Autor: pr. Emil Gîrboan și pr. Vasile Bizău
Sursa: revista "Flori de crin", Șimleu Silvaniei, nr. 3 (12), sept., 2004

CAPITOLUL IV: EXPLICAREA LITURGHIEI CREDINCIOȘILOR

IV.1. Partea Introductivă

Atmosfera de mister și supranatural în care se desfășoară Sfânta Slujbă se accentuează treptat în această parte, pe măsură ce ne apropiem de ritul euharistie, centrul Sfintei Liturghii. Astfel, încă aproape de începutul acestuia – trecând peste ecteniile începătoare – imnul heruvimic, cântat de cântăreți (cor) și recitat în taină de către liturghisitori, are deja un sens mistic pe care-l exprimă însuși textul acestui imn: noi simbolizăm acum, în mod tainic, pe Heruvimii din ceruri, deoarece ne pregătim ca și ei să primim pe Împăratul tuturor, care va apărea la Ieșirea mare în mijlocul nostru sub forma Cinstitelor Daruri și căruia îi cântăm Aliluia. Pentru a-l întâmpina cu cinstea cuvenită, suntem îndemnați să lepădăm toată grija cea lumească.

Atmosfera de mister este accentuată apoi prin cădirea din timpul Heruvicului, când se înmiresmează biserica în cinstea Darurilor care vor fi purtate în curând prin mijlocul ei, la Ieșire.

IV.2. Ieșirea cu cinstitele daruri (vohodul mare)

Această parte simbolizează – după unii liturgiști – ultimul drum făcut de Domnul înainte de patima și moartea Sa, din Betania în Ierusalim și intrarea Sa triumfală în Cetatea Sfântă, unde trebuia să se jertfească. După alții, înseamnă chiar alaiul funebru de la răstignirea și îngroparea Domnului, adică transportarea Sfântului Său Trup de Ia locul răstignirii (Golgota) la locul unde era săpat mormântul[1].

Astfel, Proscomidiarul simbolizează acum locul răstignirii, iar Sfântul Disc reprezintă patul (catafalcul) pe care a fost pus și purtat Trupul Sfânt după coborârea de pe cruce. Purtătorii Cinstitelor Daruri reprezintă pe Iosif din Arimateea și pe Nicodim, care au coborât Trupul Domnului de pe cruce și l-au așezat în mormânt. De aceea Ia Liturghiile concelebrate, preoții care însoțesc pe pontificant poartă în mâini uneltele de tortură ale Patimilor: crucea, lancea, lingurița, buretele, ca și când ar însoți pe Domnul pe drumul Calvarului sau al mormântului.

Pomenirile pe care preoții le fac acum în mijlocul bisericii sunt compuse după pilda rugăciunii tâlharului celui drept răstignit odată cu Isus: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta[2], și care a primit din partea Mântuitorului făgăduința Raiului. Altarul și Sfânta Masă pe care se așază Darurile, semnifică acum grădina în care era săpat mormântul Domnului; Sfântul Antimis e mormântul însuși, iar așezarea Cinstitelor Daruri pe el înseamnă punerea Domnului în mormânt, exprimată de altfel și prin troparele funebre pe care preoții le rostesc acum în taină: Iosif cel cu bun chip, În mormânt cu trupul și Purtător de viață.

Acoperământul Discului simbolizează marama pusă pe fața celui răstignit; acoperământul Potirului ține locul giulgiului în care a fost înfășurat Trupul Demnului, iar acoperământul mare (Aerul) – care se pune peste Disc și peste Potir – reprezintă piatra pusă la intrarea mormântului. Cădirea darurilor amintește aromatele cu care a fost uns trupul Domnului și miresmele aduse de femeile mironosițe la îngropare[3]. Asteriscul (Steluța) – care rămâne peste Sfântul Disc – reprezintă pecetea pusă pe piatra mormântului.

IV.3. Partea pregătitoare pentru săvârșirea Sfintei Jertfe

Partea ce urmează în rânduiala Sfintei Liturghii are ca scop pregătirea liturghisitorilor și a credincioșilor pentru participarea lor cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe, care se apropie. Ea cuprinde trei subdiviziuni, care reprezintă tot atâtea trepte ale acestei pregătiri și totodată condiții pentru participarea cu vrednicie la săvârșirea Jertfei, și anume:

• Rugăciunea – exprimată prin ectenia: Să plinim rugăciunile noastre Domnului…
• Împlinirea poruncii creștine a dragostei – concretizată în ritualul de odinioară al sărutului păcii, rămas azi doar în vechea formulă de îndemn: Să ne iubim unul pe altul…
• Mărturisirea credinței – care se face prin rostirea Crezului.

După prima etapă, aceea a rugăciunii (ectenia), urmează îndemnul Să ne iubim unul pe altul…, îndemn care nu face altceva decât să reproducă porunca dată de Mântuitorul Sfinților Apostoli: Poruncă nouă vă dau: să vă iubiți unul pe altul[4]; aceasta vrea să spună că iubirea dintre noi este una din condițiile fără de care nu putem lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe, conform cuvintelor Mântuitorului: Dacă aduci darul tău la altar și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului și mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău și atunci venind, adu darul tău[5]. Ca expresie a împlinirii acestei porunci dumnezeiești și urmând pilda și îndemnul Sfinților Apostoli, credincioșii din Biserica veche își dădeau unul altuia sărutul păcii sau a iubirii: bărbații se sărutau între ei și femeile între ele. Din cauza dezordinii la care se preta acest act, mai ales la marile sărbători când bisericile erau arhipline de credincioși, sărutarea reciprocă a credincioșilor a fost abandonată păstrându-se numai sărutarea liturghisitorilor între ei în Sfântul Altar. Bineînțeles că și credincioșii trebuie – în acest moment – să-și umple sufletele de iubire, împăcare și iertare, uitând și alungând din ele toată vrajba, ura și pizma.

Rostirea Crezului – care urmează imediat – înseamnă că în afară de iubire ni se cere și credință adevărată spre a putea participa cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe. De aceea Biserica noastră recomandă ca toți cei prezenți în biserică să recite Crezul cu glas tare.

Cuvintele Ușile, ușile…, cu care se introduce rostirea Crezului, erau adresate odinioară ostiarilor care păzeau ușile de la intrarea bisericii, astăzi ele având înțelesul unui îndemn pentru rostirea cu atenție a Simbolului Credinței.

Ridicarea Sfântului Aer și clătinarea lui deasupra Sfintelor Daruri în timpul Crezului, simbolizează cutremurul care a avut loc înainte de înviere și deschiderea mormântului prin ridicarea pietrei de deasupra lui; de aceea la cuvintele Și a înviat a treia zi, preotul încetează clătinarea Aerului, îl împătură și îl pune de o parte, asemănându-se îngerului care a dat Ia o parte piatra de la intrarea mormântului. O altă interpretare veche – atestata de patriarhul (monofizit) Sever al Antiohiei (+ 538) – susține că gestul clătinării Aerului amintește de viziunea Sfântului Petru[6] și simbolizează darul desăvârșit și bogat al Sfântului Spirit care i s-a descoperit lui Petru că va cuprinde și neamurile, și care se va coborî peste darurile puse înainte, prefăcându-le în Trupul și Sângele Domnului[7].

IV.4. Momentul central al Liturghiei: Consacrarea

Sosind timpul începerii Sfintei Jertfe, preotul (sau diaconul) atrage atenția credincioșilor asupra acestui moment, zicând: Să stăm bine…

Ce înseamnă cuvintele Mila păcii, jertfa laudei, cu care credincioșii răspund la acest îndemn? Pentru explicarea exactă a acestui răspuns trebuie precizat că, în românește, textul original și corect din punct de vedere gramatical este: Milă, pace, jertfă de laudă[8]. Aceste cuvinte indică darurile ofrandei spirituale pe care credincioșii o aduc din partea lor odată cu adevărata jertfă adusă de preot în numele lor. Aducem întâi milă, pentru că Domnul a zis: Milă voiesc, iar nu jertfă de animale[9]. Aducem apoi pace, pentru că Mântuitorul a spus: Dacă aduci darul tău la altar și îți aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta… mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău și după aceea, venind, adu darul tău[10]; de aceea și jertfa trebuie adusă în pace, precum ne îndeamnă preotul (Să stăm bine… Sfânta Jertfă, în pace să o aducem). În sfârșit, aducem și jertfă de laudă, pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin gura psalmistului: Adu lui Dumnezeu jertfă de laudă…; cel ce-Mi aduce jertfă de laudă, acela Mă cinstește[11], iar Sfântul Apostol Pavel repetă: Prin El (Hristos), să aducem deci lui Dumnezeu întotdeauna jertfă de laudă, adică roada buzelor care mărturisesc numele Lui[12].        

Atingerea Steluței de cele patru părți ale Discului, în cruce, la ecfonisul Cântarea de biruință…, întruchipează în mod mistic cântarea celor patru vietăți din revelația Sfântului Ioan Evanghelistul[13], iar ridicarea Steluței de pe Sfântul Disc și punerea ei de-o parte semnifică ruperea peceții de pe mormântul Domnului, la coborârea îngerului în mormânt, înainte de înviere.

Urmează Canonul Liturgic, pe care preoții îl recită în taină (Cu aceste fericite puteri…), în timp ce strana cântă imnul Sfânt, sfânt, sfânt e Domnul Savaot…, imn de preamărire a lui Dumnezeu în Sfânta Treime, inspirat din viziunea profetului Isaia – care a văzut pe Domnul șezând pe Tronul măririi și Serafimii în jurul lui, care cântau Sfânt, sfânt...; partea a doua a acestui imn îngeresc provine din Psalmul 117 și corespunde cu cuvintele de laudă ale poporului evreu la intrarea Mântuitorului în Ierusalim, în Duminica Floriilor: Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel! Canonul comemorează pe scurt istoria mântuirii neamului omenesc – săvârșită de Dumnezeu prin întruparea, patima și moartea unicului Său Fiu, iar în partea sa finală amintește gesturile Mântuitorului de la Cina cea de Taină – prin aceasta amintindu-ne că Sfânta Liturghie este identică cu sacrificiul de la ultima Cină: … în noaptea întru care s-a vândut, ori mai vârtos însuși pe Sine s-a dat pentru viața lumii, luând pâine în sfintele și preacuratele Sale mâini, mulțumind și binecuvântând, sfințind, frângând[14]…

Are loc momentul culminant al Liturghiei – Consacrarea – când, prin puterea cuvintelor și acțiunii lui Hristos se face prezentă sacramental Jertfa Lui oferită pe Cruce, odată pentru totdeauna: Luați, mâncați…, Beți dintru acesta…Prefacerea face, de fapt, ca amintirea, adică comemorarea Mântuitorului să se transforme din simbol în realitate efectivă; Sfânta Liturghie devine acum o actualizare a faptului istoric de pe Golgota, o realizare a prezenței lui Hristos cel Jertfit, în mijlocul Bisericii Sale.

Urmează reamintirea patimii, învierii și întoarcerii glorioase a lui Isus Hristos, exprimată prin rugăciunea: Aducându-ne așadar aminte de această poruncă mântuitoare…; ea înfățișează Tatălui Jertfa Fiului Său, care ne împacă cu El. Înălțarea Sfintelor, cu rostirea cuvintelor Ale Tale dintru ale Tale…, semnifică a treia oferire[15], când îi aducem lui Dumnezeu jertfa cea mai prețioasă și mai plăcută, pe Unul născut Fiul Său, sub speciile pâinii și vinului. Această înălțare a Sfintelor Specii se face și pentru ca poporul să-l poată adora pe Hristos Euharisticul.

Urmează epicleza (invocarea Spiritului Sfânt), al cărei scop este formarea în noi a Trupului Mistic al Domnului, prin primirea cu vrednicie a Sfintei Cuminecături, această intenție a Bisericii observându-se din textul rugăciunii: …Prefăcându-le cu Spiritul Tău cel Sfânt, ca să fie celor ce se vor cumineca spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea Sfântului Spirit, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă[16]. În acest timp, credincioșii prezenți rămân îngenunchiați, adorând pe Mântuitorul, cântând lin și tainic Pe Tine Te lăudăm…, imn în onoarea Sfintei Treimi, care acum se află prezentă pe Sfântul Altar, oaspete ca oarecând sub stejarul din Mamvri.

Acum, după ce Sfânta Jertfă s-a săvârșit, preotul citește în taină dipticele, adică rugăciunea de mijlocire generală pentru întreaga Biserică, adresată Domnului Hristos. El pomenește acum pe toți credincioșii vii și răposați, rugându-se ca aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos, adică spre iertarea păcatelor și viață veșnică. La începutul acestei rugăciuni, preotul pomenește toți sfinții, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei să mijlocească pentru noi dobândirea împărăției cerurilor. Tămâierea Sfintei Mese a Altarului – care se săvârșește în timpul Axionului[17] – se face atât în cinstea Sfintelor Daruri, prima oară după prefacerea lor, cât și în cinstea Maicii Domnului, pe care pomenim acum.

IV.5. Împărtășirea

Împărtășirea credincioșilor constituie scopul ultim al Liturghiei. Rostirea rugăciunii domnești Tatăl nostru, cu partea de dinainte de împărtășire, semnifică faptul că credincioșii se simt acum vrednici să se socotească fii ai lui Dumnezeu, să-l cheme ca pe Tatăl nostru al tuturor și să-l roage ca să ne dea – nu numai pâinea cea de toate zilele ci și pâinea cea cerească, adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu în veci[18].

Înălțarea Sfântului Trup deasupra Discului este privită, în general, ca simbol al ridicării Domnului pe cruce, sau chiar al învierii. Cuvintele Sfintele sfinților, pe care preotul le rostește atunci, semnifică faptul că Sfânta Taină se dă numai celor sfinți, adică celor care s-au pregătit în chip deosebit și sunt vrednici să o primească. Aici cuvântul sfinți are înțelesul pe care îl avea în creștinismul primar, când toți credincioșii se numeau sfinți.

Cuvintele Unul Sfânt, unul Domn: Isus Hristos…, cu care credincioșii răspund acum, înseamnă că ei nu se simt vrednici să se numească sfinți în adevăratul înțeles al cuvântului și recunosc că unul singur a fost cu adevărat și cu totul sfânt între oameni: Domnul Isus Hristos. El este singurul care, prin sfințenia Sa deosebită, a adus Tatălui mărirea care i se cuvenea, precum însuși spune: Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ[19], căci tot ce a făcut El, a făcut spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl.

Frângerea Sfântului Agneț în patru părți este imaginea cea mai plastică a răstignirii și a morții Mântuitorului pe cruce. Ea ne amintește totodată și frângerea pâinii la Cină de către Mântuitorul[20]. După frângerea Sfântului Trup și așezarea părților pe Sfântul Disc în formă de cruce, se pune în Potir partea însemnată IS, în care s-a făcut împungerea cu Lancea și din care a curs Sângele; această reunire a Sfântului Trup cu Sfântul Sânge reprezintă învierea Domnului.

Căldura, adică apa caldă binecuvântată, pe care preotul o toarnă după aceea în Sfântul Potir, simbolizează mai întâi apa care a curs odată cu sângele din coasta Domnului împunsă cu sulița; spre deosebire de apa turnată la Proscomidie aceasta este caldă, fiind menită să ne dea în clipa împărtășirii senzația adevărată a sângelui viu și cald, ca și cum am bea din însuși sângele izvorât din coasta însulițată a Domnului și din rănile cuielor cu care a fost pironit pe cruce, căci căldura este în general semnul vieții. Căldura simbolizează totodată căldura Spiritului de viață făcător, arătând că, chiar în moarte, dumnezeirea nu a fost despărțită de Sfântul Trup, ca și dumnezeiescul suflet. Ea închipuie și principiul și căldura vieții pe care Sfântul Spirit o toarnă din nou prin înviere în membrele moarte, precum spune psalmistul: Trimite-vei Spiritul Tău și se vor zidi și vei înnoi fața pământului[21]. În sfârșit, după unii liturgiști, turnarea apei calde în Potir înseamnă coborârea Sfântului Spirit peste Biserică în ziua Cincizecimii, sau căldura credinței cu care trebuie să ne împărtășim.

Liturghisitorii se împărtășesc cei dintâi, în Altar, ca Sfinții Apostoli în camera Cinei de Taină. De aceea, la Liturghia arhierească, arhiereul însuși îi împărtășește pe toți ceilalți slujitori, preoți și diaconi, așa cum însuși Hristos i-a împărtășit pe Sfinții Săi Ucenici. Sfânta Masă simbolizează acum masa de la Cina cea de Taină. Punerea tuturor celorlalte miride în Potir simbolizează unirea desăvârșită a tuturor membrilor Bisericii triumfătoare, luptătoare și suferitoare cu Hristos și comuniunea sfinților. Urmează împărtășirea credincioșilor, Isus Euharisticul venind în suflete, ca în niște morminte, pentru a le da viață.

Înălțarea Sfântului Potir și arătarea lui credincioșilor la cuvintele Cu frica lui Dumnezeu… și Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău…, simbolizează arătările Domnului după Înviere, lucru care se vede și din formulele cu care răspund credincioșii atunci, ca și când ar fi văzut pe Domnul însuși: Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă și Văzut-am lumina cea adevărată… Aceasta din urmă este o stihiră de la stihoavna Vecerniei din ajunul Rusaliilor; era imnul de preamărire și mulțumire pe care îl cântau odinioară neofiții care primeau botezul în acea zi.

IV.6. Partea finală a Liturghiei

Tămâierea Sfintelor Daruri înainte de ducerea lor la Proscomidiar simbolizează harul Sfântului Spirit dat Sfinților Apostoli după Înviere: Luați Spirit Sfânt…[22] Ultima înălțare a Sfântului Potir în văzul credincioșilor, la cuvintele Totdeauna, acum și pururea…, simbolizează ultima arătare a Domnului Ucenicilor Săi și binecuvântarea pe care le-a împărtășit-o Domnul, pe Muntele Măslinilor, înainte de înălțare. Ducerea și depunerea Sfintelor Taine la Proscomidiar închipuie chiar înălțarea Domnului la cer. De aceea, când preotul cădește Sfântul Potir, zice: Înalță-Te la ceruri, Dumnezeule, și peste tot pământul mărirea Ta. Sfânta Masă rămâne acum ca scaunul măririi lui Dumnezeu, iar masa Proscomidiarului – pe care se așază Sfânta Taină – devine locul șederii Fiului de-a dreapta Tatălui în mărirea cerească.

Ultima cădire a Sfintelor Daruri, după depunerea lor la Proscomidiar simbolizează, după unii, răspândirea învățăturii Domnului la toată făptura, după înălțarea Lui. iar după alții norul în care Domnul s-a înălțat glorios la ceruri[23].

Anafura (antidoron) – pâinea binecuvântată care se împarte credincioșilor la sfârșitul Liturghiei – este făcută din prescura din care s-a scos Sfântul Agneț, prescură care simbolizează, precum am spus, pe Maica Domnului, iar când este nevoie se face și din a doua prescură, din care s-a scos mirida Sfintei Fecioare. Ea se binecuvântează în timpul Axionului, adică atunci când facem pomenirea Sfintei Fecioare, după sfințirea Darurilor. De aceea, împărțirea anafurei la sfârșitul Liturghiei semnifică rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul primei comunități creștine, după înălțarea la ceruri a dumnezeiescului său Fiu și până la Adormirea ei.

Ectenia finală (Drepți, împărtășindu-ne…) este rugăciunea Bisericii, făcută în numele credincioșilor ca mulțumire pentru dumnezeiescul dar al Sfintei Euharistii.

Potrivirea Sfintelor, adică consumarea de către preot a Sfintei Euharistii rămase în Potir, prefigurează gustarea fericirii depline la masa cerească, pe care Mântuitorul a promis-o Ucenicilor și Sfinților Săi, în Împărăția Sa: De acum nu voi mai bea din această roadă a viței, până în ziua aceea când îl voi bea nou, cu voi, în împărăția Tatălui Meu[24]. Așadar, prin împărtășire, Liturghia are și un sens eshatologic, devenind icoana bunătăților spirituale pregătite celor aleși în împărăția viitoare, o anticipare a împărăției lui Dumnezeu, sau a Parusiei.

IV.7. Încheiere

Conștienți de propria nimicnicie, simțim lipsa unui ajutor transcendental în tot ceea ce facem. Biserica ne îndeplinește speranțele, amintindu-ne că Domnul vine în Sfânta Euharistie și că El este aici în mijlocul nostru… la Sfânta Liturghie.

BIBLIOGRAFIE

Documente ale Magisteriului Bisericii
Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.
Catehismul romano-catolic, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București, 1984.

Lucrări
BOJOR Victor, ROȘIANU Ștefan, Tipic Bisericesc, Blaj, 1931.
BRANIȘTE Ene, Liturgica specială, Ed. Nemira, București, 2002.
BUD Tit, Tipic preoțesc din cărțile rituale, Gherla, 1894.
EVDOKIMOV P., L’Ortodoxie, Paris, 1965.
GHENADIE al Argeșului, Liturgica, București, 1877.
LIESEL N., LES LITURGIES CATHOLIQUES ORIENTALES, Typis Pontificiae Universitatis Gregorianae – Rome, 1958.
Liturghier, Roma – Blaj, 1996.
SIMEON al Tesalonicului, Despre Sfânta Liturghie. Cu titlul complet Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului. Care acum intii intr-acest chip s-au tiparit si s-au diortosit dupa ellinie pre limba Luminatului si invatatului Domnului nostru Io Stefan Mihaiu Racovita voevod. Cu blagoslovenia si cu toata cheltuiala a Prea Sfintitului Mitropolit al Ungrovlahiei Kir Grigorie la Sfinta Mitropolie in Bucuresti – La anul de la zidirea lumii leat 7203 (1765). De Iordache Stoicanu i Tipograful”.

Note:
[1] TEODOR DE MOPSUESTIA, Cateheza a XV-a baptismală, Munster, 1933, pp. 21-22.
[2] Lc. 23, 42.
[3] In. 19, 39-40.
[4] In. 13, 34.
[5] Mt. 5, 23-24.
[6] Fapte 11, 5-10
[7] Florin BOTEZAN, http://www.biserica-mihai-viteazul.ro/ro/index/ex-lica/ex-lica.htm
[8] P. VINTILESCU, op.cit, pp. 222-224.
[9] Osea 6, 6.
[10] Mt. 5, 23-24.
[11] Ps. 49, 15.24.
[12] Evr. 13, 15.
[13] Apoc. 4, 6-8.
[14] Vezi Anaforaua Liturghiei Sfântului Ioan (n. a.)
[15] Prima oferire a fost la Proscomidie, a doua la ofertoriu, când sacrificiul era încă imperfect (n.a.).
[16] Liturghier, Roma – Blaj, 1996, p. 80.
[17] Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (n.a.).
[18] In. 4, 48 ş.u.
[19] In. 18, 4.
[20] GHENADIE al Argeşului, Liturgica, Bucureşti, 1877, p. 116.
[21] Ps. 103, 31.
[22] In. 20, 22.
[23] Fapte 1, 9.
[24] Mt. 26, 29.