Despre Crezul Apostolic (IX)

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

9. „Sfânta Biserică Catolică; împărtăşirea sfinţilor”

După ce ne-am mărturisit credinţa în Duhul Sfânt, continuăm mărturisindu-ne credinţa în Sfânta Biserică Catolică Biserică, al cărei suflet sau izvor de viaţă comunitară este Sfântul Duh. Într-un anume sens, Biserica a început odată cu apariţia rasei omeneşti. Dumnezeu doreşte să mântuiască oamenii nu numai ca persoane individuale, separate, ci ca membri ai societăţii. Ca atare, Biserica este corespondentul la nivelul harului divin al existenţei noastre sociale la nivel natural.

Prefigurarea Bisericii apare chiar din momentul chemării lui Avraam, tatăl tuturor credincioşilor. Dar Biserica a luat fiinţă în mod real doar odată cu Întruparea. Se pot distinge astfel trei etape în constituirea ei. Cristos a început să edifice Trupul Mistic, care este Biserica, atunci când, prin predicarea Sa, a făcut cunoscute lumii învăţăturile Sale. A desăvârşit Biserica atunci când a murit pe Cruce. Şi a proclamat Biserica atunci când l-a trimis pe Duhul Sfânt asupra apostolilor în Duminica Rusaliilor.

Ce înţelegem mai exact atunci când spunem că Biserica a luat naştere pe Calvar? Prin moartea Sa pe Cruce, Cristos a dobândit harurile necesare pentru ca lumea păcătoasă să poată fi împăcată cu Dumnezeu, pe care îl ofensase. Dar acesta nu a fost decât începutul. Isus a câştigat pentru noi, desigur, toate harurile de care aveam nevoie pentru mântuirea şi sfinţirea noastră. Dar harurile acestea trebuiau să fie împărtăşite lumii. Biserica este aceea care, luând naştere în Vinerea Mare, este canalul prin care Mântuitorul revarsă de atunci harul Său asupra întregii familii omeneşti. Înfiinţând Biserica, Cristos s-a asigurat că ea va dura până la sfârşitul timpului: „Iată, Eu sunt cu voi”, a promis El, „în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

Spre finalul perioadei apostolice, conducătorii Bisericii au trebuit să adopte o poziţie şi să declare cine anume aparţine acesteia. Nu aveau de ales: existau disidenţi dinăuntru, şi oponenţi din afară. Până la sfârşitul secolului al IV-lea, descrierea Bisericii ca Sfântă şi Catolică a fost completată cu ceea ce mărturisim în Crezul din Niceea: „Cred într-Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică”. Aceste patru adjective au devenit cele patru atribute prin care se identifică adevărata Biserică a lui Cristos.

Una

Unitatea Bisericii adevărate este unitate de credinţă şi comuniune. Prin uniunea lor de credinţă, cei care aparţin Bisericii împărtăşesc aceeaşi credinţă, aşa cum le este propusă lor de Biserică. Prin unitatea lor de comuniune, credincioşii se supun autorităţii Episcopilor uniţi cu Episcopul Romei. Trebuie făcută totuşi diferenţa între „a aparţine” Bisericii şi „a fi membru” al Bisericii. Propriu-zis, numai cei care acceptă pe deplin tot ceea ce declară Biserica drept adevăr revelat sunt membri ai Bisericii Catolice. Despre cei care sunt botezaţi, dar acceptă în proporţii diferite unele dintre învăţăturile Bisericii, se spune că „aparţin Bisericii”.

Acest lucru este menţionat clar de Conciliul Vatican II atunci când defineşte Biserica fondată de Cristos şi identifică prezenţa ei în lumea de astăzi: „Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el, deşi în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică” (Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, nr. 8).

Cuvântul important în această declaraţie este verbul subzistă. Dincolo de acest cuvânt ales cu grijă se află afirmaţia că deplinătatea efectivă a moştenirii transmise de Cristos Bisericii – plenitudinea adevărului Său revelat, plenitudinea Sacramentelor instituite de El, deplinătatea autorităţii de a conduce Poporul lui Dumnezeu în numele Său – este proprie Bisericii Catolice, al cărei cap vizibil este Episcopul Romei. Alte organisme creştine împărtăşesc, în măsură mai mare sau mai mică, aceste elemente de sfinţire şi adevăr, care există în plenitudinea lor divin intenţionată – deci subzistă – în Biserica Catolică. Aceste elemente sunt forţele care „duc spre unitatea catolică”. Cu alte cuvinte, organismele creştine sunt cu atât mai aproape de unitatea dorită de Mântuitor cu cât împărtăşesc mai mult din tezaurul supranatural al Bisericii Catolice.

Sfântă

Biserica a fost considerată sfântă începând chiar din timpurile apostolice. Dacă analizăm mai îndeaproape în ce sens este sfântă Biserica, descoperim existenţa unei întreite sfinţenii: prin scopul pentru care a luat fiinţă; prin mijloacele pe care le oferă ca să sfinţească omenirea; şi prin sfinţenia dovedită a membrilor ei.

De ce a fondat Cristos Biserica. Nu există nici o îndoială că Cristos a instituit Biserica pentru a o face sfântă. Sf. Paul i-a îndemnat pe primii creştini să îl imite pe Cristos, care „a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea pentru a o sfinţi” (Efeseni 5,25-26). Întreaga predicare şi toate îndemnurile Mântuitorului către discipolii Săi au avut un scop principal: ca aceia care cred în El să devină desăvârşiţi, aşa cum Tatăl lor din ceruri desăvârşit este. Cristos nu doar a predicat sfinţenia, ci a şi practicat-o la modul sublim şi le-a spus apoi discipolilor Săi să îi urmeze exemplul. Mai mult, El le-a trimis pe Duhul Sfânt ca să îi mişte pe toţi din lăuntrul lor să îl iubească pe Dumnezeu din toată inima şi să se iubească unii pe alţii aşa cum El i-a iubit.

Cum anume sfinţeşte Biserica. Fondând Biserica pentru sfinţirea membrilor ei, Cristos a oferit învăţăturile necesare de credinţă şi morală: jertfa Sfintei Liturghii şi Sacramentele, în special Euharistia; îndrumările privind autoritatea ecleziastică; şi în special pe Duhul Său cel Sfânt, care sălăşluieşte în noi. Există şi un alt mijloc de sfinţire, dar ca să fie eficient trebuie folosit, şi anume liberul arbitru al celor care aparţin Bisericii. Nu există nimic altceva care să înlocuiască propria voinţă de a asculta învăţătura Bisericii, de a urma îndrumările ei şi de a folosi Sacramentele pe calea spre sfinţenie.

Care sunt roadele sfinţeniei. Două mii de ani de istorie au demonstrat eficienţa Bisericii lui Cristos în a produce sfinţenia. Deja în primul secol, Sf. Paul se adresa creştinilor numindu-i „sfinţi”. El numea comunităţile individuale, ca de altfel întreaga Biserică, „Biserica lui Dumnezeu” (1Corinteni 1,2). Iar din zilele catacombelor, membrii Bisericii au dat dovadă de o neobişnuită sfinţenie. Martiri şi mărturisitori ai credinţei; bărbaţi, femei şi chiar copii; persoane de orice nivel social; bogaţi şi săraci – istoria Bisericii este istoria nenumăraţilor credincioşi care au practicat cele mai înalte virtuţi fiindcă au avut acces la extraordinarele izvoare ale harului divin din Biserica Catolică.

Catolică

Cuvântul „catolic” înseamnă „universal”. Ca titlu pentru Biserică a fost folosit pentru prima dată de Sf. Ignaţiu de Antiohia, în anul 107 d.C., când el a scris: „Acolo unde este Isus Cristos, se află Biserica Catolică”. Curând, termenul a dobândit cele două semnificaţii care sunt asociază în prezent cu apelativul „catolic” şi anume: universală şi ortodoxă.

Intenţia lui Isus a fost cu siguranţă ca Biserica Sa să fie universală. El a spus discipolilor: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile” (Matei 28,18-19). Ne putem face o idee despre felul în care apostolii au ascultat porunca lui Isus din faptul că până la începutul secolului al II-lea d.C. fuseseră deja înfiinţate aproximativ o sută de Dieceze catolice în Europa, Asia şi Africa. Universalitatea Bisericii trebuia să fie unită cu ortodoxia ei (dreapta credinţă) pentru a-i asigura adevărata catolicitate, lucru cu neputinţă dacă nu ar fi avut al patrulea atribut, de a fi cu adevărat apostolică.

Apostolică

Biserica este apostolică din mai multe motive: originea, doctrina, autoritatea sa şi succesiunea episcopală.

• Biserica este apostolică pentru că îşi află originea în chemarea pe care Isus le-a adresat-o apostolilor, pe care i-a hirotonit întru deplinătatea preoţiei la Cina cea de Taină.
• Biserica este apostolică pentru că doctrina pe care a transmis-o de-a lungul secolelor a rămas fidelă învăţăturii apostolilor.
• Biserica este apostolică pentru că autoritatea Papei şi a Episcopilor de a învăţa, a conduce şi a sfinţi vine din faptul că ei sunt succesorii direcţi ai Sf. Petru şi ai primilor apostoli.
• Şi în fine, Biserica este apostolică pentru că această succesiune provine nu numai prin delegare sau numire, ci este realmente înrădăcinată în hirotonirea episcopală. Când Cristos i-a hirotonit pe apostoli, El le-a permis să confere aceleaşi puteri pe care le-au primit de la El. Şi Episcopii hirotoniţi de apostoli pot transmite puterile lor episcopale – în linie neîntreruptă – succesorilor lor, până la sfârşitul timpurilor.

Primatul Papei. Episcopul Romei este Succesorul Apostolului Petru. Isus i-a promis Apostolului Petru că îl va face piatra pe care va construi Biserica Sa (Matei 16,18). După Înviere, Cristos i-a conferit în mod real lui Petru autoritatea de a învăţa şi a conduce Biserica universală. Isus i-a spus Sfântului Petru: „paşte mieluşeii Mei” şi „paşte oile Mele”, hrănindu-le minţile cu adevărul lui Cristos, şi „păstoreşte oile Mele”, orientând voinţa credincioşilor potrivit voinţei lui Cristos.

Papii, ca Episcopi ai Romei, au urmat după Sfântul Petru ca şi capi vizibili ai Bisericii pe pământ. Începând chiar din primele secole au fost recunoscuţi ca atare de toţi credincioşii catolici. Papa este numit prin urmare Vicarul lui Cristos pentru că a primit de la Învăţătorul Divin autoritatea delegată asupra întregului Popor al lui Dumnezeu. Autoritatea lui se numeşte primat papal. Aceasta înseamnă că el are autoritatea supremă de a învăţa şi a conduce Biserica universală. Autoritatea aceasta nu este numai nominală, ci reală; nu este numai onorifică, ci este obligatorie în conştiinţa oricui aparţine Bisericii Catolice.

Colegiul Episcopilor. Din cele mai vechi timpuri, apostolii şi apoi succesorii lor au lucrat împreună în mod colectiv, au cooperat unul cu celalalt sub autoritatea Episcopului Romei, în ceea ce se numeşte acum colegiul Episcopilor. Aşa cum menţionează Conciliul Vatican II: „Precum, din instituirea Domnului, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful Roman, urmaşul lui Petru, şi Episcopii, urmaşii apostolilor” (Lumen gentium, nr. 22). În afirmaţiile ulterioare despre colegialitate, Conciliul explică atent relaţia dintre Episcopi şi Papă.

Exista trei puteri esenţiale care aparţin episcopatului:

• Cea dintâi este puterea de a administra Sacramentele, inclusiv consacrarea altor bărbaţi ca Episcopi.
• A doua este puterea de a învăţa cu autoritate şi de a participa la călăuzirea Bisericii de către Duhul Sfânt pentru a comunica adevărul revelat.
• A treia este dreptul de a conduce şi îndruma credincioşii în conformitate cu normele de cult şi de conduită, obligatorii pentru întreg Poporul lui Dumnezeu.

Dintre aceste trei puteri, cea dintâi coboară asupra Episcopului în momentul în care este consacrat. El nu trebuie, totuşi, să o exercite fără aprobarea Papei. Dar dacă o face totuşi, acţiunile sale sunt valide. Sacramentele pe care le conferă – inclusiv consacrarea altor Episcopi – îşi produc efectele de îndată ce este primit Sacramentul.

A doua şi a treia putere sunt cu totul diferite. Ambele provin, desigur, din consacrarea Episcopului. Dar această consacrare conferă Episcopului numai capacitatea de a învăţa şi de a conduce, nu şi puterea reală de a înfăptui acestea. Aşa cum menţionează Conciliul Vatican II, „consacrarea episcopală, odată cu misiunea de a sfinţi, le conferă şi pe acelea de a învăţa şi de a conduce”. Acest lucru nu este însă suficient. „Prin natura lor, nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhică cu capul şi membrii colegiului”( Lumen gentium, nr. 21).

Ce înseamnă aceasta? Colegialitatea episcopală devine efectivă numai dacă un Episcop sau un grup de Episcopi se află în comuniune reală cu Roma şi cu restul ierarhiei unite cu Papa. În afara acestei comuniuni, nici o acţiune episcopală nu are asigurată aprobarea divină, indiferent câţi ierarhi ar putea fi de acord între ei înşişi.

Infailibilitatea. Una dintre consecinţele faptului că Biserica este apostolică este aceea că ea trebuie în mod necesar să fie infailibilă în privinţa învăţăturilor esenţiale despre credinţă şi morală. Altfel, Cristos ar fi lăsat Biserica deschisă contradicţiilor. Pe de o parte, El i-a obligat pe cei care Îl urmează să accepte învăţătura Sf. Petru şi a apostolilor drept condiţie necesară pentru mântuire, iar pe de altă parte, El nu ar fi asigurat Biserica Sa că proclamă adevărul, singurul care merită să fie acceptat şi urmat, dacă nu ar înzestrat-o cu infailibilitate.

El le-a spus apostolilor: „Dacă cineva nu vă primeşte şi nu ascultă cuvintele voastre, ieşind din casa şi din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevăr vă spun: mai uşor va fi în ziua Judecăţii pentru pământul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea” (Matei 10,14-15). Iar mai târziu i-a spus lui Petru: „Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: ceea ce vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, iar ceea ce vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 16,19).

Infailibilitatea înseamnă scutirea de greşeli. La drept vorbind, numai persoanele pot fi infailibile. Atunci când ele învaţă pe alţii fără greşeli, se poate spune şi despre învăţătura lor că este infailibilă, deşi mai adecvat ar fi termenul „irevocabilă”. Ceea ce a fost spus o dată ca infailibil, nu poate fi schimbat substanţial sau revocat. Adevărul este în esenţă neschimbător. Sursa primară a învăţăturii infailibile este Succesorul Sfântului Petru, atunci când urmăreşte să oblige conştiinţele tuturor credincioşilor în materie de credinţă şi morală. Ceea ce ne învaţă el în felul acesta este irevocabil prin însăşi natura sa şi nu fiindcă alte persoane din Biserică sunt de acord cu el. Acest lucru a fost definit solemn de Conciliul Vatican I.

La Conciliul Vatican II, doctrina infailibilităţii a fost în continuare detaliată şi clarificată. Episcopii individuali, declară Conciliul, nu sunt infailibili: „Deşi fiecare Episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos” (Lumen gentium, nr. 25). Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt îi călăuzeşte pe succesorii apostolilor ca învăţători ai adevărului, cu condiţia ca aceştia să fie uniţi între ei şi sub autoritatea Episcopului Romei.

Comuniunea sfinţilor. Biserica fondată de Cristos are trei nivele de existenţă. Ea este Biserica Luptătoare pe pământ, Biserica Suferitoare în purgatoriu şi Biserica Triumfătoare în cer. După Judecata de Apoi, nu va mai fi decât Biserica Triumfătoare în gloria cerească. Biserica învaţă că între aceste trei nivele ale Trupului Mistic există o legătură. Cei care se află pe pământ îi invocă pe sfinţii din cer şi se roagă pentru sufletele din purgatoriu. Cei aflaţi în cer se roagă pentru Biserica Luptătoare şi pentru Biserica Suferitoare; ei obţin haruri pentru noi, cei de pe pământ, şi uşurarea suferinţelor sărmanelor suflete din purgatoriu. Cei din purgatoriu îi pot invoca pe sfinţii din cer şi se pot ruga pentru noi, cei care ne luptăm cu lumea, cu trupul şi cu spiritul cel rău.

Am putea descrie aşadar Comuniunea sfinţilor ca fiind unitatea şi cooperarea întregii Biserici. Cu toţii împreună formăm un singur Trup Mistic. Împărtăşim unii cu alţii meritele şi rugăciunile noastre, pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu şi edificarea Trupului lui Cristos, care este Biserica Sa.