Suntem săraci, umiliţi. E o Biserică descurajată

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Cardinalul Christoph Schönborn
Traducere: pr. Cristian Langa
Sursa: IlFoglio.it, 12 decembrie 2013

Cardinalul Christoph Schönborn

Cardinalul Christoph Schönborn

Marţi, 10 decembrie, în Domul din Milano, cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena din 1995, a întâlnit preoţii şi colaboratorii laici din dieceza ambroziană. Invitat de cardinalul Angelo Scola, care l-a prezentat pe prelatul austriac amintind bogatul său curriculum, Schönborn a vorbit despre provocarea evangelizării în contextele metropolitane traversate de mari schimbări. Printre temele atinse, dificultăţile generate de criza culturală şi socială, gravele probleme ecleziale, redefinirea identităţii preotului în lumea contemporană. Seara, apoi, arhiepiscopul de Viena a întâlnit în catedrală laicii din diferitele organisme ecleziale şi principalii colaboratori ai acţiunii pastorale. E vorba de prima dintre cele două întâlniri care îi vor vedea pe păstorii Bisericilor locale confruntându-se cu situaţia diecezei de Milano, cea mai mare din Europa. În 26 februarie va fi rândul cardinalului Luis Antonio Tagle, arhiepiscop de Manila. În continuare prezentăm discursul pe care cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena, l-a ţinut marţi în Domul din Milano, pe tema „Biserica în societatea secularizată”.

Aş vrea ca această întâlnire să fie un schimb de mărturii, dar şi de reflexie teologică asupra misiunii noastre teologice în lumea de azi. Încep cu o scurtă menţiune despre dieceza Vienei, unde suntem ceva mai mult de un milion de credincioşi. Scăderea numărului de catolici la Viena este dramatică. Suntem deja sub 40% şi nu peste mult vom ajunge la 30%. Şi aceasta din trei motive fundamentale: mai întâi demografia, care loveşte toate confesiunile religioase. În al doilea rând, un fenomen tot mai răspândit şi reprezentat de ieşirea civilă din Biserică. La noi, în Austria, e de ajuns să mergi la un magistrat şi nu mai eşti catolic. Unii o fac pentru că nu mai vor să plătească impozitele, alţii pentru că de multă vreme nu participă la viaţa Bisericii catolice. În fiecare an pierdem 1% din catolici, persoane care abandonează. Nu spun că e apostazie, dar este dramatic. În zece ani, cu această tendinţă, vom fi pierdut mai mult de 10% dintre catolici. Al treilea şi cel din urmă motiv, e continua pierdere a practicii religioase, la care au contribuit şi gravele scandaluri care au rănit mulţi credincioşi. Şi predecesorul meu, Hans Hermann Groër, a trebuit să abandoneze funcţia de arhiepiscop în urma acuzaţiilor de pedofilie. Am devenit săraci, umiliţi. Săraci nu economic, ci uman. E o Biserică descurajată.

Când am intrat în ordinul dominican, la matura vârstă de 18 ani – mama îmi spunea că eram prea tânăr, dar eu eram fericit – era în 1963, cu puţin înainte de criză. Pe atunci aveam patru mănăstiri dominicane în Austria, azi a mai rămas doar una. Celelalte trei au fost închise. Este desigur o durere, dar în acelaşi timp, în timpul episcopatului meu, am putut fonda patru noi mănăstiri la Viena, cu noi comunităţi călugăreşti. Loss and gain, spunea John Henry Newman, pierdere şi câştig. Cum e de trăit, atunci, această situaţie de Biserică umilită, micşorată, descurajată? Cum să ieşim din această situaţie? Cred că Domnul ne-a condus pe un drum în care cere să nu ne concentrăm asupra problemelor, ci să ne amintim ceea ce Dumnezeu face pentru noi.

Prima intuiţie a misiunii e cea care se regăseşte în Faptele Apostolilor şi aş vrea să menţionez trei pasaje din această carte care au devenit pentru noi un far, o călăuză. Cel dintâi şi ultimul pasaj, ultimul verset, din capitolul 28. Când Pavel a sosit la Roma, a petrecut doi ani într-o casa închiriată. Acolo îi primea pe toţi cei care veneau la el, vestind Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţând lucrurile privitoare la Isus Cristos. Şi ultimele două cuvinte din Faptele Apostolilor „meta parresias akolytos„, „cu toată îndrăzneala şi fără nicio piedică”. Aşa se încheie cartea Faptelor Apostolilor, cu Pavel care vorbeşte în mod deschis şi akolytos, fără oprelişti. E un paradox: Pavel, întemniţat, vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu cu îndrăzneală şi fără piedică. Acest text a rămas pentru noi ca un moto pentru drumul parcurs în ultimii ani.

Al doilea text şi cel din capitolul 15. Am meditat împreună procesul aşa-zisului Conciliu din Ierusalim, o problemă enormă de conflict în jurul obligaţiei legii circumciziei pentru păgânii botezaţi. Ei bine, nu au discutat problema, nu s-au focalizat asupra aspectelor sale critice. Au ascultat experienţa unuia şi a altuia. Creştinismul e o comunitate de povestiri şi cred că trebuie să redescoperim împărtăşirea reciprocă a ceea ce Dumnezeu face în viaţa noastră. Iar acest lucru aduce bucurie. Am tradus ideea primirii [experienţelor celuilalt] în adunările noastre diecezane. La Viena am avut până acum patru asemenea adunări, în Domul Sfântului Ştefan, cu un stil de ascultare şi de rugăciune. Ascultarea experienţelor celuilalt, cum s-a întâmplat cu lectura din Faptele Apostolilor, pagini mult meditate.

Când Papa Benedict a vizitat Austria în 2007, am propus tuturor parohiilor să scrie continuarea Faptelor. Să povestească ceea ce se experimentase din lucrarea lui Dumnezeu în viaţa fiecăruia, în comunitate, în parohie, în ultimii cinci ani. Am adunat cinci mari volume şi le-am dus Papei. La sfârşitul călătoriei, în sanctuarul marian de la Mariazell, Papa Benedict XVI a restituit unor consilieri pastorali o carte cu acel pas din Evanghelie, spunându-le să continue să scrie Faptele Apostolilor.

Ultima adunare diecezană, în octombrie, s-a focalizat asupra unui fragment foarte bogat, naufragiul lui Pavel în Malta. Unii au spus că eram nebuni, pentru imaginea pe care o dădeam despre Biserică. Biserica nu naufragiază, dar am meditat îndelung împreună. A fost o experienţă frumoasă. Papa Benedict a spus că „reînnoirea dimensiunii misionare a Bisericii va veni de la lectio divina„. Şi, împreună 1.500 de delegaţi, împărţiţi pe grupuri, am făcut această experienţă: am luat textul cu naufragiul de la Malta pentru a vedea şi a medita cele întâmplate, pentru a înţelege ceea ce spune acest text despre situaţia noastră. A fost foarte rodnic. Niciodată nu m-aş fi gândit că se putea lucra atât de bine cu un text atât de şocant. Grupul lui Pavel a pierdut tot, nava, grâul care era în cală. Tot. Şi cu toate acestea, au supravieţuit cu toţii. Pavel o spunea, „nimeni nu va muri, viaţa voastră va fi în siguranţă”. Am meditat asupra pasajului în care se relata debarcarea pe insulă, ca naufragiaţi. Iar localnicii s-au arătat imediat bine intenţionaţi faţă de ei. Câtă bunătate există în această lume secularizată, în această lume actuală!

Trebuie să fim pregătiţi să pierdem totul pentru a fi îmbogăţiţi de ceilalţi. Acest drum l-am aşezat sub titlul „Mission first”, pentru că azi totul trebuie spus în engleză. Mai întâi misiunea. Dar o spun cu sinceritate, suntem foarte săraci. Nu pot să vă aduc experienţe glorioase de misiune, pentru că misiunea trebuie descoperită. În acest sens, datorez un cuvânt privitor la Sinodul despre evanghelizare care s-a ţinut la Roma în 2012. Am rămas destul de dezamăgit. În prima zi mi-am permis să cer confraţilor episcopi şi cardinali: „Să vorbim despre experienţele noastre, dar nu de experienţele de gestiune ale curiei, ci despre experienţele de misiune”. Episcopii ar trebui să fie cei dintâi evanghelizatori. În schimb, ce am făcut? Fiecare în discursul său, bine pregătit, a pus eticheta „evanghelizare” la tot ceea ce facem deja ca episcopi. Desigur, pregătirea pentru botez este misiune, pregătirea pentru căsătorie, de asemenea. Multe lucruri astăzi în viaţa noastră parohială sunt misiune. Dar nu sunt evanghelizare.

În aceasta, de fapt, există ceva deosebit, ceva diferit. Desigur, tot ceea ce facem are un impuls de evanghelizare şi de misiune. Dar există o bucurie specială, de neuitat în actul însuşi al evanghelizării. Şi aceasta se face doar faţă la faţă. Se poate evangheliza cu Twitter, internet, Facebook. De asemenea cu cărţile pe care le scriem. Face parte din învăţătură. Dar avem nevoie de întâlnirea faţă la faţă cu o persoană, pentru că acela e momentul în care Cristos face evanghelizarea. Vă povestesc un lucru pe care îl facem la Viena, care desigur nu va face să crească mâine prezenţa duminicală a credincioşilor nici numărul catolicilor. În urmă cu câţiva ani am început, de sf. Valentin, pe 14 februarie, să distribuim în staţiile de metrou şi de tren, scrisori de iubire de la Dumnezeu pentru tine. O scrisoare manuscrisă, dar făcută cu citate biblice, în mod foarte personal. Unii s-au scandalizat, spunând că e imposibil să-l facem pe Dumnezeu atât de ridicol, scriind scrisori de iubire. Bucuria mea şi totodată surpriza mea e că majoritatea colaboratorilor din curie participă la această acţiune. Noi toţi ne întâlnim pe 14 februarie dimineaţa în staţiile de metrou cu aceste scrisori. N-aş spune că această iniţiativă e deja evanghelizare, dar măcar e ceva: să cobori în staţia de metrou, să te afli în această situaţie chiar puţin ridicolă, cu lumea care e grăbită, care nu are timp să discute. Dar acest gest de contact faţă la faţă îi schimbă poate şi pe ei.

Iată de ce spun că trebuie schimbată privirea. Cred că pentru noua evanghelizare condiţia e schimbarea privirii, privirea în altă direcţie. Nu am timp să mărturisesc public erorile mele în misiune, dar voi da un singur exemplu, de acum vreo trei sau patru ani. Mergeam cu trenul de la Innsbruck la Viena. Era în tren un grup de tineri care m-a recunoscut. Aveau în jur de 18 ani şi băuseră puţin, şi-au băut joc de mine. Aveam cu mine breviarul, voiam să fiu lăsat în pace, mă rugam. Atunci am făcut un efort să le afişez măcar un zâmbet. La Salzburg au coborât toţi. Trebuia să dea bacalaureatul şi mergeau să sărbătorească în Turcia, unde se face orice, se bea, şi altele. Când au coborât din tren, am început să plâng. Am zis: „Doamne, ce slujitor prost ai căutat. Aici erau vreo douăzeci de tineri care şi-au luat bacalaureatul, care m-au recunoscut, cardinalul lor, iar eu n-am avut niciun cuvânt de minim interes pentru ei.” Aş fi putut întreba cum a mers la bacalaureat. Nimic. Pentru că eu aveam breviarul meu. Nu voi uita niciodată acest faliment, această ocazie ratată de evanghelizare. N-ar fi trebuit să le vorbesc despre Evanghelie, ci să le acord o privire, fără să mă gândesc la ceea ar fi făcut în Turcia. Uneori cred că Domnul suferă pentru noi, atât de orbi şi de duri. Pentru noi, care nu avem curajul de a folosi privirea sa de atenţie şi de compasiune. Papa Francisc ne invită cu insistenţă să ne schimbăm privirea. Înainte de a scrie în rubrici „divorţat”, „recăsătorit”, trebuie să întrebăm „cine eşti tu”, „ce fel de persoană eşti”. Eu nu am o soluţie pentru aceasta şi de aceea sunt foarte curios să privesc ce se va întâmpla la viitorul Sinod, cu chestionarul.

Cum să facem pentru a fi pe calea adevărului? Aţi avut acea frumoasă întâlnire a familiilor, aici la Milano. Ce frumoasă bucuria unei familii credincioase. Dar azi familia este „patchwork” (amestecătură, ghiveci), e o familie compusă din divorţaţi, recăsătoriţi. E complicat. Cum poate fi stipulată o alianţă între adevărul care eliberează şi salvează şi milostivire? Aceasta e marea provocare a noii evanghelizări. Mai este şi un pericol actual, acela de a vedea dezvoltarea unui neoclericalism, pentru că văd în schimbarea societăţii şi a Bisericii mulţi confraţi de-ai noştri dezorientaţi, care se întreabă unde le este locul, ce trebuie să facă. Există ispita de a lăsa baltă totul şi de a închide. Eu nu ştiu cum să găsesc calea justă.

A trebuit să înfrunt un caz care a făcut ocolul pământului, privitor la cea mai mică parohie a diecezei noastre. Cu parohul neatent la cele ce se întâmplau, a fost ales în consiliul pastoral un tânăr care convieţuieşte cu alt bărbat. Dar e un tânăr credincios, care participă la viaţa parohiei, care cântă la orgă. Eu mă găseam înaintea deciziei dacă să anulez această alegere sau dacă să las lucrurile cum erau. A fost o decizie foarte grea. L-am invitat pe acel tânăr şi el a cerut să poată veni cu partenerul lui, cu prietenul lui. Au venit şi am văzut doi tineri puri, chiar dacă acea convieţuire a lor nu e ceea ce ordinea creaţiei a prevăzut. Chiar în aceeaşi săptămână presa austriacă era plină de poveşti despre gravele abuzuri a doi călugări asupra unora dintre elevi de la şcoala lor. Ei bine, eu am decis să nu expediez tânărul. El îmi spusese că nu ar fi participat la Împărtăşanie, că ar fi înţeles situaţia. Rocco Buttiglione a scris un articol foarte frumos în ziarul Foglio pentru a lua apărarea comportamentului meu care îmi atrăsese multe critici. Dar înţeleg, e o temă dificilă. Eu nu sunt de acord, categoric nu sunt de acord cu aşa-zisa căsătorie gay. Cu toate acestea, există situaţii în care trebuie să privim mai înainte de toate persoana. Aceasta e mare provocare pe care trebuie să o acceptăm. Cum să trăim Evanghelia în societatea seculară, unde suntem o minoritate. La Viena pot spune că, cu aproape şaizeci la sută din căsătorii care sfârşesc în divorţ, familia creştină nu reprezintă azi normalitatea, ci excepţionalitatea. Normalitatea e ceea ce trăim cu familia „patchwork”.

Ce vrea să spună această situaţie pentru noi preoţii? Cred că trebuie să învăţăm din nou ce vrea să spună să trăieşti în diaspora. Suntem foarte slabi, dar minoritatea nu vrea să spună a fi o sectă. Pentru prima din adunările noastre diecezane, eu am formulat cinci da-uri pentru a schiţa noua evanghelizare. Primul da e da-ul spus prezentului, timpului nostru. Să lăsăm nostalgia anilor ’50, aceia ai copilăriei mele, în sat, când biserica se umplea de lume de trei ori în fiecare duminică. Cu toţii în biserică. Să lăsăm nostalgia după vitalitatea oratoriilor noastre din anii ’50 şi ’60. Să spunem da zilei de azi: Dumnezeu iubeşte această lume şi noi trebuie să avem o privire de iubire, de simpatie faţă de lumea în care trăim. Să iubim prezentul în care trăim. Al doilea da şi un da conştient şi hotărât situaţiei noastre. Scăderea catolicilor, părăsirea atâtor lucruri, a vedea murind atâtea lucruri la care ţinem. Un da „frumoasei înmormântări”, cum le place vienezilor. Da, este situaţia noastră. Multe lucruri vor muri, dar Dumnezeu ne iubeşte în situaţia noastră.

Studierea poporului lui Israel în exil e o şcoală teribilă pentru noi, astăzi. Dar trebuie să vedem semnele bune ale timpului nostru. Chiar şi acolo unde nu există Biserica. Al treilea da e da-ul spus vocaţiei noastre comune de botezaţi. Eu insist mult asupra preoţiei comune a tuturor botezaţilor. De reamintit „Lumen Gentium”, text capital, în care se vorbeşte despre relaţia dintre preoţia comună a botezaţilor şi preoţia ministerială a celor hirotoniţi. Conciliul vorbeşte despre o diferenţă essentia et non gradu tantum, o diferenţă de esenţă şi nu doar de grad. Diferenţă esenţială. Noi nu suntem un grad superior al fiinţei creştine. Preotul hirotonit este în mod esenţial la alt nivel al preoţiei baptismale comune. Când cardinalul Ratzinger a devenit prefect al congregaţiei pentru Doctrina credinţei, eu eram deja membru al comisiei teologice internaţionale şi aşa am cunoscut-o pe funcţionara de la poarta palatului sf. Oficiu, Clelia. În 1982 sau 1983, am întrebat-o pe Clelia cum era noul lor prefect. Şi ea mi-a spus: „E un adevărat creştin”. Ei bine, iată, dacă aceasta se poate spune despre unul dintre noi, preoţi, episcopi, creştini, e frumoasă mărturie.

Evanghelizarea se face de către adevăraţi creştini şi viaţa lor e mărturie. Sf. Francisc a spus: „vestiţi tuturor Evanghelia, dacă e necesar chiar şi cu cuvinte”. Spunea aceasta pentru că era un adevărat creştin. Aceasta e evanghelizarea. Unii preoţi mi-au spus că vorbesc prea mult despre preoţia comună, întrebându-mă care e partea care le rămâne lor. E adevărat, da. Unde rămâne partea lor? Care este rolul lor şi al nostru? În scrisoarea mea de Crăciun către preoţii din Viena am propus o metodă foarte simplă de lectio divina: pentru a descoperi vocaţia noastră de preoţi, identificăm acele imagini din Biblie care vorbesc inimii noastre. Sunt multe imagini pentru păstori, preoţi, pentru miniştrii sacri. Care imagine vorbeşte inimii? Am dat câteva exemple, am vorbit despre mine, spunând că imaginea care mă mişcă şi pe care am luat-o ca stemă a episcopatului meu este Vos autem dixi amicos – nu vă mai numesc servitori, ci prieteni. Şi e imaginea pe care eu o am despre Biserică, despre preoţi. Prieteni. O altă imagine care mă reprezintă e cea în care Isus îi cheamă pe cei doisprezece, trimiţându-i să vestească, să anunţe cuvântul.

Al patrulea da pentru o biserică ce învaţă pas cu pas să se afle în diaspora, într-o diasporă fecundă. Viaţa creştină în diasporă e o viaţă de reprezentanţă. În toate parohiile, chiar şi în sate unde participanţii la viaţa parohială sunt de acum o minoritate, voi sunteţi reprezentanţii multora. Trăiţi credinţa voastră nu doar pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Purtaţi-i precum Fecioara cu mantia. Fiecare crede şi pentru alţii, nu doar pentru sine. A fi creştin în oraşul secular înseamnă a fi reprezentant. Putem învăţa mult de la evrei. Ei au convingerea că atunci când într-un oraş se află zece evrei, acest lucru e o binecuvântare pentru acel oraş. Şi e valabilă pentru noi toţi, reprezentanţă ca foc al noii evanghelizări.

Ultimul da e pentru rolul nostru în societate. Şi aceasta chiar dacă suntem minoritari, chiar dacă din punct de vedere politic în multe domenii în Europa nu mai avem puterea de a impune legislaţia care ne-ar place sau care credem că ar corespunde dreptului natural. Să ne gândim la discursul despre avort, despre eutanasie, la discuţiile dramatice care cer dreptul uman la avort, la limitarea libertăţii de conştiinţă a medicilor. În ciuda faptului că suntem puţini, avem rolul de sare, care e mereu în minoritate. Nu ar place, cu siguranţă, o mâncare în care sarea ar fi în abundenţă. Parohiile noastre, comunităţile noastre, mişcările noastre, mănăstirile, asociaţiile, sunt o mare reţea de caritate, de milostivire, de conştiinţă socială. Şi cu cât reţeaua socială a societăţii devine slabă, cu atât mai important devine angajamentul creştin în societate.

Posted in Biserică and tagged .

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *