Autor: pr. Emil Gîrboan și pr. Vasile Bizău
Sursa: revista "Flori de crin", Șimleu Silvaniei, nr. 3 (12), sept., 2004

CAPITOLUL I: NOȚIUNI GENERALE

I.1. Scopul Lucrării

Sfânta Liturghie ocupă locul central în Biserică și în viața oricărui creștin care își ia în serios demnitatea de membru al Trupului lui Hristos. De aceea, pentru a putea participa deplin la Liturghie și nu numai a asista, este foarte important ca fiecare credincios să înțeleagă semnificația ei. Drept urmare, scopul acestei lucrări este de a oferi o explicare a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur – cea mai frecvent celebrată în Biserica noastră.

I.2. Definiție. Etimologie

Catehismul definește Sfânta Liturghie ca fiind Jertfa Noului Testament, în care Domnul nostru Isus Hristos, sub chipul pâinii și al vinului, se jertfește Tatălui său ceresc, prin mâinile preotului[1]. Etimologic, cuvântul liturghie provine din cuvântul compus grecesc leitourgia, care înseamnă serviciu public. Verbul leitourgeo apare pentru prima dată cu sens religios în Septuaginta[2] și desemnează serviciul ritual celebrat la templu[3]. Noul Testament îi atribuie definitiv această semnificație, termenul fiind folosit pentru a denumi celebrarea cultului divin[4]. În Biserica apuseană cuvântul și-a păstrat până astăzi sensul vechi de cult în general, definind aproape orice oficiu public bisericesc; Bisericile orientale însă numesc liturghie exclusiv sacrificiul euharistic[5].

I.3. Liturghiile ritului bizantin

În ritul bizantin se celebrează trei Liturghii: Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia darurilor mai înainte sfințite – atribuită Sfântului Grigore Dialogul – aceasta fiind, de fapt, numai un ritual solemn de împărtășire cu Sfintele Taine, specific perioadei Postului Mare. Dintre acestea trei, Liturghia Sfântului Ioan este celebrată în mod curent în Biserica Orientală, ea constituind oficiul la care participăm în majoritatea zilelor liturgice din cursul anului bisericesc.

I.4. Simbolismul liturgic. Evoluția simbolismului

La început, Liturghia creștină a fost considerată o comemorare a patimilor și a morții Domnului. Această comemorare nu era însă concepută ca ceva pur simbolic, ci ca un adevărat mister – în sensul clasic al acestui cuvânt – adică o actualizare efectivă a patimilor Mântuitorului, reîmprospătate în fața ochilor noștri sub forma de dramă liturgică (sacramentală). În misterul liturgic creștin, Jertfa de pe cruce a lui Hristos – punctul culminant al lucrării Sale mântuitoare – devine din nou prezentă și reală; credincioșii participă efectiv la ea, adică o retrăiesc și beneficiază de efectele ei, cu fiecare Liturghie. Așadar, în forma ei originară și cea mai simplă – aceea de masă liturgică – Liturghia creștină era, în primul rând, o anamneză a Patimii și morții Mântuitorului, precum spune Sfântul Pavel: De câte ori mâncați pâinea aceasta și beți paharul acesta, moartea Domnului vestiți, până va veni[6].

Dar patimile și moartea Domnului nu pot fi desprinse din contextul istoric al vieții și activității Sale mântuitoare, adică nu pot fi separate de momentul învierii și al înălțării Sale la ceruri. De aceea, anamneza vechilor anaforale liturgice răsăritene înfățișează Liturghia ca o formă de comemorare a tuturor evenimentelor dintre Patimă și Parusie: Aducându-ne, așadar, aminte de această poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de mormânt, de învierea cea de-a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta, de a doua și mărita iarăși venire…[7]

În timp, paralel cu dezvoltarea progresivă a ritualului Liturghiei, aceasta a început să comemoreze treptat și celelalte episoade din istoria mântuirii, anterioare Patimilor. Diferitele ceremonii și acte istorice care precedau ritualul euharistie primar sau care au fost adăugate succesiv în rânduiala Liturghiei, au primit, în afară de sensul lor direct, și semnificații sau sensuri derivate, superioare. Dintre acestea, unele sunt sensuri istorico-simbolice, care amintesc amănunte din activitatea Mântuitorului dinainte de înălțare, iar altele sunt sensuri spirituale, care ne sugerează sau ne duc cu gândul la realitățile din viața viitoare. Astfel, Liturghia creștină în forma ei actuală, a devenit, după expresia Sfântului Teodor Studitul, o recapitulare a întregii iconomii[8] a mântuirii.

Așadar, rânduiala de azi a Liturghiei noastre este astfel întocmită încât reprezintă sub forma văzută a diferitelor ei acte și ceremonii întreaga iconomie a mântuirii noastre, de la Nașterea Domnului până la coborârea Sfântului Spirit peste Sfinții Apostoli. Ea face să se deruleze înaintea ochilor noștri toate faptele și momentele de seamă din viața și activitatea Mântuitorului: întruparea și nașterea Sa, ieșirea la propovăduire, învățătura și minunile Lui, răstignirea, patimile și îngroparea, învierea și înălțarea Sa la ceruri. La acestea se adaugă multitudinea de sensuri dogmatice și morale, adică cele legate de învățătura de credință și de morală ale Bisericii.

I.5. Scopul și efectele simbolismului liturgic

Se pune întrebarea: Care e scopul folosirii simbolurilor liturgice? În esență, simbolismul liturgic urmărește să impresioneze pe credincioșii prezenți, să-i facă să retrăiască drama mântuirii, să deștepte în sufletele lor sentimente adecvate pentru participarea cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe și pentru primirea fără de osândă a Sfintelor Taine. Cu alte cuvinte, sensurile simbolico-mistice ale rânduielii Sfintei Liturghii pot exercita o influență purificatoare și iluminatoare asupra sufletelor celor care participă la ea, pregătindu-i în vederea realizării scopului ultim al Liturghiei: împărtășirea cu Sfintele Taine, adică unirea tainică cu Hristos Euharisticul.

I.6. Împărțirea Liturghiei

Oficiul Sfintei Liturghii prezintă cele trei stadii sau perioade ale istoriei mântuirii: prima ei parte, adică Proscomidia, prin împletirea ei de simboluri și referințe din Vechiul Testament cu evenimente din Noul Testament, reprezintă legătura mesianică dintre preistorie și istoria sfântă; partea a doua, adică Liturghia Catehumenilor (sau Liturghia Cuvântului), reproduce în ansamblu activitatea de învățător a Mântuitorului (vestirea cuvântului Evangheliei); iar partea a treia, Liturghia Credincioșilor (sau Liturghia Euharistică), actualizează pe Cuvântul făcut trup[9], adică patimile, moartea și învierea Domnului, înălțarea la cer și a doua Sa venire, sau pe Hristos, Cel ce se dăruiește Bisericii Sale în Sfânta Euharistie[10].

I.7. Pregătirea pentru Liturghie

Precum afirmă liturgiștii bizantini, rânduiala Sfintei Liturghii are un dublu scop: unul direct sau apropiat – care constă în prefacerea pâinii și vinului în Sfântul Trup și Sânge al Domnului, și altul indirect și mai depărtat – care constă în împărtășirea credincioșilor cu Sfintele Taine. Prin urmare, putem afirma că toate riturile sfinte care se săvârșesc în cursul Liturghiei sunt, de fapt, mijloace de pregătire și de realizare a acestui scop. Alcătuirea rânduielii Sfintei Liturghii ne dezvăluie, de fapt, o întreită pregătire:

• Pregătirea preoților pentru a putea celebra cu sfințenie Sfânta Jertfă – care începe înainte de slujbă și continuă pe tot parcursul Sfintei Liturghii.
• Pregătirea darurilor de pâine și vin aduse de credincioși, în vederea sfințirii și prefacerii lor în Sfântul Trup și Sânge – care se realizează chiar în prima parte a Liturghiei, la Proscomidie.
• Pregătirea credincioșilor pentru a se face vrednici de împărtășirea cu Sfintele Taine – care începe înainte de slujbă și se desăvârșește în cursul Sfintei Liturghii.

I.8. Pregătirea proximă a liturghisitorilor

Pe lângă pregătirea depărtată a preotului pentru săvârșirea Jertfei Euharistice – care privește starea sa sufletească (morală) adecvată, există și o pregătire proximă, uneori vizibilă credincioșilor – care constă în rugăciuni speciale[11], rostite de către preot înainte de a intra în Sfântul Altar, intrarea în Altar și îmbrăcarea veșmintelor sacre. Ținuta canonică, reverenda, semnifică aici – și pentru preot și pentru credincioși – demnitatea stării preoțești și înălțimea oficiului sacru la care este chemat preotul lui Isus.

Rugăciunile recitate de către preot au rolul de a-l predispune sufletește pentru oficiu, el cerând totodată atunci și putere de sus pentru a corespunde înaltei chemări. Atunci când se rostește troparul: Ușa milostivirii deschide-o nouă, Preabinecuvântată Născătoare de Dumnezeu…, se deschide perdeaua Ușilor Împărătești[12], gest care simbolizează faptul că Preacurata Fecioară Maria ne duce, prin rugăciune, la Isus, precum și faptul că rugăciunea Bisericii[13] ne apropie de Taina Altarului. Efectul acestei pregătiri este ușor de observat: apropiindu-se de Altar preotul își dezbracă natura umană și, prin rugăciune și îmbrăcarea ornatelor sacerdotale, se detașează temporar de această lume, pentru a se apropia de Dumnezeu, căruia se pregătește să-i slujească.

I.9. Semnificația veșmintelor sacerdotale[14]

Pentru a sublinia mai clar importanța pregătirii proxime, vom prezenta, pe scurt, semnificația ornatelor sacre pe care le îmbracă preotul în cadrul acestei pregătiri.

• Stiharul – cămașa albă[15] – ne aduce aminte de cămașa lui Isus fără cusătură, de sus țesută în întregime, pentru a cărei posesie ostașii romani – după ce l-au răstignit – au aruncat sorți[16]; echivalent al cămășii lui Hristos, simbolizează veșmântul mântuirii[17], adică harul sfințitor care trebuie să îmbrace mereu sufletul preoțesc. De aceea putem spune că stiharul semnifică puritatea statutului sacerdotal.
• Epitrahilul (patrafirul) – este ornatul specific ordului sacerdotal, care se îmbracă la orice funcțiune sacră; semnifică jugul Domnului, puterea sacră precum și darul Spiritului Sfânt care se revarsă peste credincioși prin mijlocirea preotului.
• Brâul, cu care se încinge preotul peste stihar și epitrahil, simbolizează funia cu care a fost legat Mântuitorul când a fost dus la patimă; este semnul tăriei în virtute și al înfrânării[18], care trebuie să-l caracterizeze pe preot.
• Mânecile (mânecările) semnifică funiile cu care au fost legate mâinile Domnului, când a fost dus la moarte. Faptul că Domnul a primit chinul și moartea de bunăvoie (Isus s-a lăsat legat) și rugăciunile rostite la îmbrăcarea mânecilor[19] de către preot, ne îndeamnă la totală încredere în atotputernicia dumnezeiască, care a învins puterea diavolului.
• Felonul[20] simbolizează mantia purpurie[21] cu care a fost îmbrăcat Domnul Isus, în semn de batjocură, cu ocazia răstignirii Sale; pentru că acoperă toate celelalte ornate îmbrăcate de preot, felonul reprezintă virtutea iubirii, care cuprinde toate celelalte virtuți[22].

Din simbolistica veșmintelor sacre deducem faptul că preotul îmbrăcat pentru Liturghie reprezintă chiar pe Hristos – Marele Preot.

 

CAPITOLUL II: EXPLICAREA PROSCOMIDIEI

II.1. Simbolismul Proscomidiei

Proscomidia este ritualul alegerii, pregătirii și binecuvântării darurilor de pâine și vin pentru Sfânta Jertfă. Cu alte cuvinte, este acțiunea sacramentală în timpul căreia și prin care materia brută destinată pentru Sfânta Jertfă este prelucrată și ridicată la starea și calitatea de Cinstite Daruri, gata să fie sfințite și prefăcute în Sfântul Trup și Sânge (pâinea și vinul sunt scoase din uzul profan și dedicate Sfintei Jertfe).

II.2. Semnificația simbolică a materiei Sfintei Jertfe

Referitor la rolul și semnificația simbolică a materiei Sfintei Jertfe se pune, în primul rând, întrebarea: De ce materia jertfei liturgice constă exclusiv din pâine și vin amestecat cu apă? De ce nu se pot aduce și alte lucruri ca daruri pentru Sfânta Jertfă așa cum se aduceau, de pildă, pentru jertfele de la templul Legii Vechi? Răspunsul la această întrebare constă în faptul că materia pentru celebrarea Sfintei Liturghii este de instituție divină; ea a fost orânduită de Mântuitorul însuși, întemeietorul Jertfei Legii celei Noi. El însuși, la Cina cea de Taină, când a întemeiat Sfânta Euharistie a folosit pâine și vin.

În al doilea rând, jertfele Legii Vechi constau în cărnuri sau în roade ale pământului, din care se hrănesc nu numai oamenii ci și animalele. Spre deosebire de ele, pâinea și vinul sunt alimente care constituie numai hrana omului și încă hrana lui esențială. Ele nu numai că întrețin existența lui fizică, ci o și simbolizează în modul cel mai expresiv și mai potrivit: pâinea este simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc, iar vinul este simbolul sângelui. Prin urmare, darurile de pâine și de vin aduse de credincioși pentru Sfânta Liturghie, simbolizează, pe de-o parte însăși ființa lor trupească și sufletească, pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu sub această formă[23]. Spre deosebire de alte alimente care se consumă în starea lor naturală, pâinea și vinul sunt obținute prin munca, răbdarea și priceperea omului, sunt rezultatul unei activități care necesită efort și cheltuială de energie; înainte de a fi sfințite la Liturghie ca daruri de jertfă, ele sunt deja sfințite prin truda și sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfa. Pe de altă parte, pâinea – făcută dintr-o mulțime de boabe de grâu, și vinul – rezultat prin zdrobirea, în același teasc a mai multor ciorchine și boabe de struguri, simbolizează totodată și comuniunea spirituală care leagă între ei pe toți membrii Bisericii, făcând din toți un singur trup, Trupul mistic al lui Hristos, adică Biserica[24]. Darurile aduse de credincioși la Liturghie simbolizează așadar, nu numai propria lor ființă, ci și Biserica din care ei fac parte.

Apa turnată în vinul de la Proscomidie este elementul natural care astâmpără setea omului și se folosește pentru curățenia lui corporală, precum și în necesitățile gospodărești. După o veche interpretare, ea simbolizează pe credincioșii laici, iar amestecarea ei cu vinul înseamnă încorporarea acestora la Hristos, pentru că Hristos, în patimile Sale, ne-a purtat pe noi și păcatele noastre. Pe scurt, darurile de pâine și de vin aduse de credincioși la Proscomidie sunt expresia văzută a colaborării lor materiale, concrete și reale, la Sfânta Jertfă.

Referitor la pâinea folosită în ritul bizantin, se va utiliza pâine dospită, de grâu curat având forma și denumirea de prescură[25]. Prescurile sunt făcute uneori în formă rotundă, simbolizând rotunjimea pământului, dar de cele mai multe ori în formă de cruce cu patru cornuri, care simbolizează atât cele patru laturi ale lumii întregi pentru care s-a întrupat Domnul, cât și cele patru brațe ale crucii pe care El a fost răstignit. Prescurile cu cinci cornuri, folosite în unele părți, ne amintesc de cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulțimile în pustiu, după care a rostit cuvântarea în care prevedea instituirea Jertfei Trupului Său, Pâinea cea vie a Sfintei Euharistii, din care cine va mânca nu va mai flămânzi în veac[26]. De aceea s-a și stabilit numărul reglementar de cinci pentru prescuri folosite la Proscomidie, în practică, în zilele noastre, celebrându-se totuși și numai cu o singură prescură din considerente, cel mai adesea, financiare, și spirit practic. Sunt și prescuri cu trei cornuri, care simbolizează Sfânta Treime.

II.3. Simbolismul pregătirii Sfântului Agneț

Spălarea mâinilor preotului înainte de începerea Proscomidiei simbolizează curăția trupească și sufletească cerută liturghisitorului înainte de a începe oficiul; lucrul acesta îl arată, de altfel, și formula sacramentală pe care preotul o rostește în timpul spălării și care, ca mai toate formulele de acest fel, nu e altceva decât un fragment dintr-un psalm[27]. Trebuie să stabilim de la început că, în general, liturgiștii bizantini atribuie pregătirii Sfântului Agneț un dublu simbolism: unul în legătură cu nașterea Mântuitorului și altul în legătură cu patimile și moartea Lui. Cu alte cuvinte, cele săvârșite la Proscomidie ne duc cu gândul, pe de o parte la evenimentele din jurul nașterii și copilăriei Domnului, iar pe de alta la patimile și moartea Lui pe cruce.

II.3.1. Simbolismul Nașterii

Referindu-ne la simbolismul nașterii, prima prescură (primul corn de prescură), din care se scoate Sfântul Agneț, închipuie pe Sfânta Fecioară, din care s-a născut Domnul cu trup, iar scoaterea Sfântului Agneț din prescură înseamnă întruparea și nașterea Domnului din Preacurata Fecioară[28], căci Sfântul Agneț, adică pecetea scoasă din prescură, închipuie trupul omenesc al Mântuitorului. Se numește astfel de la cuvântul latin agnus, adică miel, pentru că Mântuitorul, prin analogie cu mielul pascal al evreilor, a fost văzut dinainte de Isaia proorocul, ca un miel de jertfă[29], iar Sfântul Ioan Botezătorul l-a numit chiar Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii[30].

Proscomidiarul, locul din Altar unde se săvârșește lucrarea Proscomidiei, închipuie acum locul Nașterii (Betleemul), iar Discul pe care se așază Sfântul Agneț este peștera, staulul sau ieslea vitelor, în care s-a născut Domnul[31]. Asteriscul sau Steluța, care se așază peste Disc, ne aduce aminte de steaua care s-a arătat la Naștere și a călăuzit pașii magilor: Și venind steaua, a stat deasupra locului unde era Pruncul născut[32]. Acoperămintele care se pun peste Daruri simbolizează scutecele cu care a fost înfășat dumnezeiescul Prunc[33], iar tămâierea lor înseamnă ofranda omagială de smirnă și tămâie, adusă de magii de la răsărit Pruncului divin. Acoperirea Darurilor și lăsarea lor la Proscomidiar până la Ieșirea cea Mare, simbolizează viața ascunsă a lui Isus, petrecută în Nazaret și Capernaum, înainte de începerea activității Sale publice.

II.3.2. Simbolismul patimii și morții

Pe de altă parte, ritualul pregătirii Sfântul Agneț simbolizează răstignirea, patimile și moartea Domnului. Simbolismul acesta este evident mai ales în formulele sacramentale folosite la Proscomidie, începând chiar cu prima, prin care se face însemnarea prescurii cu semnul crucii înainte de scoaterea Sfântului Agneț: Întru pomenirea Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Isus Hristos – formulă care ne arată că tot ceea ce se face în Sfânta Liturghie, se săvârșește pentru împlinirea poruncii dată de Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli: Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. Astfel, Proscomidiarul închipuie Golgota, locul răstignirii.

Copia – cuțitul folosit de preot pentru tăierea pâinii – simbolizează lancea (sulița) cu care Domnul a fost împuns în coastă de către unul din ostași[34]. Scoaterea Sfântului Agneț din prescură, străpungerea în cruce și împungerea lui cu lancea, închipuie Jertfa sângeroasă a Domnului, adică răstignirea Lui pe cruce – momentul culminant al patimilor îndurate de El; acoperământul Discului și cel al Potirului reprezintă giulgiul în care a fost înfășurat trupul mort al Domnului și marama care i s-a pus pe față, iar Aerul[35] simbolizează piatra pusă deasupra mormântului. Vinul și apa turnate în Sfântul Potir închipuie sângele și apa care au curs din coasta Domnului împunsă cu sulița și care au devenit apoi cele două izvoare ale vieții harului: Apa Botezului și Sângele Sfintei Împărtășanii[36].

Sfântul Potir închipuie atât paharul ritual folosit de Domnul la Cină, cât și vasul cu fiere și oțet din care i s-a dat să bea Celui Răstignit și în care, după o tradiție pioasă, Sfântul Evanghelist Ioan ar fi strâns o parte din Sângele Sfânt scurs din Rănile Domnului. Sfântul Disc, pe care preotul așază Sfântul Agneț, reprezintă patul (năsălia) pe care Iosif și Nicodim au așezat trupul Domnului după coborârea Lui de pe cruce și l-au dus la groapă.

Buretele cu care preotul strânge miridele[37] depuse pe Disc, ne amintește de buretele îmbibat în oțet și fiere cu care ostașii i-au dat să bea lui Isus. Cădirea (fumul tămâii) de la sfârșitul Proscomidiei simbolizează aromatele cu care a fost îmbălsămat trupul Domnului înainte de înmormântare. Maica Domnului, care a stat îndurerată lângă crucea Fiului său răstignit[38], este și ea prezentă aici, în chip simbolic, prin mirida triunghiulară așezată de-a dreapta Sfântului Agneț.

II.4. Scopul și semnificația miridelor

Conform prescripțiilor Liturghierului și Tipicului Bisericesc, în jurul Sfântului Agneț se așază pe Disc miridele – părticelele de pâine scoase din celelalte prescuri – precum urmează:

• Cea dintâi, pentru Sfânta Fecioară, e mai mare și se așază de-a dreapta Sfântului Agneț, așa după cum Maica Domnului – cea mai presus decât toți sfinții – stă în cer de-a dreapta Fiului ei iubit, precum a văzut-o proorocul și a zugrăvit-o în cuvintele pe care le rostește atunci preotul: De față a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită îmbrăcată.
• Următoarele nouă miride, mai mici, se scot în cinstea sfinților, împărțiți în nouă cete, după chipul ierarhiei cerești a sfinților îngeri. Ele reprezintă mulțimea sfinților care alcătuiesc Biserica triumfătoare din ceruri.
• În sfârșit, se scot alte părticele pentru credincioșii vii – reprezentând Biserica luptătoare, și pentru răposați, despre care sperăm că sunt în Purgatoriu – simbolizând Biserica suferitoare.

În ceea ce privește scopul aducerii acestor miride, este, desigur, o deosebire între cele pentru sfinți și cele pentru credincioși, deosebire care de altfel reiese chiar din formulele respective din Liturghier și pe care o subliniază și unii dintre liturgiști. Cele dintâi se scot și se aduc întru cinstea și pomenirea sfinților, ele reprezentând o formă a cultului sfinților și totodată o variantă a rugăciunii de mulțumire pe care o aducem lui Dumnezeu pentru cinstirea și mărirea cu care El a încununat pe sfinți. Miridele pentru credincioși se scot și se aduc spre pomenirea și iertarea păcatelor credincioșilor vii și morți, fiind, deci, o formă a rugăciunii noastre de cerere, prin care mijlocim îndurarea lui Dumnezeu în favoarea celor pe care îi pomenim și pentru care ne rugăm, atât la Proscomidie, cât și în alte momente din timpul Sfintei Liturghii.

II.5. Simbolismul eclesiologic și eshatologic al Proscomidiei

În afara sensurilor tipice și simbolice legate de ritualul Proscomidiei, felul geometric în care Sfântul Agneț și miridele din jurul lui se așază pe Sfântul Disc are și un sens mai înalt, mistic și eclesiologic în același timp. Sfântul Agneț și miridele reprezintă acum Biserica Universală din toate timpurile și locurile, atât cea de pe pământ (luptătoare), cât și cea din ceruri (triumfătoare) și din Purgatoriu (suferitoare), strânsă în jurul Mântuitorului așa cum El a rugat pe Tatăl, ca unde este El să fie și ai Lui[39] și așa cum va fi în împărăția Lui veșnică.

Foarte frumos formulează Simeon al Tesalonicului acest sens eclesiologic: Am înțeles cum prin această dumnezeiască închipuire și istorisire a Sfintei Proscomidii vedem pe însuși Isus și întreagă Biserica Lui. Îl vedem în mijloc pe Hristos însuși, Lumina cea adevărată și Viața cea veșnică… El este în mijloc prin Agneț, iar Maica Lui de-a dreapta prin miridă, sfinții și îngerii de-a stânga, iar dedesubt întreaga adunare a credincioșilor Lui dreptmăritori. Aceasta este taina cea mare: Dumnezeu între oameni și Dumnezeu în mijlocul dumnezeilor, care se îndumnezeiesc de la Cel ce după fire este Dumnezeu, care s-a întrupat pentru dânșii. Aceasta este împărăția care va să fie și petrecerea vieții celei veșnice: Dumnezeu este cu noi, văzut și împărtășit[40].

În sens eshatologic (mistic), Proscomidiarul și Sfântul Disc semnifică Tronul Mântuitorului ca împărat în mijlocul Bisericii Sale și Scaunul Său la Judecata din urmă, în fața căruia toți ne vom înfățișa pentru a da seama de faptele noastre. Sfântul Disc cu Sfântul Agneț și miridele din jurul lui, reprezintă deci, în mod simbolic, aceeași imagine eshatologică pe care pictorii o înfățișează mai intuitiv prin intermediul formelor de artă, în marea și impresionanta scenă a Judecății, zugrăvită de obicei la intrarea în bisericile noastre.

Note:
[1] Catehismul romano-catolic, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1984.
[2] Traducerea grecească a Vechiului Testament (n.a.)
[3] Ex. 38, 27; 39, 12; Ioil, 1, 9; 2, 17.
[4] Fapte 13, 2; Lc. 1, 23.
[5] Excepţie făcând doar Liturghia Sfântului Grigore (n.a.)
[6] I Cor. 11, 26.
[7] Liturghier, Roma – Blaj, 1996, p. 78.
[8] Mic dicţionar creştin catolic, Editura Sapientia, Iaşi, 2001: Din gr. oikós, casă, şi nómos, regulă, lege; administrare = planul veşnic al lui Dumnezeu de mântuire a lumii,  realizat de Isus Hristos prin moartea şi învierea sa (cf. Ef. 1,3-14).
[9] In. 1, 14.
[10] P. EVDOKIMOV, L’Ortodoxie, p. 253.
[11] Victor BOJOR şi Ştefan ROŞIANU, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931, p. 125.
[12] N. LIESEL, LES LITURGIES CATHOLIQUES ORIENTALES, Rome, 1958, p. 123.
[13] A preotului (n.a.)
[14] Tit BUD,  Tipic preoţesc din cărţile rituale, Gherla, 1894,  p. 38.
[15] Deşi, de obicei, stiharul este alb, în Biserica orientală se confecţionează şi stihare colorate (n.a.)
[16] In. 19, 23.
[17] Vezi şi rugăciunea la îmbrăcarea stiharului (n.a.)
[18] Efes. 6,14; Ex. 12,11
[19] Liturghier, Roma – Blaj, 1996, pp. 44-45.
[20] Acoperitoare întreagă (gr.)
[21] In. 19, 2.
[22] 1Cor. 13,4.
[23] Sfântul AUGUSTIN, De civitate Dei, cart. X, cap. 6,20.
[24] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, P.G., t. LXI, col. 200,  Omilia XXIV, 2, la 1Cor.
[25] De la gr. prosfora = ofrandă, jertfă, aducere (n.a.).
[26] In. 6, 1.
[27] Ps. 25, 6-12.
[28] Sfântul GHERMAN, P.G., t. XCVIII, col. 397 CD şi 452 D.
[29] Isaia 53, 7-8.
[30] In. 1, 29.
[31] Sfântul GHERMAN, op.cit., col. 400 A.
[32] Mt. 2, 9.
[33] Lc. 2, 7.
[34] Sfântul GHERMAN, op.cit., col. 397 B.
[35] Acoperământul mare (n.a.)
[36] Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cateheza a III-a baptismală,  16-18
[37] Părticelele de prescură (n.a.)
[38] In. 19, 25.
[39] In. 17, 24.
[40] Ene BRANIŞTE, Liturgica specială, p. 237.