Autor: pr. Emil Gîrboan și pr. Vasile Bizău
Sursa: revista "Flori de crin", Șimleu Silvaniei, nr. 3 (12), sept., 2004

Capitolul III: EXPLICAREA LITURGHIEI CATEHUMENILOR

III.1. Începutul Liturghiei până la ieșirea cu Evanghelia

Ritualul închinării liturghisitorilor pentru începerea slujbei, închipuie timpul – prezis de Isaia profetul – nașterii lui Ioan Înaintemergătorul și al întrupării lui Hristos pentru noi[1]. De aceea preotul rostește atunci și imnul de preamărire al îngerilor de la Nașterea Domnului: Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu[2]. Înainte de aceasta preotul rostește însă rugăciunea de invocare a Sfântului Spirit (Împărate Ceresc), deoarece cu puterea harului Sfântului Spirit se săvârșește și Sfânta Jertfă.

Sfânta Liturghie începe cu Binecuvântarea mare, formulă inițială specifică Sfintelor Taine: Binecuvântată este împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Spirit…, pentru că din diferitele forme ale rugăciunii, cea dintâi cu care se cuvine să ne apropiem de Dumnezeu este rugăciunea de preamărire (Doxologia), formulele de binecuvântare încadrându-se în acest tip de rugăciune. Prin această binecuvântare preamărim împărăția lui Dumnezeu pentru a cărei întemeiere a venit pe pământ Mântuitorul și preamărim Sfânta Treime, pentru că Sfânta Liturghie este misterul întrupării Domnului, întrupare prin care s-a dezvăluit oamenilor pentru prima dată Taina Sfintei Treimi.

În timpul binecuvântării, preotul face semnul Sfintei Cruci peste Antimis cu Sfânta Evanghelie, care e așezată întotdeauna pe Sfânta Masă și simbolizează pe însuși Hristos ca Împărat și Dumnezeu, șezând pe Tronul măririi Sale. Acest gest semnifică faptul că oficiul se săvârșește în amintirea Jertfei de pe cruce a Mântuitorului și că prin Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce a întemeiat Isus Împărăția lui Dumnezeu pe pământ, prin ele se menține și ele sunt cele două simboluri ale creștinismului.

La începutul Liturghiei se deschid Ușile Împărătești, semn că oficiul care începe acum reprezintă epoca revelației depline a misterului mântuirii, prin venirea Mântuitorului, care ne-a deschis porțile raiului  și  ușile împărăției cerurilor cum El însuși o spune: De acum veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului[3].

Antifoanele, compuse parte din versete de psalmi, parte din cântări ale Legii Noi, ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, dar rămăsese încă în mediul vieții umile din Nazaret, când El era în lume, dar lumea încă nu-l cunoștea, după cum și Cinstitele Daruri rămân încă – în acest timp – acoperite și învăluite în atmosfera de penumbră și taină a Proscomidiarului. Antifoanele reprezintă deci vremea de dinainte de Ioan Botezătorul, când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea, versetele din psalmi care alcătuiesc de obicei aceste antifoane sunt alese de regulă din psalmii profetici (mesianici), în care se prorocește venirea Domnului, iar cântăreții care le cântă închipuie acum pe prorocii și psalții Legii Vechi. Antifoanele sunt trei, în cinstea Sfintei Treimi.

Fericirile, care alcătuiesc ultimul antifon la Liturghia din duminicile și sărbătorile sfinților și care fac parte din prima cuvântare mare ținută de Mântuitorul, adică din Predica de pe munte[4], reprezintă zorile lucrării publice a Mântuitorului, adică începutul propovăduirii Evangheliei.

III.2. Ieșirea Mică

Ieșirea sfinților slujitori cu Sfânta Evanghelie, numită și vohodul mic, simbolizează Epifania Domnului – arătarea Sa în lume – mai întâi prin botezarea Sa în Iordan, când a fost mărturisit de Tatăl, apoi prin începerea activității Sale publice, adică prin propovăduirea Evangheliei[5].

Sfânta Evanghelie – cuprinzând cuvintele Domnului și istoria Lui pe pământ – întruchipează pe Hristos însuși. De aceea, atât slujitorii cât și credincioșii se închină înaintea ei, ca înaintea Domnului în persoană, zicând: Veniți să ne închinăm și să cădem la Hristos…, iar preotul o sărută în semn de respect, ca și cum ar săruta mâna sau picioarele Domnului însuși.

Luminile care sunt purtate înaintea Sfintei Evanghelii simbolizează însuși lumina spirituală adusă de Mântuitorul prin Evanghelie, iar purtătorii lor închipuie pe prorocii Legii Vechi care au prevestit venirea Domnului, îndeosebi pe Sfântul Ioan Botezătorul, cel care a pregătit calea Domnului[6], pe care Mântuitorul l-a numit făclie[7] și despre care un alt proroc a spus: Gătit-am făclie Unsului Meu…[8]

Cuvintele Înțelepciune, drepți, pe care preotul sau diaconul le rostește în timp ce înalță Sfânta Evanghelie, semnifică faptul că Sfânta Evanghelie – Cuvântul lui Hristos care se va citi îndată – este singura și adevărata înțelepciune: cea dumnezeiască. Se cuvine deci să-l întâmpinăm pe Hristos – care ni se arată – și să ascultăm cuvântul Lui stând drepți (în picioare) în semn de respect și nu stând jos, ca până acum.

III.3. Trisaghionul liturgic (Sfinte Dumnezeule)

Trisaghionul liturgic, adică imnul Sfinte Dumnezeule, care se cântă după ieșirea cu Evanghelia, este compus, parte din cântarea îngerilor, parte din psalmi, fiind închinat Sfintei Treimi.

Cuvântul Sfinte, cântat de trei ori, își are originea din imnul Serafimilor[9], iar cuvintele Dumnezeule tare, fără de moarte, provin din psalmul lui David în care se spune: Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu[10]. Alegerea și împreunarea acestor cuvinte, precum și adăugarea cererii îndură-te spre noi, este opera Bisericii, care cunoaște și propovăduiește pe Unul Dumnezeu în Treimea Sa. Prin aceasta ea vrea să arate, pe de o parte legătura dintre Vechiul și Noul Testament, iar pe de altă parte că îngerii și oamenii s-au unit într-o singură Biserică și un singur cor prin venirea lui Isus[11], cel ce este mai presus de ceruri și totodată pe pământ. După ce Sfânta Evanghelie a fost arătată și dusă în Altar – cântăm imnul acesta cu glas tare – în cinstea celui ce s-a sălășluit între noi ne-a așezat împreună cu îngerii, făcându-ne loc în corul lor.

Trisaghionul ne sugerează, de asemenea și prezența mistică sau participarea nevăzută a sfinților îngeri la slujba de preamărire pe care o înălțăm lui Dumnezeu împreună cu dânșii – fapt sugerat și de rugăciunea rostită de preot timpul ieșirii cu Evanghelia: Fă, ca împreună cu intrarea noastră să fie și intrarea sfinților Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi și împreună preamăresc bunătatea Ta…

La Liturghia obișnuită, imnul Sfinte Dumnezeule se cântă de trei ori în cinstea Sfintei Treimi, la slujba în sobor de șase ori, iar la cea arhierească de nouă ori, după numărul celor nouă cete îngerești, cântarea ei alternând între cor (cântăreți, credincioși) și ceata liturghisitorilor din Altar și simbolizând astfel lauda neîntreruptă ce se aduce lui Dumnezeu din partea Bisericii cerești și a celei pământești[12].

III.4. Lecturile biblice

Apostolul, adică citirea fragmentului din scrierile apostolice, simbolizează trimiterea la propovăduire a Sfinților Apostoli, fie pe cea dintâi, adică îndată după alegerea și chemarea lor, fie pe cea de după Înviere, când Mântuitorul le-a spus: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura”. Această lectură ne pregătește, de fapt, pentru primirea cuvântului lui Hristos cuprins în Sfânta Evanghelie, deoarece învățătura apostolilor reprezintă înțelegerea adevărată și completă a învățăturii lui Hristos.

Cântarea Aliluia de după Apostol, intonată amplu, având ca stih un verset din psalmi, este menită să creeze o atmosferă favorabilă înălțării sufletului către Dumnezeu. Ea exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu-Cuvântul. Cântarea Aliluia se împletește cu cădirea de dinainte de Evanghelie, tămâia care arde – transformându-se în miros de bună mireasmă spirituală – fiind expresia jertfei bine-plăcută lui Dumnezeu. Pregătindu-ne pentru primirea Cuvântului divin, această cădire simbolizează mireasma învățăturii dumnezeiești răspândite de Apostoli în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Pavel: Noi apostolii suntem pentru Dumnezeu, buna mireasmă a lui Hristos… și prin noi răspândește în tot locul mireasma cunoștinței Lui[13]. După unii liturgiști, cădirea aceasta simbolizează darul Sfântului Spirit, dat, prin Evanghelie, la toată lumea[14].

Citirea Sfintei Evanghelii închipuie arătarea deplină a lui Hristos în lume, adică pe Mântuitorul însuși propovăduind mulțimilor. De aceea, atât înainte cât și după citirea ei, credincioșii o salută cu cuvintele: Mărire Ție Doamne, mărire Ție, ca și cum l-ar saluta pe Domnul însuși.

III.5. Predica

În multe zone din țară, în timp, dispariția împărtășaniei generale a credincioșilor a lăsat un gol pe care încearcă să-l umple predicarea la priceasnă, înlocuind cuminecarea cu Trupul și Sângele Domnului cu împărtășirea cu Dumnezeu-Cuvântul, prin predică. Predicarea la priceasnă contrazice însă logica desfășurării actului liturgic, deoarece împărtășirea prin cuvânt este centrul Liturghiei Cuvântului, constituind totodată pregătirea pentru împărtășirea cu Sfintele Taine. Chiar și atunci când credincioșii se împărtășesc cu Sfintele Taine, predicarea la priceasnă nu se justifică ca o pregătire imediată pentru cuminecare. Pentru ca Liturghia să fie un autentic act liturgic, trebuie să remarcăm și să aplicăm în celebrare paralelismul dintre Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică, și anume: preotul, după ce se împărtășește la Liturghia Cuvântului cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt, îl împărtășește adunării prin predică, iar la Liturghia Euharistică, după ce se împărtășește cu Trupul și Sângele Domnului, îi împărtășește și pe credincioși cu Sfintele Taine.

III.6. Partea finală a Liturghiei Catehumenilor

Desfacerea Sfântului Antimis în timpul ecteniei pentru catehumeni simbolizează pregătirea (săparea) mormântului de piatră pe care Iosif din Arimateea îl făcuse pentru sine, dar pe care l-a dăruit pentru îngroparea Domnului.

Strângerea miridelor de pe Sfântul Antimis cu buretele, la cuvintele: Să-i unească pe dânșii (pe catehumeni) cu Sfânta Sa Catolică și Apostolică Biserică, semnifică unirea catehumenilor cu Biserica, unire pentru care ne rugăm în timpul acestei ectenii; semnul Sfintei Cruci făcut de preot cu buretele peste Antimis la ecfonisul Ca și aceștia…, este ca o sigilare sau binecuvântare a mormântului.

În ceea ce privește concedierea catehumenilor la sfârșitul Liturghiei Catehumenilor – de care ne amintesc azi doar formulele liturgice respective (Cei chemați ieșiți…) – are, după unii liturgiști, un sens mistico-eshatologic: ea reprezintă vremea sfârșitului lumii după propovăduirea Evangheliei la toată zidirea și despărțirea celor drepți de cei păcătoși la judecata viitoare, pentru că Liturghia Credincioșilor, care urmează după aceasta și în timpul căreia se va face unirea de taină cu Hristos prin împărtășire, este privită ca simbolul și anticiparea gustării fericirii depline, de care se vor bucura drepții, în viața ce va să fie.

III.7. Concluzii La Liturghia Catehumenilor (Cuvântului)

Din momentul ieșirii cu Sfânta Evanghelie, Liturghia devine o treptată epifanie sau realizare a prezenței mistice a lui Hristos în mijlocul nostru, mai întâi în simboluri, iar mai târziu – prin Sfintele Daruri – în însăși realitatea Sfântului Trup și Sânge. De aceea, elementele tipice, preînchipuitoare sau profetice din Vechiul Testament, existente până acum în rânduiala Liturghiei, încep să dispară treptat pentru a face loc celor simbolice și mistice ale Noului Testament. Prezența lui Isus în mijlocul nostru devine mai apropiată și mai perceptibilă în faza următoare din rânduiala Liturghiei, când se citesc pericopele din Apostol și Evanghelie. Acestea închipuie arătarea în lume a Domnului. De aceea, mai întâi ni se arată Sfânta Evanghelie închisă, închipuind Epifania Domnului (arătarea de la Botez) când Tatăl a mărturisit pe Fiul, Care era încă necunoscut, iar Fiul, negrăind nimic despre Sine, avea nevoie de glasul unui vestitor.

După aceea, citirile din Scriptură simbolizează arătarea vădită a Mântuitorului, când El vorbea tuturor în public și s-a făcut cunoscut nu numai prin cele ce a grăit El însuși, ci și prin cele ce a învățat pe Apostoli să propovăduiască, trimițându-i către oile pierdute ale casei lui Israel. De aceea se citește atât din cărțile Sfinților Apostoli, cât și din însăși Sfânta Evanghelie. De asemenea, citirea Apostolului înaintea Evangheliei semnifică faptul că manifestarea Domnului în lume s-a făcut treptat. Tot pentru acest motiv, lucrurile care amintesc arătarea Lui deplină sunt păstrate pentru partea de la urmă a oficiului, după cum se va vedea din cele ce urmează.

Note:
[1] Sfântul GHERMAN, op.cit., col. 400 D – 401 A.
[2] Lc. 2, 14.
[3] In. 1, 51.
[4] Mt. 5, 1 ş.u.
[5] Mc. 1, 14.
[6] Mc. 1, 2-3.
[7] In. 5, 35.
[8] Comp. şi Ex. 23, 20.
[9] Isaia 6, 1-3.
[10] Ps. 41, 2.
[11] Comp. Efes. 1, 10.
[12] P. VINTILESCU, Liturghierul Explicat, p. 176.
[13] 2 Cor. 2, 14-15.
[14] SIMEON al Tesalonicului, Tâlcuire despre dumnezeiescul locaş, p. 260.