Despre Crezul Apostolic (III)

Autor: pr. John Hardon
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Pocket Catholic Catechism

2. „Şi în Isus Cristos, Fiul Său Unic, Domnul nostru”

Conţinutul celui de-al doilea articol al Crezului Apostolic urmează pe un fir logic după cel al primului. Odată ce înţelegem că omenirea a pierdut prietenia cu Dumnezeu în zorii istoriei sale, venirea lui Cristos dobândeşte o profundă semnificaţie. Noi credem că Dumnezeu S-a făcut om în persoana lui Isus Cristos. Nu ştim dacă Întruparea ar mai fi avut loc dacă omul nu ar fi căzut în păcat, dar suntem siguri că Întruparea a avut loc fiindcă păcatul a intrat în lume prin Adam. Cu alte cuvinte, motivul fundamental al Întrupării este nevoia ca omul să fie mântuit. Discutând al doilea articol al Crezului, ne vom concentra asupra fiecăruia dintre următorii patru termeni, în ordine: Isus, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru.

Isus

Originea numelui Isus în Noul Testament este asociată cu două evenimente din Evanghelii şi anume Buna Vestire şi revelaţia făcută Sf. Iosif. La Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel i-a apărut Preasfintei Fecioare şi i s-a adresat numind-o „cea plină de har”. Ea s-a tulburat la auzul acestor cuvinte, astfel încât Arhanghelul a liniştit-o: „Nu te teme, Marie”, i-a spus, „pentru că ai aflat har la Dumnezeu. Vei primi în sân şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus” (Luca 1,30-31).

Mai târziu, Gabriel a apărut din nou, dar de data aceasta Sfântului Iosif, care, firesc, se speriase când aflase că Maria, logodnica sa, concepuse în mod misterios. Legea evreiască cerea să o părăsească, dar el se hotărâse să o lase în ascuns, cruţând-o de repercusiunile publice. Îngerul i-a spus: „Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci El va mântui poporul Său de păcatele sale” (Matei 1,20-21).

Numele „Isus” este forma latină a termenului grecesc Iesous, care în limba ebraică este Yeshua, ceea ce înseamnă „Yahweh este salvarea”. Deja în Cartea Genezei, după ce protopărinţii noştri păcătuiseră, Dumnezeu a promis că va trimite un Mântuitor. Adresându-se diavolului, El a spus: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Geneză 3,15).

Sămânţa femeii, pe care o identificăm cu Fecioara Maria, avea să fie dintre urmaşii lui Adam. Aceeaşi promisiune a unui Mântuitor avea să fie repetată de mai multe ori în Vechiul Testament. Şi de fiecare dată se sublinia acelaşi lucru: că Yahweh este cel care mântuieşte. Atunci când pare că El nu salvează, nu există nimeni altcineva care să poată salva (Psalmul 18,42). Numai Yahweh salvează (Osea 13,4). Expresiile care apar frecvent: „Dumnezeul mântuirii mele (a tale, a lui)” şi „stânca mântuirii mele (a tale, a lui)” nu sunt decât variante ale aceleiaşi teme de bază. Atât de frecvent este invocat sau descris Yahweh prin apelative care includ cuvintele „mântuieşte” şi „mântuire” încât acestea pot fi considerate drept titlul Său caracteristic în Vechiul Testament.

Accentuarea puterii mântuitoare a lui Yahweh relevă dramatic faptul că Întruparea a fost cu mult mai clar prezisă de profeţii evrei decât ar părea să o sugereze respingerea lui Isus de către conducătorii evreilor. În repetate rânduri, fără încetare, Vechiul Testament insistă asupra faptului că numai Dumnezeu poate mântui. Este logic prin urmare ca Dumnezeu să se facă om ca să îşi mântuiască poporul de păcate.

Cristos

Numele „Cristos” provine din termenul grecesc Christos, care semnifică „Cel Uns” şi corespunde exact cuvântului ebraic Mashiah sau Mesia. Ungerea reprezenta modalitatea obişnuită prin care regii, preoţii şi uneori profeţii erau investiţi de Dumnezeu cu puteri speciale pentru a-şi exercita misiunea în faţa poporului israelit. În ce sens a fost uns Isus? El nu a fost uns de nici o mână muritoare şi cu nici un ulei pământesc. El a fost uns prin puterea Tatălui Său ceresc cu plinătatea absolută a Duhului Sfânt, pe care nici o fiinţă creată nu o poate primi. Am putea spune astfel că umanitatea lui Isus a fost unsă cu Divinitatea. Rezultă astfel că natura omenească a lui Isus a fost hypostatic – adică personal – unită cu Divinitatea. Totuşi, în acelaşi timp, natura omenească a lui Isus a rămas cu adevărat omenească. El a fost şi este om la fel ca noi, întru totul, în afară de păcat.

La fel cum profeţii, preoţii şi regii erau unşi cu ulei material, Isus a fost uns cu uleiul spiritual care i-a conferit deplinătatea puterii profetice, preoţeşti şi regeşti. Isus a fost şi este marele Profet (în limba greacă prophetes = cel care învaţă pe altul sau vorbeşte pentru altul). El este Învăţătorul, aşa cum S-a numit El Însuşi, ale cărui buze şi fapte omeneşti ne dezvăluie mintea şi voinţa lui Dumnezeu. Isus a fost şi este Marele Preot care s-a jertfit pe Cruce pentru mântuirea noastră. El continuă să se ofere pe sine în Sfânta Jertfă a Liturghiei.

Isus a fost şi este Regele care are autoritate să domnească şi să îndrume nu numai pe credincioşii creştini, ci întreaga rasă umană. Când, în timpul pătimirii Sale, Pilat l-a întrebat: „Aşadar eşti rege?” Isus i-a răspuns: „Tu spui că Eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu” (Ioan 18,37). Isus spune în felul acesta mai mult pare la prima vedere. El este cu adevărat Rege fiindcă este divinul Legiuitor al lumii în formă omenească. Legea Lui nu este însă coercitivă. Noi trebuie să ascultăm de bună voie poruncile Sale, ceea ce înseamnă să îi ascultăm glasul, pentru ca să ne supunem cu umilinţă Cuvântului Său.

Fiul lui Dumnezeu

Crezul Apostolic aşează în mod înţelept mărturisirea de credinţă în Isus ca Fiul lui Dumnezeu înainte de a afirma că S-a născut din Fecioara Maria. Nici un alt mister al creştinismului nu a fost mai amplu şi mai viu dezbătut decât Divinitatea categorică a lui Cristos. Putem spune că toate celelalte depind de acesta. Cuvintele cheie sunt: „Fiul Său Unic”, expresie formulată în urma conflictul între învăţătura creştină ortodoxă şi cea heterodoxă. Până la mijlocul secolului al V-lea, Biserica era pregătită să formuleze învăţătura sa privind credinţa în filiaţia divină unică a lui Isus din Nazaret. Deja în momentul Bunei Vestiri, îngerul îi spusese Fecioarei Maria că copilul pe care îl va concepe se va numi „Fiul Celui Preaînalt”.

Pornind de la Buna Vestire, o serie de învăţaţi şi-au făcut auzit glasul încercând să explice ce înseamnă ad litteram mesajul îngerului către Maria. Nume ca Arie şi Nestorie, Eutihie şi Sabelius, Priscilian şi Apolinarie se identifică cu ereziile care puneau în discuţie într-un fel sau altul divinitatea reală a lui Cristos. Până la mijlocul secolului al V-lea a fost formulat familiarul nostru Crez Niceean, care defineşte clar ce înseamnă faptul că Isus Cristos este Fiul Unic. Crezul Niceean declară: „Cred… într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Datorită importanţei absolute a acestui mister al credinţei, merită să reflectăm mai profund asupra fiecărui termen de mai sus din Crezul Niceean.

Fiul lui Dumnezeu Unul-Născut. Isus Cristos are o mamă naturală umană – pe Maria, dar nu are un tată natural uman. Sf. Iosif nu a fost tatăl natural al lui Isus. Tatăl natural al lui Isus este Prima Persoană a Preasfintei Treimi, care este Dumnezeu Tatăl. Desigur, cu toţii suntem copiii lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru Creator. Dumnezeu este, desigur, şi Tatăl vieţii noastre supranaturale, pe care o primim la Botez. Esenţa paternităţii este împărtăşirea aceleiaşi naturi cu proprii fii. Niciunul dintre noi nu este fiul natural al lui Dumnezeu nici prin creaţie – atunci când suntem concepuţi în pântecele mamei – nici prin Botez, când ne naştem la viaţa de har. Noi ne putem numi „copiii adoptivi ai lui Dumnezeu”.

Naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu. Prima Persoană a Treimii nu a început niciodată să dea naştere celei de-a Doua Persoane. Fiul îşi are originea dintotdeauna din Tatăl şi aşa va continua să fie pentru toată eternitatea. Acest lucru este atât de adevărat încât orice paternitate umană are loc numai fiindcă există în Dumnezeu eterna paternitate a Tatălui faţă de Fiul.

Lumină din Lumină. În textul Crezului Niceean, pe care îl recităm la Sfânta Liturghie, există expresia: „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Aceasta înseamnă că în totalitate natura Fiului este identică cu natura Tatălui care l-a născut. Cel născut este în mod egal Dumnezeu, în mod egal Dumnezeu adevărat, în mod egal unul, aşa cum lumina este identică luminii din care îşi are originea.

Născut, iar nu creat. Credinţa noastră insistă asupra faptului că a doua Persoană nu este creată de Tatăl, fiindcă Fiul nu este creat din nimic. Mai degrabă, El este născut de Tatăl. De ce? Fiindcă El este „de o Fiinţă cu Tatăl”. La Conciliul din Niceea a apărut cuvântul homoousios tocmai ca să afirme cât mai clar cu putinţă că Fiul are aceeaşi (homo) Fiinţă (ousia) cu Tatăl.

Prin care toate s-au făcut. Întrucât Fiul este de o Fiinţă cu Tatăl, El este în egală măsură Creator cu Tatăl. Acest lucru este afirmat în Prologul Evangheliei Sf. Ioan: „Toate au luat fiinţă prin El şi fără El nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există (Ioan 1,3). Astfel, întregul univers creat depinde de Fiul, care este Înţelepciunea Tatălui, la fel cum depinde de Tatăl, care este Atotputernic.

Domnul Nostru

În lumina celor discutate mai sus, nu există nici o îndoială cu privire la de ce Isus Cristos este Domnul nostru:

• El este Domnul nostru deoarece este Dumnezeu adevărat, Creatorul Universului.
• El este Domnul nostru deoarece, fiind Dumnezeu, ne susţine pe noi şi întreaga lume prin atotputernicia Sa iubitoare.
• El este Domnul nostru deoarece vine în continuu în întâmpinarea nevoilor noastre trupeşti şi spirituale.
• El este Domnul nostru deoarece guvernează universul, inclusiv lumea noastră personală, prin legile Sale infinit de înţelepte.
• El este Domnul nostru deoarece ne conduce în permanenţă, în fiecare moment al vieţii noastre pe pământ, spre locuinţa veşnică pe care a pregătit-o pentru noi în ceruri.