Cum să aduceţi argumente solide în favoarea credinţei

Autor: Matt Fradd
Traducere: Ana Maria Blaga
Sursa: Catholic Answers Magazine, martie 2012

Dacă vizitaţi situri cum ar fi YouTube sau Facebook, probabil că aţi citit schimburile de replici care au loc pe aceste forumuri. Uneori sunt inteligente şi substanţiale, dar deseori seamănă cu cearta a doi copii: „Ba da”, „Ba nu”, „Ba da”. Pentru a ţine seama de îndemnul primului nostru Papă, care ne spune: „(fiţi) gata oricând să daţi răspuns oricui vă cere cont de speranţa voastră” (1Petru 3,15), atunci trebuie cel puţin să înţelegem ce presupune o argumentaţie. Trebuie să ştim ce înseamnă un argument solid şi ce înseamnă un argument slab. Mai mult decât atât, trebuie să învăţăm cum să detectăm erorile comune.

Ce este şi ce nu este un argument

Un argument nu este o afirmaţie cum ar fi, de exemplu: „Isus Cristos a întemeiat Biserica Catolică”. De asemenea, nici o simplă afirmaţie contradictorie de tipul: „Ba nu, nu a întemeiat-o” nu reprezintă un argument. Un argument/raţionament formal înseamnă un set de propoziţii numite premise, cu ajutorul cărora persoana care face raţionamentul încearcă să conducă spre o concluzie.

Tipuri de raţionamente

Există două mari tipuri de raţionamente: deductive şi inductive. Raţionamentul deductiv este acela în care, dacă premisele sunt adevărate, concluzia decurge obligatoriu din ele. Iată un exemplu clasic de raţionament deductiv:

Premisa 1: Toţi oamenii sunt muritori.
Premisa 2: Socrate a fost om.
Concluzia: De aceea, Socrate a fost muritor.

Observaţi că, dacă ambele premise sunt adevărate, conform legilor logicii, concluzia decurge obligatoriu din ele. Dacă cineva nu este de acord cu concluzia atunci trebuie, cu riscul de a fi iraţional, să susţină că una sau ambele premise este/sunt false.

Raţionamentul inductiv este acela în care se face o generalizare pe baza unor circumstanţe specifice astfel încât, dacă premisele sunt adevărate, concluzia ar putea decurge din ele. De exemplu:

Premisa 1: Socrate a fost grec.
Premisa 2: Majoritatea grecilor mănâncă peşte.
Concluzia: De aceea, este posibil ca Socrate să fi mâncat peşte.

Deşi, în cazul de mai sus, concluzia ne dă o oarecare siguranţă, nu ne poate da siguranţa absolută, logică, pe care o oferă un raţionament deductiv. Înţelegerea a ceea ce reprezintă – sau nu – un argument/raţionament solid vă va ajuta să înlăturaţi ceaţa care însoţeşte limbajul pasional ce caracterizează uneori controversele dintre catolici şi alţi creştini, pentru a putea vedea clar argumentul/raţionamentul pe care oponentul Dvs. încearcă să îl propună.

Atenţie la raţionamentele înşelătoare

Acum, când ştim ce înseamnă un raţionament şi care sunt cele două tipuri principale de raţionamente, să aruncăm o privire la cinci raţionamente înşelătoare comune. Un astfel de raţionament este înşelător sau greşit în mod voit sau accidental. Pentru a prezenta cinci raţionamente înşelătoare obişnuite, aş dori să vă propun un raţionament deductiv la care vă voi oferi cinci răspunsuri eronate. Apoi vă voi explica de ce sunt eronate şi cum ar trebui să răspundem în astfel de cazuri.

Premisa 1: Isus Cristos a întemeiat o Biserică.
Premisa 2: Singura Biserică ce îşi poate identifica rădăcinile mergând înapoi până în timpul lui Isus Cristos şi al Apostolilor este Biserica Catolică.
Concluzia: De aceea, Isus Cristos a întemeiat Biserica Catolică.

Ţineţi minte, pentru a demonstra că concluzia raţionamentului meu este falsă, oponentul meu ar trebui să demonstreze că una sau ambele mele premise sunt false sau că logica mea nu este valabilă. În acest caz, ar trebui să propună un raţionament al său care să demonstreze că Isus Cristos nu a întemeiat Biserica Catolică.

Tipuri de raţionamente înşelătoare comune

Heringul roşu: Persoana care propune raţionamentul aduce în discuţie lucruri neimportante, încercând să distragă atenţia oponentului sau a publicului. (Această denumire vine de la obiceiul dresorilor ogarilor de vânătoare care târăsc un hering roşu mirositor pe calea dintre câine şi ţinta lui, pentru a vedea dacă ogarul va fi distras şi se va lua după mirosul mai puternic al peştelui, sau dacă va rămâne la fel de hotărât în a-şi urmări ţinta.)

Exemplu: Cum puteţi crede că Biserica Catolică este Biserica întemeiată de Isus Cristos având în vedere recentele scandaluri legate de abuzuri sexuale?

Răspuns: Scandalurile legate de abuzurile sexuale, deşi deseori exagerate, reprezintă un subiect important pe care voi fi bucuros să îl abordăm într-o discuţie viitoare, dar care nu are nimic de-a face cu faptul că Isus Cristos a întemeiat sau nu Biserica Catolică. Haideţi să rămânem la raţionamentul nostru de acum.

Ad hominem (din latinescul „împotriva omului”): Persoana care ascultă argumentul îl respinge din cauza celui care îl propune.

Exemplu: Susţineţi că Isus Cristos a întemeiat Biserica Catolică, dar ultima dată când am verificat, nu eraţi nici specialist în ştiinţe biblice, nici istoric.

Răspuns: Aveţi dreptate, nu sunt nici istoric, nici specialist în ştiinţe biblice. Şi ce-i cu asta? Aş putea să fiu la fel de bine insuportabil, arogant şi împuţit. Aceasta nu demonstrează că argumentul meu nu este solid. Să rămânem deci la raţionamentul pe care l-am oferit.

Non sequitur (din latinescul „nu decurge”, „nu reiese”): Persoana care propune raţionamentul trage o concluzie care nu decurge din premise.

Exemplu: Isus Cristos a fost perfect, dar unii Papi care au condus Biserica au fost corupţi; de aceea, Isus Cristos nu a întemeiat Biserica Catolică.

Răspuns: Concluzia nu decurge din premise. Deşi este adevărat că toţi Papii, din cauza păcatului originar, sunt păcătoşi – Sf. Petru, primul Papă, s-a lepădat de Domnul de trei ori – acest lucru nu contrazice originea divină a Bisericii.

Eroarea genetică: Persoana care propune raţionamentul încearcă să invalideze poziţia interlocutorului plecând de la modul în care s-a format acea poziţie.

Exemplu: Singurul motiv pentru care aduceţi acest argument este acela că aţi fost crescut în religia catolică. Dacă aţi fi fost crescut în partea de sud-est a Statelor Unite (o regiune numită „Bible Belt”, datorită creştinilor extrem de conservatori care locuiesc acolo), astăzi aţi fi fost protestant.

Răspuns: Deşi este adevărat că o persoană poate ajunge să aibă anumite convingeri din diverse motive neadecvate, aceasta nu demonstrează că acele convingeri sunt false.

Omul de paie: Persoana care aduce argumentul denaturează poziţia oponentului său, cu scopul de a i-o respinge.

Exemplu: Doar pentru că Biserica Catolică are cel mai mare număr de credincioşi dintre denominaţiunile creştine, aceasta nu înseamnă că Isus Cristos a întemeiat-o. Islamismul este a doua cea mai mare religie din lume, şi s-ar putea ca într-o zi să aibă un număr mai mare de credincioşi decât Biserica Catolică. Ar însemna aceasta că islamismul este adevărata religie?

Răspuns: Mi-aţi prezentat argumentul complet greşit. Nu am afirmat că Biserica Catolică este cea adevărată datorită faptului că are un număr mai mare de credincioşi decât toate comunităţile protestante la un loc. Dimpotrivă, eu am afirmat că Isus Cristos a întemeiat o Biserică şi că Biserica Catolică este singura care datează din timpul lui Cristos; aşadar, Isus Cristos a întemeiat Biserica Catolică.

Ponturi pentru o discuţie constructivă

Ascultaţi. Ascultaţi cu adevărat. Aţi avut vreodată vreo controversă cu cineva care nu asculta? În cel mai bun caz, acea persoană abia aştepta să închideţi gura pentru a da drumul unui alt set de argumente care să demonstreze că Dvs. nu aveaţi dreptate şi că el avea. Nu fiţi o astfel de persoană. Ascultaţi-vă oponentul. Puneţi-i întrebări. Fiţi interesat de persoana lui. În general, oamenii nu ţin cu dinţii de o convingere despre care ştiu că sfidează adevărul. Ei au motivele lor pentru a crede acel lucru, motive pe care le puteţi înţelege, chiar dacă nu puteţi fi de acord cu ele.

Odată, un protestant mi-a spus că catolicismul este arogant deoarece susţine că doar Biserica Catolică deţine plinătatea adevărului. În loc să îi răspund argumentându-i de ce Biserica Catolică nu este arogantă, i-am spus simplu: „Înţeleg unde bateţi. Dacă Isus Cristos nu ar fi întemeiat într-adevăr Biserica Catolică, şi dacă Magisteriul nu ar fi infailibil în ceea ce priveşte credinţa şi morala, atunci aş fi de acord cu Dvs.” Arătându-i interlocutorului Dvs. că sunteţi în mod sincer interesat de motivele pentru care el crede un anumit lucru, îi veţi demonstra că nu sunteţi acolo pentru a „câştiga o dezbatere”, ci mai curând pentru a purta o discuţie cu un frate.

De ce ar fi nevoie?

Înainte de a vă lansa într-o controversă cu cineva care nu este catolic, ar putea fi util să întrebaţi „De ce ar fi nevoie ca să deveniţi catolic?” Aţi putea chiar să îi arătaţi oponentului Dvs. la ce vă referiţi explicându-i de ce ar fi nevoie pentru ca Dvs. să părăsiţi Biserica Catolică. De multe ori le-am spus protestanţilor: „Dacă mi-aţi putea arăta o singură învăţătură catolică pe care Sfânta Scriptură o respinge, sau dacă mi-aţi putea aduce dovezi istorice care să ateste că Isus Cristos nu a întemeiat Biserica Catolică, sau dacă mi-aţi putea indica o singură învăţătură infailibilă a unui Papă care contrazice o altă învăţătură infailibilă a unui Papă de dinainte sau de după el, atunci aş părăsi Biserica Catolică”.

Prietenul Dvs. protestant v-ar putea răspunde: „Dacă mi-aţi putea arăta un pasaj din Scriptură în care Isus vorbeşte despre doctrina catolică a transsubstanţierii, atunci aş trece la catolici”. Sau s-ar putea să vă spună: „Dacă mi-aţi putea demonstra că primii creştini de după Apostoli au fost catolici şi nu creştini ai Bibliei, atunci m-aş converti”. Dacă prietenul Dvs. protestant vă va permite să îi răspundeţi, aţi avea ocazia să vă construiţi şi să vă prezentaţi argumentele corespunzătoare, iar discuţia Dvs. ar putea deveni o primă oportunitate de evanghelizare.

Câte un subiect de discuţie pe rând

Un prieten protestant m-a întrebat odată: „De ce le spuneţi preoţilor voştri părinte, când Isus, în Matei 23,9, le interzice explicit discipolilor Săi să numească vreun om părinte?” Când i-am arătat prietenului meu că Sf. Paul, în 1Corinteni 4,14-15, îşi acordă sieşi calificativul de „părinte” în sens spiritual, şi când i-am cerut prietenului meu fie să admită că interpretarea dată de el textului din Matei 23,9 era eronată, fie să îl acuze pe Sf. Paul că a păcătuit, el m-a întrebat: „De ce voi, catolicii, vă închinaţi la statui?”

Necatolicii resping deseori multe dogme şi practici ale credinţei catolice. De aceea, este important să discutaţi fiecare subiect pe rând, ca să nu ajungeţi să răspundeţi doar parţial fiecărei obiecţii ridicate de interlocutor, şi în cele din urmă să nu ajungeţi la nici o concluzie. În cazul prezentat puţin mai sus, i-am răspuns prietenului meu protestant astfel: „Putem discuta cu altă ocazie despre problema statuilor, dar, dacă sunteţi de acord, aş dori să îmi răspundeţi la întrebarea iniţială înainte de a trece la un alt subiect. După aceea voi fi bucuros să vă explic, cu ajutorul Sfintei Scripturi, de ce catolicii folosesc statui”.

Este în regulă să nu ştii

Am purtat odată o discuţie cu un pastor protestant care, atunci când i-am oferit texte precum cele din 2Petru 2,20 şi Evrei 6,4-8 pentru a-i demonstra că, conform Bibliei, omul îşi poate pierde mântuirea, a spus ceva de genul: „Ştiţi, s-ar putea să aveţi dreptate. V-ar deranja dacă aş petrece ceva timp studiind Cuvântul, rugându-mă, şi vă voi răspunde săptămâna viitoare?” Mi-a fost clar că acela era un om cu adevărat umil, care nu era interesat de câştigarea unei dezbateri, ci de adevăr şi de urmarea lui Cristos. Deşi nu şi-a schimbat părerea despre subiectul discutat, a câştigat mult respect în ochii mei şi m-a învăţat faptul că a recunoaşte că nu ştii nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de umilinţă.

Dacă un necatolic vă pune o întrebare la care nu ştiţi să răspundeţi, spuneţi-i că nu ştiţi. Nu oscilaţi, nu daţi cu presupusul. Smeriţi-vă şi spuneţi simplu: „Ştiţi, este o întrebare bună. Nu ştiu care este răspunsul exact, dar lăsaţi-mă să mă gândesc la aceasta şi vă voi contacta să vă dau răspunsul”. Asiguraţi-vă însă că, dacă aţi promis că veţi contacta acea persoană pentru a-i oferi răspunsul, chiar veţi face acest lucru.

Rugăciune

Recunoaşteţi că Duhul Sfânt, nu Dvs., este cel care converteşte inimile. Urmaţi sfatul lui Petru care, înainte de a ne cere să „fim gata să răspundem”, ne spune „sfinţiţi-l pe Domnul Cristos în inimile voastre” (1Petru 3,15). Rugaţi-vă nu doar pentru persoana cu care discutaţi, ca ea să ajungă să creadă în adevărul prezentat de Biserica Catolică, ci şi pentru voi înşivă, ca să fiţi umili, iubitori, atenţi şi respectuoşi. Amintiţi-vă că, aşa cum spunea Arhiepiscopul Fulton J. Sheen, este foarte posibil să câştigaţi o controversă şi să vă pierdeţi sufletul.