Arta de a trăi: Spre măreţie prin mărinimie

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, nov/dec 2009

„Căile Domnului nu sunt confortabile. Dar noi nu suntem de fapt creaţi pentru confort, ci pentru măreţie.” (Papa Benedict al XVI-lea)

Când te confrunţi cu alegerile pe care viaţa ţi le aşterne înainte ai tendinţa să alegi ceea ce este mai nobil, ceea ce te va forma spre excelenţă şi de care vor beneficia cel mai mult ceilalţi? Sau ai tendinţa să te codeşti de sarcinile care ar putea să te scoată din zona ta de confort – chiar dacă sunt spre binele tău – fie pentru că îţi este frică de eşec, fie pentru că de regulă cauţi să eviţi ceea ce e dificil sau provocator?

Năzuinţa spre măreţie se află în nucleul unei virtuţi numite „mărinimie”, care înseamnă „măreţia inimii”. Aceasta este virtutea prin care omul urmăreşte ceea ce este măreţ şi onorabil în viaţa sa, chiar dacă este dificil. Sf. Toma de Aquino o descrie ca o „orientare a minţii spre lucruri măreţe” [1]. Persoana mărinimoasă caută să facă acte măreţe, „lucruri care merită cinste” [2]. Nu este o virtute opusă umilinţei. Persoana mărinimoasă caută măreţia după măsura abilităţii sale. Ea profită cu umilinţă de toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu şi caută să le folosească cum poate mai bine. După cum explica Aquino, „mărinimia face un om să se considere demn de lucruri măreţe ca urmare a darurilor pe care le-a primit de la Dumnezeu” [3].

În timp ce mărinimia este cu siguranţă prezentă la sfinţi faimoşi care au evanghelizat culturi întregi, au întemeiat noi ordine religioase sau au apărat Biserica împotriva unor erezii larg răspândite, ea se găseşte şi în oameni simpli, mici, obişnuiţi, a căror dorinţă sinceră de a da ce este mai bun din ei este folosită de Dumnezeu pentru a face lucruri extraordinare.

Un om măreţ din Polonia

Când naziştii au ocupat Polonia în timpul celui de-al doilea război mondial, ei au căutat să elimine fiecare element al culturii poloneze, inclusiv moştenirea ei catolică. Dar a existat un polonez care nu a stat să privească pasiv cum credinţa ţării sale era atât de grav atacată. Datorită mărinimiei sale, acest om nu a jucat un rol cheie doar în conservarea culturii poloneze în contextul acelei crize, ci acţiunile sale au avut în cele din urmă impact asupra lumii întregi. Cine a fost acest polonez mărinimos? Aţi ghicit: Jan Tyranowski.

Jan Tyranowski a fost croitor de meserie. Nu a fost preot şi nu a avut nici o pregătire teologică. Dar pentru că regimul nazist a ucis o treime din clerul polonez, a trimis mii de preoţi şi persoane consacrate în lagăre de concentrare şi a scos în afara legii educaţia religioasă, Biserica a apelat la laici să conducă grupuri catehetice clandestine care să transmită credinţa generaţiilor tinere. Tyranowski a condus una dintre cele mai de succes astfel de iniţiative clandestine, numită grupurile Rozariului Viu.

Riscându-şi propria viaţă, Tyranowski şi-a folosit apartamentul pentru instruirea tinerilor în probleme spirituale, iar mulţi dintre aceştia şi-au format propriile grupuri ale Rozariului Viu cu cunoscuţii lor. Această slujire clandestină a avut un efect atât de profund asupra vieţile celor implicaţi, încât zece dintre ei au ajuns în final preoţi. Şi mai interesant este faptul că unul dintre cei ce au ajuns preoţi din acest grup a fost Karol Wojtyla, cel ce mai apoi a devenit Papa Ioan Paul al II-lea – Papa cu un impact extraordinar asupra Bisericii şi lumii prin întreg pontificatul său.

Chemarea noastră

La o primă privire, micul grup de rugăciune al acestui croitor nu ar părea prea important din perspectiva istoriei lumii. Dar când vedem cum Domnul a folosit dorinţa croitorului de a da ce e mai bun din el într-o situaţie de criză cum era atunci, înţelegem că acest bărbat a jucat de fapt un rol crucial în formarea unuia dintre cei care au influenţat dramatic istoria. Imaginaţi-vă ce ar fi fost dacă Tyranowski ar fi reacţionat diferit la ocupaţia nazistă din Polonia. Să ne imaginăm că ar fi spus fie că e prea ocupat, fie prea speriat sau nepriceput ca să pornească grupul Rozariului Viu. Am fi putut să nu îl avem pe Papa Ioan Paul al II-lea. Într-adevăr, lumea ar fi putut fi foarte diferită astăzi dacă nu ar fi fost mărinimia acestui croitor din Polonia!

Asemenea lui Jan Tyranowski, şi noi trăim într-o perioadă de criză, când credinţa catolică nu este atacată de un regim totalitar, ci de ceea ce Papa Benedict a numit „dictatura relativismului”: un mediu cultural ce nu tolerează convingerile religioase şi morale creştine şi care subminează modul de viaţă catolic. Multe forţe culturale de astăzi lucrează împotriva eforturilor noastre de a construi căsătorii creştine solide, de a creşte copii evlavioşi, de a trăi imitându-l pe Cristos. Asemenea lui Tyranowski, s-ar putea ca nici noi să nu avem prea multă pregătire teologică, dar ni s-a dat darul credinţei într-o perioadă în care multe persoane nu îl cunosc pe Cristos, nici Biserica Sa. Ce vom face cu acest dar pe care ni l-a încredinţat Dumnezeu? Ne vom îngropa talanţii în pământ sau îi vom folosi cu mărinimie pentru a profita la maxim de abilităţile noastre?

Podoaba virtuţilor

Nu înseamnă că orice bun catolic trebuie să înceapă să conducă o organizaţie sau o activitate în parohie. Mărinimia este adesea trăită în moduri tăcute, simple, în afara privirii majorităţii lumii. Cel care se străduieşte zi de zi să fie mai bun ca soţ, părinte, prieten sau copil al lui Dumnezeu caută cu adevărat „măreţia inimii”. Într-adevăr, o persoană mărinimoasă se străduieşte în mod continuu să îşi perfecţioneze virtuţile în toate domeniile vieţii sale. Nu se mulţumeşte pur şi simplu să fie bună. Tinde spre excelenţă.

De exemplu, mărinimia îl poate împinge pe un om bun să meargă dincolo de obligaţiile sale zilnice şi să facă mai multe sacrificii în viaţa sa cotidiană, de dragul semenilor. El s-ar putea simţi îndemnat să ţină cont de preferinţele altora, să îndure criticile cu răbdare, să răspundă cu blândeţe la o criză de isterie a copilului său, sau să evite să îşi apere opiniile în probleme ne-esenţiale. Sunt moduri mici de a trăi „măreţia inimii”. Drept urmare, mărinimia este numită uneori „podoaba” tuturor virtuţilor, pentru că omul mărinimos doreşte să îşi sporească virtuţile [4]. Sau după cum explică Toma de Aquino, „dacă sufletul său este înzestrat cu o mare virtute, mărinimia îl face să tindă către acte perfecte de virtute” [5].

Mediocritatea

Şi totuşi, ce împiedică o persoană să caute măreţia şi o face să se mulţumească cu mediocritatea în viaţa sa? Omul căruia îi lipseşte mărinimia suferă de un viciu numit „laşitate”, care este „micimea sufletului”. În timp ce omul mărinimos caută ce este mai bun, chiar dacă este dificil, omul laş fuge de sarcinile nobile şi dificile deoarece acestea cer prea mult de la el. Alege în schimb calea rezistenţei minime, alegând orice este mai uşor.

Conform lui Aquino, un motiv pentru care omul laş nu face lucruri mari este ignorarea propriei competenţe. Mulţi oameni nu cred că sunt capabili de lucruri mari. Nu cunosc chemarea înaltă pe care Dumnezeu o are pentru fiecare dintre copiii Săi: o chemare la perfecţiune. Mai mult, nu sunt conştienţi de harul pe care Isus ni-l oferă pentru a atinge această perfecţiune la care nu am putea să ajungem sub nici un chip prin propriile forţe. Aşa că în loc să tindă spre măreţie, pe care o văd ca imposibil de atins, se mulţumesc doar să evite să facă lucruri rele.

Un al doilea motiv pentru care oamenii evită să facă lucruri măreţe este teama de eşec. O persoană, de exemplu, ar putea simţi că Dumnezeu o cheamă să îşi împărtăşească mai mult credinţa, să se roage mai mult sau să slujească săracii, dar îi este teamă să facă vreun pas în această direcţie deoarece este prea îngrijorată că nu se va descurca bine. Îi este teamă că nu va avea succes, şi teama de eşec o împiedică să se lupte să împlinească dorinţele măreţe pe care Dumnezeu i le-a pus în inimă. O afirmaţie a Maicii Tereza ne-ar putea ajuta aici: „Suntem chemaţi să fim credincioşi fideli, nu oameni de succes”. Mulţi dintre marii eroi ai Bisericii – de la Papa Ioan Paul al II-lea la croitorul Jan Tyranowski – nu ştiau atunci când au început să răspundă chemării lui Dumnezeu în ce măsură eforturile lor vor fi încununate de succes. Dar au avut mărinimia de a fi fideli şi au pus restul în mâinile Domnului.

Note

[1] Sf. Toma de Aquino, Summa Theologica II-II, Q. 129,Art. 1.
[2] Ibid., Q. 129, Art. 2.
[3] Ibid., Q. 129, Art. 3.
[4] Aristotel, Etica, IV, 3.
[5] Summa Theologica II-II, Q. 129, Art. 3.