Anul Credinţei: Cateheze pentru adulţi (IV)

Autor: pr. Mihail Farcaş
Sursa: Editura Presa Bună

Special pentru acest An al Credinţei, convocat de Papa Benedict al XVI-lea între octombrie 2012 şi noiembrie 2013, Editura Presa Bună a Diecezei Romano-Catolice de Iaşi a publicat o mapă cu cateheze pentru copii, tineri şi adulţi, dedicate Crezului. Cele adresate copiilor au fost elaborate de pr. Gheorghe Iordache, SVD, cele adresate adulţilor de pr. Mihail Farcaş, iar cele adresate tinerilor de către pr. Corneliu Berea, SVD. Intenţia autorilor acestor cateheze a fost aceea de a propune o explicaţie adaptată a celor 12 articole ale Crezului. Cu acordul directorului editurii, pr. Cornel Cadar, vom serializa în aceste numere catehezele pentru adulţi.

Art. 6
S-a înălţat la cer

Înălţarea este „întoarcerea la Tatăl”, acolo unde Isus, „aşezat la dreapta sa”, începe o existenţă nouă în plinătatea vieţii. Cristos, înainte de a veni în lume, se afla la Dumnezeu Tatăl în calitate de Fiu, Cuvânt, Înţelepciune. Înălţarea, aşadar, constă în întoarcerea în lumea cerească, acolo de unde a venit, având „slava pe care o avea încă înainte de crearea lumii” (cf. In 17). Învierea şi înălţarea Domnului încoronează victoria asupra Celui Rău şi constituie „glorificarea sa deplină”.

Înălţarea

Astăzi, în epoca zborurilor spaţiale este înţeleasă în mod greşit această expresie, întrucât ne duce cu gândul la un „transfer” în spaţiul acestei lumi, adică ar fi vorba de o ascensiune de undeva de jos spre înălţimi. În limbajul credinţei însă, expresia înseamnă o intrare a omului-Isus în comuniune perfectă şi definitivă cu Dumnezeu. Termenul „cer”, într-un fel, este sinonim cu „Dumnezeu”. Prin urmare, înălţarea Domnului reprezintă intrarea definitivă a lui Isus în spaţiul vital al lui Dumnezeu.

Şade la dreapta lui Dumnezeu

În Vechiul Testament, „dreapta lui Dumnezeu” este simbolul puterii divine şi al bunătăţii faţă de oameni. Acest loc desemnează o poziţie de onoare. Prin această imagine se sugerează că Isus Cristos este pus de Dumnezeu ca Domn peste întreaga creaţie. Psalmul 110: „Aşa vorbeşte Domnul către Domnul meu: şezi la dreapta mea”. Şezând sau stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, Cristos, marele preot, mijloceşte pentru noi, aşa cum o făceau marii preoţi ai vechii alianţe. Sfântul Toma afirmă că Isus poate să ne mântuiască „în mod deplin şi perfect”. Deşi s-a înălţat la cer, Isus glorificat conduce Biserica şi rămâne în dialog permanent cu ea.

Relatarea Înălţării

Evanghelia după sfântul Luca vorbeşte despre o plecare a lui Isus. Domnul se sustrage din faţa ucenicilor, se îndepărtează. De asemenea, există relatări ale apariţiilor care sugerează că Domnul s-ar fi îndepărtat din nou, sustrăgându-se vederii oamenilor. Dar evanghelistul vrea prin înălţare să spună că Cel Înviat s-a îndepărtat în mod definitiv.

A doua scriere a lui Luca face mai multă lumină. Înălţarea a fost introdusă la începutul Faptelor Apostolilor tocmai pentru a sublinia un lucru important. Dacă autorul sugerează aici mesajul evanghelic care ajunge de la Ierusalim până la Roma, reprezentând astfel un drum care este o paradigmă a drumului Bisericii, prin înălţare este exprimată legătura intimă care îl uneşte pe Cristos cu Biserica sa:

1. întâlnirea cu Cel Înviat se încheie la 50 de zile după Paşti;
2. Isus îl promite pe Duhul Sfânt, care va da puterea de a vesti evanghelia;
3. După Înviere, la Rusalii, ia naştere Biserica;
4. discipolii trebuie să aştepte zece zile până să îl primească pe Duhul Sfânt.

Aşadar, ataşând înălţarea de ultimul capitol al evangheliei, observăm adevărata intenţie a lui Luca:

1. Isus nu mai este prezent aşa cum era înainte şi după înviere, ci va acţiona doar prin Duhul care animă Biserica;
2. În Biserică, prin Duhul Sfânt, Cristos ne oferă darul comuniunii cu sine şi cu ceilalţi oameni;
3. Prin proclamarea cuvântului şi prin Botez, întăriţi de acelaşi Duh, Cristos continuă să existe în istoria fiecărui om, de-a lungul tuturor veacurilor.

Înălţarea lui Isus Cristos

Am văzut mărturia Vechiului Testament despre înălţare. Dar ce vrea să spună Crezul când aminteşte acest fapt? Afirmând că Isus s-a îndepărtat şi că a fost învăluit de un nor, Luca sugerează că întâlnirea cu Isus, cu Cel Înviat, a luat sfârşit. Crezul o afirmă clar: Isus se află la Tatăl, a intrat în lumea lui Dumnezeu. Nu doar Fiul etern s-a înălţat, ci însuşi cel care a fost zămislit de la Duhul Sfânt, cel născut din Fecioară, cel care a pătimit, a fost crucificat şi îngropat, care a înviat, care acum – înălţat fiind – este în comuniune cu Dumnezeu. Totuşi, cel care s-a întors la Tatăl rămâne om! Acest om a fost înălţat şi primit în lumea lui Dumnezeu şi tot ca om participă la suveranitatea lui Dumnezeu. Iar dacă el se află la dreapta lui Dumnezeu, şi noi putem avea acces la Tatăl.

Însemnătatea înălţării: o prezenţă diferită şi o nouă misiune

Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om: nu a apărut în trup, ci a luat un trup, supunându-se astfel crucii timpului şi spaţiului. Această viaţă a Fiului se va încheia pe pământ cu moartea pe cruce. Însă învierea sa nu a însemnat o reluare a condiţiei anterioare, ci o viaţă nouă: apariţiile sale dau mărturie despre această realitate. Înălţarea Domnului înseamnă însăşi plecarea Mântuitorului din această lume: discipolii nu îşi mai puteau vedea învăţătorul. Totuşi ei au fost înştiinţaţi că acest lucru este spre folosul lor. Din acest moment, Cristos nu îşi va exercita acţiunea asupra umanităţii în mod fizic, ci prezenţa sa spirituală va fi aceea care va caracteriza viaţa Bisericii. Plecarea sa e destinată să facă loc unei prezenţe mult mai ample, care îi va însoţi mereu pe discipoli. Astfel, după plecarea sa, discipolii nu trebuie să mai aibă o privire nostalgică asupra trecutului sau să ducă dorul momentelor în care trăiau împreună.

În calitate de creştini, trebuie să ne bucurăm pentru înălţarea la cer a lui Isus cel istoric. Dar marele privilegiu primit de apostoli, de a vedea cu ochii lor înălţarea lui Isus, nu este bucuria supremă, căci mai mare fericire are „cel care crede fără să fi văzut”. Regula vieţii creştine este în mod esenţial aceea a credinţei. În credinţă se află o lumină fundamentală, chiar dacă aceasta pare învăluită de obscuritate. Dar numai aceasta este calea pe care Isus, înălţat la cer, a indicat-o pentru a-l putea întâlni şi cunoaşte. Relatarea înălţării este o invitaţie la a vedea absenţa lui Cristos glorificat în strânsă legătură cu misiunea încredinţată apostolilor. Această absenţă reprezintă însăşi condiţia misiunii. Duhul Sfânt este trimis asupra ucenicilor pentru ca, în misiunea lor, să ştim să urmăm misiunea pe care a avut-o Isus în timpul vieţii sale. Dacă Cristos a fost glorificat este tocmai pentru faptul că a rămas fidel misiunii sale.

Gloria Celui Înviat rămâne ascunsă. Acest lucru nu poate fi decât obiect de speranţă, ai căror martori suntem chemaţi să fim. Înălţarea exprimă, simbolic, că istoria umană nu se încheie prin învierea lui Cristos. Duhul ne-a fost dat nu pentru a ne scuti de responsabilităţi, ci pentru a ne susţine în speranţă. Nu vrea să ne înlocuiască, ci vrea să fie un sprijin pentru ca noi să trăim în credinţă, să ne deschidem inima unui viitor mereu nou, pentru a fi martori bucuroşi ai speranţei!

Garanţia glorificării noastre

Glorificarea lui Isus primită la înălţare ne oferă acces la Tatăl. Norul care îl ascunde privirii discipolilor este simbolul manifestării şi prezenţei lui Dumnezeu. Intrând în nor, Isus intră în lumea lui Dumnezeu, în gloria sa. Dar acest nor arată şi că Isus, intrat în glorie, rămâne cu discipolii printr-o prezenţă nouă: în cuvânt şi sacramente, şi în iubirea aproapelui.

Cel glorificat este prezent în Biserică

Isus, glorificat, continuă să fie în Biserică „până la sfârşitul veacurilor”, mijlocind pentru ea la Tatăl. Înălţarea corporală a lui Cristos la cer, la fel ca şi cea a sfintei Fecioare Maria, reprezintă garanţia glorificării trupurilor noastre muritoare.

* * *

Art. 7
De unde va veni să judece pe cei vii şi pe cei morţi

Aşteptarea întoarcerii lui Isus Cristos ca judecător al celor vii şi al celor morţi face parte din credinţa creştină. Toţi oamenii vor veni în faţa lui pentru a da cont de faptele lor. De la Faptele Apostolilor până la Apocalipsă, vestirea evangheliei anunţă neîncetat judecata care invită la convertire.

Ziua lui Iahve

Istoria lui Israel e marcată de acţiunile salvifice ale lui Dumnezeu împotriva asupritorilor săi. Exodul, expulzarea canaaniţilor şi fiecare eveniment a stat sub „judecata” lui Dumnezeu, care răsplătea şi pedepsea, în funcţie de fidelitatea-infidelitatea evreilor. A se vedea, de exemplu, Gen 6,13; 18,20; Il 4,22; Înţ 4,15; Dan 7,27.

Cristos, judecător al celor vii şi al celor morţi

Odată cu Isus soseşte „ziua lui Iahve”. Apostolii sunt chemaţi să dea mărturie că „el este judecătorul celor vii şi al celor morţi, constituit de Dumnezeu” (Fap 10,14). În NT, ziua lui Iahve a devenit ziua lui Isus Cristos, pentru că Dumnezeu i-a încredinţat judecata şi realizarea mântuirii. Speranţa comunităţii creştine este întemeiată pe venirea glorioasă a Domnului Isus Cristos. Această venire, parusia Domnului, va conduce la deplina realizare a operei începute prin întruparea, moartea şi învierea sa.

În lume există bine şi rău, fiii luminii şi fiii întunericului. Sfântul Augustin vede toată istoria, de la creaţie şi până la sfârşitul timpurilor, ca o luptă între împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia lumii, a diavolului. Cu cât timpurile de pe urmă se apropie, cu atât creşte mai mult puterea Celui Rău. Dar Cristos nu este numai judecător, ci şi cale, adevăr şi viaţă. La sfârşit, vom realiza că el este fundamentul şi centrul care dă sens întregii realităţi şi istorii. De mesajul judecăţii universale, care îi priveşte pe toţi oamenii la sfârşitul timpurilor, sunt legate teama şi cutremurul, dar şi speranţe şi aşteptări.

Imaginile biblice sunt multiple şi arată ambivalenţa realităţii. Pe de o parte, este vorba de catastrofe de dimensiuni cosmice, scrâşnire din dinţi, ogoare gata de a fi secerate, separarea oilor de capre, distrugerea templului etc. dar şi de o masă, de un banchet regal celest, cu vin din abundenţă, de o cetate care coboară din cer şi care nu mai are nevoie de luminători, de o pace paradisiacă. Probabil sunt imagini care vor să spună acelaşi lucru. Dar ce anume?

Întoarcerea Domnului

Prima generaţie de creştini spera să fie în viaţă la venirea Domnului. Marana-tha: acesta era tiparul rugăciunii lor. Aşteptarea lui Cristos glorios şi privirea aţintită asupra lui le caracterizau existenţa. Dar tânăra Biserică a realizat că nimeni nu ar putea calcula ziua în care va veni Domnul Şi-a amintit de cuvintele lui Isus: „Nimeni nu cunoaşte ziua sau ora… decât numai Tatăl” (Mt 24,36). În întârzierea venirii acestei ultime zile creştinii vedeau un semn al îndurării lui Dumnezeu faţă de oameni.

Întoarcerea lui Isus a rămas o problemă mereu vie în Biserică. În decursul istoriei au apărut numeroşi exaltaţi care pretindeau că ştiu cu precizie când ar fi venit sfârşitul lumii, dar s-au înşelat mereu. Chiar şi azi, când omul tinde să programeze şi să calculeze totul, rămân valabile cuvintele lui Isus.

Cristos va judeca lumea

Venirea lui Isus este, de asemenea, o judecată. Aceasta a fost mereu prezentată în aşa fel încât să suscite în noi teamă, să trezească un sentiment de angoasă. Crezul însă, când vorbeşte despre aceasta, afirmă că lumea noastră nu se îndreaptă spre un destin simplu, că istoria nu merge de la sine spre un sfârşit fericit. Omul şi istoria omului merită „judecata”, căci numai în ea îşi află împlinirea. Noi, oamenii, îi supunem judecăţii doar pe cei capabili să ia o decizie, pe cei liberi, pe cei care merită să fie judecaţi; nu îi acuzăm pe copii sau pe cei bolnavi psihic. Dacă Domnul va judeca, o va face tocmai pentru că oamenii merită să fie judecaţi, pentru că au acest „drept”. În fond, prin aceasta este exprimată valoarea şi demnitatea omului.

Oamenii vor fi judecaţi în funcţie de faptele lor

„Credinţa acţionează prin intermediul carităţii” (Gal 5,6). „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,17). Mântuirea pe care o aşteptăm nu vine de la noi, ci din marea iubire a lui Dumnezeu. Creştinul ştie că este administratorul „darurilor lui Dumnezeu” şi că i se va cere cont despre ceea ce i-a fost încredinţat. Aşteptarea venirii lui Cristos în calitate de judecător al celor vii şi al celor morţi reprezintă un îndemn la vigilenţă, la convertire zilnică, la urmarea sa.

Isus judecă ceea ce mântuieşte

Cristos este mântuirea noastră. De aceea, profesiunea noastră de credinţă în Isus ca „judecător al celor vii şi al celor morţi” este vestea cea bună şi expresie a speranţei creştine. În Cristos ne-a fost revelată dreptatea lui Dumnezeu, nu cea care pedepseşte, ci cea care oferă mântuirea. Pentru cei care cred nu va fi nici o condamnare (cf. Rom 8,34).

Sensul vieţii în lumina parusiei

Dacă vrei să ştii exact ceea ce crede cineva, întreabă-l în ce anume speră. Experienţa ne spune că noi obişnuim să ne construim imagini despre viitor şi să avem speranţe dintre cele mai diferite. Dar cel care renunţă să spere, cel care nu ştie să trăiască, se sinucide, atât spiritual cât şi fizic. Viaţa umană şi faptul de a spera sunt de neseparat. Există diferite forme şi conţinuturi ale speranţei. Dar care să fie speranţa creştinului?

• Întâi de toate, speranţa creştină poate fi numită „însoţitoarea nelipsită” a credinţei. De fapt, dacă ar lipsi speranţa, am putea face discursuri minunate despre credinţă, dar nu am putea spune că avem credinţă. Speranţa nu este altceva decât aşteptarea acelor bucurii de care credinţa este sigură. Credinţa este fundamentul pe care se sprijină speranţa, iar aceasta, la rândul ei, alimentează şi susţine credinţa.
• Speranţa creştină şi aşteptarea Domnului îi dau vieţii, faptelor, chiar şi suferinţelor de care avem parte, un nou sens. Orizontul în care trebuie să se dezvolte credinţa, preoţia universală a celor credincioşi, este asemănător cu cel al aşteptării escatologice a împărăţiei lui Dumnezeu, a dreptăţii sale, a păcii şi a libertăţii sale pentru toţi oamenii. Pentru a te dărui şi pentru a putea iubi, în fond, este mereu necesară prezenţa speranţei.