumnezeu, dar în acelaşi timp una cu noi, ca om. Încă din timpurile apostolice, erezia docetismului considera că Isus doar părea să fie om care s-a născut, a trăit, a suferit şi a înviat din morţi. Docetiştii aparţineau acelui fals curent filosofic care susţinea că materia şi spiritul sunt total opuse între ele. Prin urmare, afirmau ei, era imposibil ca Dumnezeu, care este spirit pur, să se întrupeze într-un corp material. Acesta este motivul pentru care Evanghelia Sf. Ioan subliniază clar că Isus Cristos este într-adevăr una cu Tatăl, care este Dumnezeu, şi în acelaşi timp insistă atât de mult să arate că Isus Cristos este om adevărat.

Isus a obosit pe drum (Ioan 4,6); Isus s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat (Ioan 11,33); El a plâns la mormântul lui Lazăr (Ioan 11,35); a lăsat să i se ungă picioarele (Ioan 12,3); a spălat picioarele discipolilor (Ioan 13,12); a fost prins şi legat în Grădina Măslinilor (Ioan 18,12); a fost lovit peste faţă de una din gărzi în timpul Patimilor (Ioan 18,22); a fost biciuit, încoronat cu spini, înveşmântat în mantie de purpură (Ioan 19,1-2); şi-a dus Crucea pe Calvar (Ioan 19,17); pe Cruce a spus: „Mi-e sete”, şi după ce a luat oţetul, a spus: „S-a împlinit”, şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul (Ioan 19,29-30); unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă (Ioan 19,34); după Înviere, l-a chemat pe Toma, care se îndoia, să îşi pună degetele în găurile lăsate de cuie în mâinile Sale şi să îşi pună mâna în coasta Sa deschisă (Ioan 20,27).

Trup şi suflet omenesc. Faptul că Isus a avut cu adevărat un trup şi un suflet omenesc are o deosebită importanţă.

• Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, ele au putut fi separate, aşa cum s-a întâmplat pe Cruce, şi aceasta i-a cauzat moartea.
• Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El a suferit cu adevărat în trup şi suflet şi astfel ne-a mântuit, îndurând deopotrivă suferinţa trupească şi spirituală.
• Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, când a înviat din morţi, sufletul Lui s-a reunit cu trupul.
• Fiindcă a avut un trup şi un suflet omenesc, El poate fi cu adevărat imitat de noi în eforturile noastre de sfinţire. Virtuţile pe care le-a practicat ca om au fost atributele lui Dumnezeu în formă umană. Pe măsură ce devenim tot mai asemănători cu Isus ca om, devenim mai asemănători cu Isus care este Dumnezeul nostru.
• Fiindcă are acum un trup şi un suflet omenesc glorificat, El este în Preasfânta Euharistie în plinătatea naturii Sale omeneşti unită cu a Doua Persoană a Treimii într-o singură Persoană Divină.

Voinţa umană liberă. Adevărata umanitate a lui Isus implică faptul că El a avut voinţă umană liberă. Din acest motiv El a putut să ne mântuiască. Prin jertfa Sa de bunăvoie pe Cruce, El a dobândit pentru noi harurile de care avem nevoie pentru mântuirea noastră. A jertfi înseamnă a da de bunăvoie ceva preţios lui Dumnezeu. Isus, cu propria Sa voinţă umană liberă, s-a oferit pe Sine Însuşi pe Calvar ca să ispăşească păcatele noastre, să ne scape de iad şi să ne ducă în ceruri.

Spunând aceasta, să nu cumva să uităm că, deşi El putea cu adevărat să aleagă cu o voinţă umană reală, nu putea niciodată să săvârşească vreun păcat. Nu numai că nu a făcut vreun păcat, dar nici măcar nu ar fi putut să îl săvârşească, fiindcă natura Sa umană era unită cu natura Sa Divină într-o singură Persoană, care este Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu poate păcătui. Implicaţiile acestui mister sunt extreme: nu aparţine esenţei libertăţii umane să aleagă ceea ce este contrar voinţei lui Dumnezeu. Isus Cristos a putut alege cu propria Sa voinţă omenească. De fapt, chiar aşa a şi făcut. El a ales însă întotdeauna ceea ce îi era mai plăcut Tatălui Său ceresc. Lupta pe care a dat-o în agonia Sa în Grădina Măslinilor nu a fost niciodată un conflict între voinţa Sa liberă şi voinţa Tatălui, ci groaza spontană a omului în faţa perspectivei durerii.

Isus istoric. Docetismul timpurilor moderne încearcă să reducă faptele menţionate în istorie despre Isus la simple idei mistice sau chiar mitice despre existenţa Sa. De aceea auzim atât de mult în zilele noastre vorbindu-se despre diferenţa dintre Isus din istorie şi Cristosul credinţei. Adepţii docetismului consideră că primii creştini, realmente hipnotizaţi de acel om minunat care era Isus, l-au considerat mult mai mult decât era cu adevărat. Imaginaţia lor înflăcărată l-a transformat într-o Persoană Divină, iar fantezia lor pioasă i-a atribuit o serie de fapte imposibil de realizat de un om. Aceste idei stau la baza a ceea ce Sf. Papă Pius al X-lea a condamnat sub numele de modernism în Enciclica Lamentabili, din 3 iulie 1907. Iată câteva din erorile pe care le-a respins Papa:

• „Divinitatea lui Isus Cristos nu este dovedită de Evanghelii. Este mai degrabă o dogmă pe care conştiinţa creştină a dedus-o din noţiunea de Mesia.”
• „Cu siguranţă Cristos pe care îl prezintă istoria este cu mult inferior lui Cristos care face obiectul credinţei creştine.”
• „Criticii pot să îi atribuie lui Cristos o cunoaştere fără limite numai în baza unei ipoteze care este de neconceput din punct de vedere istoric şi este respinsă de simţul moral.”
• „Cristos nu a avut dintotdeauna conştiinţa demnităţii Sale mesianice.”

Biserica Catolică nu a permis niciodată credincioşilor să considere că imaginaţia creativă a primilor creştini a împodobit faptele reale ale lui Isus. Dimpotrivă, Conciliul Vatican II (Dei Verbum, V, 19) a dat o declaraţie fermă referitoare la validitatea istorică a Evangheliilor: „Sfânta Maică Biserica a afirmat şi afirmă cu tărie şi cu toată statornicia că cele patru Evanghelii amintite, a căror istoricitate o susţine fără şovăire, transmit fidel ceea ce Isus, fiul Lui Dumnezeu, trăind printre oameni, a făptuit şi a învăţat realmente, pentru mântuirea lor veşnică, până în ziua în care a fost înălţat la cer”.

Cuvântul cheie în învăţătura Conciliului este „realmente”. Aceasta ne reaminteşte ceea ce le scria Sf. Petru creştinilor din primul secol: „De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea Lui pe baza unor basme bine ticluite”. De ce nu? Fiindcă „am fost martori oculari ai măreţiei Lui” (2Petru 1,16). De asemenea, aminteşte ce scria Sf. Ignaţiu, aflat în drum spre martiriu, în anul 107 dC: „Isus Cristos este cu adevărat din seminţia lui David după trup… El a fost cu adevărat pironit cu trupul pe Cruce, pentru noi… El a suferit cu adevărat şi cu adevărat a înviat din morţi. Nu este aşa cum spun unii necredincioşi… În realitate, ei sunt cei care cred în fantezii” (Scrisoare către locuitorii din Smirna, 1-2). În epoca noastră sceptică, când, pentru mulţi, fundamentele istorice ale creştinismului sunt reduse la simple mituri, trebuie să fim în stare să vedem că aceia care transformă în mituri Evangheliile sunt cu adevărat cei care cred în fantezii.