Partea 12 din 22 din seria Arta de a trăi.
Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, nov/dec 2010
A da, sau a nu da?
Administrare. Timp, talent şi comoară. Apel. Aceste cuvinte sunt adesea asociate cu campaniile de strângere de bani pentru Biserică. Dar dacă înţelegem conceptele biblice de administrare, zeciuială şi pomană, s-ar revoluţiona modul în care privim actul de a da în scopuri caritabile.
Creştinul este chemat să fie „administrator credincios şi înţelept” în împărăţia lui Cristos (Luca 12,42). În Scriptură, un administrator se ocupa de afacerile şi finanţele unei gospodării mari în numele stăpânului său (vezi Luca 16,1-8). Patriarhul Iosif, de exemplu, a devenit administrator al stăpânului său egiptean, Putifar, şi era conducător peste tot ce aparţinea acestuia. Mai apoi a ajuns să conducă afacerile faraonului, atunci când a ajuns al doilea în ierarhia egipteană (Facerea 41,40-45). Este important să reţinem că bogăţia, bunurile şi pământul îngrijite de administrator nu îi aparţineau lui. Stăpânul sau regele era adevăratul deţinător. Administratorul se ocupa doar de bunul mers al casei în numele stăpânului şi aşa cum dorea acesta.
Administrarea din perspectivă creştină are desigur o dimensiune spirituală. Noi suntem administratori ai misterelor lui Dumnezeu (1Corinteni 4,1-2) şi ai harului lui Dumnezeu (1Petru 4,10; Efeseni 3,2). Dar administrarea implică şi timpul, bunurile şi darurile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat. Viziunea biblică ne aminteşte că tot ce deţinem nu este cu adevărat al nostru, ci ne-a fost încredinţat nouă de Domnul. Noi suntem administratori chemaţi să fim fideli şi manageri înţelepţi ai darurilor Domnului, pentru ca acestea să fie bine folosite spre folosul „casei” Sale, Împărăţia lui Dumnezeu. Privind lucrurile în această lumină, înţeleg că actele caritabile nu înseamnă atât a da din banii „mei” pentru a-i ajuta pe alţii. De fapt, tot ce am mi-a fost dat mie de Stăpânul şi Domnul meu, iar eu sunt chemat să administrez cu înţelepciune aceste daruri, ca administrator al Său. Bogăţia mea nu este spre folosul meu egoist. Când dau Bisericii sau săracilor, pur şi simplu sunt un bun administrator al binecuvântărilor date mie de Domnul, folosindu-le aşa cum ar dori El.
Vom vedea în continuare două modalităţi de exercitare a acestei funcţiuni de administrator: zeciuiala şi pomana.
Puneţi-l la încercare pe Dumnezeu cu zeciuiala!
Legea Vechiului Testament cerea triburilor laice ale lui Israel să dea zeciuială din grâne, ulei, vin şi animale, ca sprijin pentru leviţi, pentru slujirea spirituală pe care o aduceau ei poporului, ţinând cont şi de faptul că ei nu au primit un pământ spre moştenire ca celelalte triburi (Numeri 18,21-24). Această practică de sprijinire a celor care oferă conducere spirituală s-a conservat şi în epoca creştină, poporul lui Dumnezeu dând zeciuială din avere pentru sprijinirea clerului şi a lucrării pe care o desfăşoară Biserica. Sf. Toma de Aquino spunea că se cuvinte continuată această practică, „ca nu cumva oamenii Noii Legi să dea mai puţin slujitorilor Noului Testament decât dădeau oamenii Vechii Legi slujitorilor Vechiului Testament” (Summa Theologica Pt. II-II Q. 87, art. 1).
La un nivel mai profund însă, Toma de Aquino vedea zeciuiala ca pe un act de dreptate. Aşa după cum societatea trebuie să acopere necesităţile celor care o deservesc (precum oficialii statului sau soldaţii), la fel oamenii trebuie să sprijine traiul celor care îi conduc în cultul adus lui Dumnezeu. A eşua în această misiune ar fi deci o nedreptate. Conform Sf. Augustin, creştinul care îşi neglijează datoria zeciuielii „ţine pentru el ceea ce aparţine altcuiva”.
Dumnezeu însuşi spune că aceia care nu dau zeciuiala întreagă nu doar sunt mai puţin generoşi, ci hoţi, care îl jefuiesc pe Dumnezeu (Maleahi 3,8-10). Descrierea are sens dacă ne vedem pe noi înşine ca pe nişte administratori. Dumnezeu ne-a binecuvântat pe fiecare dintre noi cu un anume grad de bogăţie, pe care să o împărţim în mod drept cu cei care ne slujesc. A neglija zeciuiala înseamnă însă a considera bunurile noastre ca şi cum ar fi spre stăpânirea noastră. Înseamnă să ne comportăm ca un administrator care fură din bogăţia stăpânului său şi face cu aceasta ce pofteşte el.
Biblia ne învaţă în repetate rânduri că nu trebuie să îl punem la încercare pe Domnul. Există însă un pasaj în care Dumnezeu însuşi ne cere să o facem. În Maleahi 3,10, Dumnezeu provoacă poporul Său să dea zeciuiala şi să aibă încredere că El îi va binecuvânta pentru generozitatea lor: „‘Aduceţi toate zeciuielile la vistierie […] şi puneţi-mă şi pe Mine la încercare’, zice Domnul Savaot, ‘şi veţi vedea că voi deschide stăvilarele cerului şi voi vărsa din belşug binecuvântarea, spre binele vostru”. A-l pune pe Dumnezeu pe primul loc când vine vorba de finanţe şi a da zeciuiala nu este întotdeauna uşor. Dumnezeu promite însă că acela care va face aceasta va experimenta „din belşug binecuvântarea”. El doreşte să îl punem la încercare din acest punct de vedere. Dacă noi dăm puţin mai mult, El ne va da mult mai mult în schimb.
„Evanghelia pe cinci degete”
Pe lângă zeciuială, un alt mod de a fi un bun administrator este să dai celor aflaţi în nevoie, din compasiune pentru suferinţa lor şi din iubire pentru Dumnezeu. Acest act de milostivire este numit pomană şi constituie una dintre practicile religioase esenţiale pe care Isus le subliniază în Predica de pe Munte (Matei 6,2-4). La Proverbe 19,17 găsim o remarcabilă afirmaţie despre pomană: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului”. Ce vrea să spună versetul? În ce sens a da pomană înseamnă a-l împrumuta pe Dumnezeu?
Fericita Maică Tereza vorbea adesea despre modul în care Evanghelia poate fi rezumată pe cinci degete. În timp ce ridica pe rând degetele, repeta aceste cuvinte ale lui Isus: „Toate mie mi le-aţi făcut”. Evident, se referea la faimosul pasaj din Matei 25, care ne spune că aceia care dau de mâncare celor flămânzi, care îi primesc pe străini, care îi îmbracă pe cei goi şi care îi vizitează pe bolnavi, fac toate aceste acte caritabile în cele din urmă chiar lui Cristos. Când dăm săracilor, este ca şi când am da lui Dumnezeu, care este în mod special prezent în săraci. „Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Matei 25,40). Rămâne însă întrebarea: de ce pomana ar fi un „împrumut” făcut lui Dumnezeu? Când împrumutăm pe cineva, ne aşteptăm să fim răsplătiţi. Astfel, când Proverbe 19 ne învaţă că a da pomană săracilor nu este doar un dar, ci un „împrumut” făcut lui Dumnezeu, este evidenţiată siguranţa că Dumnezeu ne va răsplăti. Acest fapt devine explicit în a doua parte a versetului: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (v. 17).
Biblia ne spune astfel cu claritate, încă o dată, că atunci când dăm cu generozitate celor aflaţi în nevoie, Dumnezeu ne va binecuvânta din plin. Aşa după cum evreul care dădea zeciuială pentru sprijinirea leviţilor primea „din belşug binecuvântarea”, la fel persoana care dă pomană săracilor va fi răsplătită pentru fapta sa. A da pomană este astfel o exprimare a încrederii în faptul că Dumnezeu „va da înapoi” sub forma binecuvântărilor Sale abundente. Şi rezultatul acestor investiţii este extraordinar. În pericopa evanghelică despre tânărul bogat, Isus îl invită pe acesta să dea pomană – să vândă tot ce are şi să dea săracilor, pentru ca să primească o „comoară în ceruri” (Marcu 10,21). Este fără îndoială o chemare specială la un sacrificiu deosebit. Observaţi însă ce spune Isus despre rezultatul unei astfel de investiţii: oamenii care renunţă la toate pentru a-l urma pe Cristos primesc „însutit” în această viaţă şi în cea viitoare (Marcu 10,27-30).
Gândeşte-te că ai avea un prieten de încredere ce îţi spune despre nişte acţiuni bancare pentru care ai primi însutit înapoi ceea ce ai investit. Adică dacă pui o mie de lei, vei obţine înapoi 100.000 de lei! Dacă ştii că sfatul acestui prieten este 100% sigur, nu ai renunţa la o grămadă de bani pentru a investi în aceste acţiuni, ştiind că vei primi mult mai mult înapoi? Isus Cristos este un prieten care îşi ţine cuvântul dat, unul în care trebuie să ne punem toată încrederea. El este cel care ne cheamă să fim generoşi cu ceea ce avem, şi tot El garantează o răsplată însutită. „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a părăsit casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească însutit acum, […] iar în veacul care va veni, viaţa veşnică” (Marcu 10,29-30).
Aşa se face că întrebarea este de fapt: avem cu adevărat încredere în Isus? A da pomană este un extraordinar act de credinţă. Crezi cu adevărat ceea ce a predicat Isus, adică faptul că atunci când dai săracilor îi dai de fapt Lui? Şi crezi cu adevărat că vei fi răsplătit însutit în viaţa aceasta şi vei primi viaţa veşnică dacă eşti generos în ajutorarea săracilor? Persoana care nu crede în aceste cuvinte ale lui Isus despre pomană probabil strânge multe bunuri, se concentrează pe propria „siguranţă financiară” şi este foarte atentă când vine vorba de a da săracilor, deşi nu stă pe gânduri când e vorba să iasă la un restaurant să mănânce, sau când e vorba de vacanţa sa ori de achiziţionarea ultimului model de telefon mobil.
Persoana care în schimb crede cu adevărat în cuvântul lui Dumnezeu, va fi nerăbdătoare să dea din ceea ce are pentru a-i ajuta pe săraci, încrezătoare că va primi mult mai mult înapoi de la Dumnezeu – asemenea investitorului care este sigur de nişte acţiuni bancare, ce îi vor aduce însutit înapoi. Pentru că ştie că Domnul este de încredere şi că nu poate fi întrecut de nimeni în generozitate.