Chemarea la sfinţenie

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 noiembrie 2008.
Partea 2 din 24 din seria Pr. Saunders răspunde.
Print Friendly

Autor: Fr. William P. Saunders
Traducere: Bianca Cigher
Sursa: CatholicHerald.com

„Cum, eu un sfânt?”, întreabă cititorul. „Da, eşti chemat să fii un sfânt,” ne învaţă Conciliul Vatican II.

Constituţia Dogmatică despre Biserică (Lumen Gentium) afirma: „Biserica, al cărei mister îl expune Sfântul Conciliu, este, în mod imuabil, sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat ‘unul Sfânt’, a iubit Biserica Sa ca pe o mireasă şi S-a dat pe Sine pentru ea ca să o sfinţească… De aceea, toţi membri Bisericii… sunt chemaţi la sfinţenie…” (Lumen Gentium, nr. 39).

Să mergem pe urmele sfinţilor

Sfinţii, aceia pe care Biserica i-a canonizat sau i-a recunoscut oficial ca sfinţi, sunt acei bărbaţi şi femei al fiecărui timp şi loc care au trăit vieţi de virtute eroică. Rugăciunea de deschidere a Liturghiei pentru sărbătorirea Tuturor Sfinţilor recunoaşte aceasta: „Dumnezeule Tatăl nostru, izvor a toată sfinţenia, lucrarea mâinilor Tale se arată prin sfinţii Tăi, frumuseţea adevărurilor Tale este reflectată în credinţa lor.”

Biserica îi comemorează pe sfinţi, fie în sărbătoarea lor personală, fie în general de Ziua Tuturor Sfinţilor, pentru că ei ne inspiră prin exemplul lor, ne îndrumă prin învăţăturile lor şi ne ajută cu rugăciunile lor. Pentru că Biserica glorifică atât de mulţi sfinţi, o comemorare generală a mărturiei lor este ţinută la 1 noiembrie.

O zi pentru cinstirea martirilor

Originea exactă a acestei celebrări este nesigură. După legalizarea Creştinismului în 313, o comemorare comună a sfinţilor, în special a martirilor, a apărut în diferite zone din cadrul Bisericii. Atât Sf. Efrem (d. 373) cât şi Sf. Ioan Gură de Aur (d. 407) atestă o asemenea sărbătoare în predicile lor. În vest, comemorarea tuturor sfinţilor a fost celebrată în prima Duminică după Rusalii; şi în est, în acea zi sau în alte zile. Motivul primordial pentru stabilirea unei sărbători comune a fost cinstirea numărului mare de martiri, în special din timpul persecuţiei Împăratului Diocleţian (284-305), cea mai crudă şi de durată dintre persecuţii. Pur şi simplu nu erau suficiente zile în an pentru o sărbătoare a fiecărui martir şi mulţi dintre ei au murit în grupuri.

În cele din urmă, 1 noiembrie a fost desemnată ca Solemnitatea Tuturor Sfinţilor. Papa Grigore al III-lea (731-741) a dedicat un oratoriu în originala Bazilică San Pietro în cinstea tuturor sfinţilor în 1 noiembrie, şi această dată a devenit de atunci cea oficială pentru celebrare în Roma, şi în cele din urmă în toată Biserica. Misalurile din secolele IX şi X de asemenea au plasat solemnitatea în anul liturgic la 1 noiembrie. Mai târziu, Papa Grigore al VII-lea (1073-85) a declarat în mod oficial 1 noiembrie ca Solemnitatea Tuturor Sfinţilor.

Ce anume ne face sfinţi?

Cu data ferm stabilită, în fiecare an Biserica se opreşte pentru a-şi aminti în mod colectiv de aceşti eroi ai credinţei noastre. Ni se prezintă o provocarea reînnoită. Ca membri ai comuniunii sfinţilor şi parte a Bisericii luptătoare – acei credincioşi care pe pământ luptă lupta cea dreaptă, aşa cum predica Sf. Paul – suntem chemaţi şi trebuie să tindem către sfinţenie. Cunoscutul îndrumător spiritual pr. Thomas Dubay, în cartea sa „Convertire profundă, rugăciune profundă”, a subliniat şase calităţi care i-au făcut pe sfinţi „sfinţi”.

În primul rând, sfinţii au săvârşit acte de virtute în mod consecvent şi obişnuit. Chiar şi atunci când sfinţii poate nu au simţit dorinţa de a împlini anumite îndatoriri sau de a răspunde la anumite nevoi, ei au făcut acestea. Chiar mai mult, ei au făcut acestea cum au putut mai bine, fără a se mulţumi cu mediocritatea. Ei au făcut ce era corect în ochii lui Dumnezeu şi şi-au făcut datoria de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.

În al doilea rând, ei au acţionat cu multă dragoste. Sfinţii au făcut lucrurile comune cu o iubire ieşită din comun. Fericita Maică Tereza spunea: „Nu contează cât de mult facem, ci câtă dragoste punem în acţiune, care face ofranda noastră ceva frumos pentru Dumnezeu”. Mai mult, datorită acestei iubiri, chiar şi cel mai neînsemnat păcat venial îi îndemna să caute împăcare şi iertare. Din ce alt motiv să se fi spovedit Fericita Maică Tereza sau Papa Ioan Paul II săptămânal?

În al treilea rând, ei şi-au îndeplinit cu promptitudine îndatoririle şi au răspuns nevoilor. Ei chiar au anticipat nevoile altora fără a fi nevoie să fie rugaţi. Nu au căutat scuze sau amânări. În al patrulea rând, ei au trăit în acest mod nu doar în zile obişnuite sau în vremuri liniştite, ci şi în zile dure şi dificile şi în vremuri de frământări, nesiguranţă şi persecuţie. După cum remarca Sf. Ioan al Crucii, sfinţii posedau o „uluitoare tărie” din uniunea transformare cu Sfânta Treime. Într-un fel, ei au făcut să „pară uşoară” trăirea credinţei.

În al cincilea rând, ei şi-au trăit credinţa cu bucurie, chiar şi când s-au confruntat cu nedreptăţi sau martiriu. Nu erau întunecaţi la faţă şi supăraţi. Aveau o bucurie interioară care vine din iubirea pentru Isus. După cum spunea Sf. Paul, „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia… Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,35-37).

În al şaselea rând, ei au echilibrat virtuţile. Erau generoşi, făcând lucruri mari pentru Dumnezeu, dar cu umilinţă. Ei au luat viaţa în serios – în special în materie de credinţă – dar au şi avut un mare simţ al umorului. Au trăit vieţi caste, fiind totuşi persoane iubitoare şi grijulii. Au realizat mari lucrări şi totuşi îşi făceau timp pentru rugăciune, echilibrând acţiunea cu contemplaţia.

Muncă de o viaţă

Toate aceste calităţi asigură o bună examinare pentru fiecare dintre noi în căutarea sfinţeniei. De fapt, nici un sfânt nu a spus vreodată: „sunt un sfânt. Am atins pragul de sfinţenie”. Mai degrabă, ei au ştiut că sunt fiinţe umane slabe care uneori păcătuiesc (exceptând Preasfânta Fecioară). Ei au ştiut de asemenea că au nevoie măreţele haruri care vin din rugăciune şi din sacramente.

Papa Benedict XVI comenta: „Pe lângă soare, care este imaginea lui Cristos, există luna, care nu are lumină proprie, dar străluceşte cu o lumină ce vine de la soare. Acesta este un semn pentru toţi că noi, oamenii, avem o constantă nevoie de o „mică” lumină, a cărei strălucire tainică ne ajută să cunoaştem şi să iubim lumina Creatorului, Dumnezeu unul în trei persoane.

„De aceea, sărbătorile sfinţilor din primele timpuri au făcut parte din anul creştin. … Se poate spune că sfinţii sunt, să spunem aşa, noi constelaţii creştine, în care se reflectă bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu. Lumina lor, venind de la Dumnezeu, ne permite să cunoaştem mai bine bogăţia interioară a luminii măreţe a lui Dumnezeu, pe care nu o putem înţelege în splendoarea gloriei sale ” (Spiritul Liturghiei, p. 110-11). Să ne întoarcem zilnic către sfinţi, în special sfinţii noştri patroni sau aceia faţă de care avem o devoţiune specială, şi să le cerem ajutorul.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *