Adevărul despre Moş Crăciun

Teme: Familie.
.
Publicat la 4 decembrie 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Michelle Arnold
Traducere: Radu Capan
Sursa: Catholic.com, 25 noiembrie 2013

Moş Crăciun

Moş Crăciun

Cu mult timp în urmă, o fetiţă a trimis o scrisoare publicaţiei The Sun din New York (se întâmpla în 1897, iar povestea este prezentată aici). Micuţa Virginia O’Hanlon, de opt ani, avea o întrebare foarte importantă de pus: „Unii dintre prietenii mei spun că nu există Moş Crăciun. Tata spune: ‘Dacă apare în The Sun, atunci aşa este.’ Vă rog să îmi spuneţi adevărul: Există Moş Crăciun?” Răspunsul, publicat în The Sun de Francis P. Church, începea aşa:

„Virginia, prietenii tăi greşesc. Au fost afectaţi de scepticismul unor vremuri sceptice. Ei nu cred decât ceea ce văd. Ei cred că nu poate exista ceva ce nu poate fi cuprins de minţile lor mici. Toate minţile, Virginia, fie ele de oameni mari sau de copii, sunt mici. În acest măreţ univers al nostru, omul este doar o insectă, o furnică, în intelectul lui, prin comparaţie cu lumea nemărginită din jurul lui.”

Actorul tăcut în această dramă a fost tatăl Virginiei, dr. Philip O’Hanlon, care se pare că a ales să nu îi răspundă fiicei la întrebare, îndreptând-o spre ziar. Nu avem nimic care să ne lămurească de ce a făcut aşa. Poate că nu a dorit să fie cel care zdrobeşte credinţa fiicei sale în Moş Crăciun şi s-a gândit că este mai bine ca vestea proastă să i-o dea ziarul. Sau poate pentru că era medic, deci om al ştiinţei, dr. O’Hanlon s-a decis că Virginia este suficient de mare să înceapă să caute răspunsurile la întrebările vieţii în lumea largă de dincolo de cercul familiei ei.

Oricum ar fi, dilema dr. O’Hanlon, spre deosebire de cea a fiicei lui, nu a primit niciodată un răspuns. Până astăzi părinţii se întreabă dacă să le spună sau nu copiilor despre Moş Crăciun. Apologeţii de la „Catholic Answers” primesc întrebări pe această temă an de an. Uitaţi un exemplu: „Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 2485, este foarte clar că nu ar trebui să minţim, oricare ar fi motivul. Cum putem atunci să justificăm minciunile spuse copiilor despre Moş Crăciun, Iepuraşul de Paşti sau Zâna Măseluţă? Cum să justificăm că sunt persoane reale când noi de fapt ştim că nu sunt?”

Poate aţi observat din această întrebare că acum părinţii, nu copiii, sunt victimele la ceea ce Francis Church descria ca „scepticismul unor vremuri sceptice”. Privind în termeni de alb şi negru, ei nu mai văd griul. Un anume fapt fie este adevărat, fie este o „înşelăciune”. Cinstit vorbind, această atitudine arată o sărăcire a înţelegerii naturii limbajului, gândirii şi adevărului.

Să ne oprim puţin şi să aruncăm o privire în istorie. Poveştile care se spun astăzi despre Moş Crăciun sunt de fapt legende privind viaţa unei persoane reale: Sf. Nicolae de Mira, un Episcop din secolul al VI-lea, de pe teritoriul de astăzi al Turciei. Acesta a participat la primul Conciliu de la Niceea – unde se spune că l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie pentru că a negat divinitatea lui Isus Cristos – şi a fost considerat patronul copiilor pentru generozitatea arătată faţă de ei de-a lungul vieţii sale. De exemplu, se spune că ar fi oferit zestrea necesară pentru trei fete care dacă nu se căsătoreau ar fi ajuns să fie vândute ca sclave. De-a lungul secolelor, legendele despre viaţa Sf. Nicolae au fost completate de mituri nord-europene, culminând cu povestea pentru copii „O vizită a Sf. Nicolae”, de Clement C. Moore, care îl prezintă pe Sf. Nicolae ca un „bătrân şi vesel spiriduş”, ce călătoreşte prin lume în Ajunul Crăciunului, într-o sanie trasă de reni, împărţind cadouri copiilor.

Dilema pentru părinţi apare din faptul că, mai devreme sau mai târziu, copiii vor afla că părinţii lor sunt cei ce oferă cadourile de Crăciun şi de Paşti, respectiv bănuţii pentru dinţii căzuţi. Din experienţa mea, aş spune că părinţii se îngrijorează prea mult despre modul cum vor primi copiii vestea. Mulţi copii, de-a lungul multor generaţii, au acceptat pur şi simplu această informaţie ca parte a procesului lor de creştere, şi de fapt unii „complotează” la păstrarea mitului, nelăsându-i pe părinţi să îşi dea seama că ştiu marele adevăr despre Moş Crăciun. Un motiv poate fi că doresc să mai primească daruri, dar uneori şi pentru că nu vor să strice surpriza părinţilor, nici bucuria fraţilor mai mici.

Poate că sunt totuşi copii sunt sensibili la problema adevăr versus minciună şi care s-ar putea întreba sincer dacă părinţii i-au „minţit” despre Moş Crăciun. Un mod de a răspunde acestei preocupări ar putea fi să se explice contextul povestirii şi cum a apărut mitul, explicându-le chiar copiilor că „Hai să ne imaginăm că…” este un joc pentru oamenii de orice vârstă. Dar în cele din urmă este „minciună” să permiţi copiilor să creadă într-un mit? În opinia mea aici avem de-a face cu o neînţelegere a naturii miturilor.

Culturile creează şi încurajează miturile ca mijloace de înţelegere a lumii din jurul lor. În absenţa ştiinţei, anticii aveau nevoie de căi de explicare a fenomenelor naturale, precum mişcarea soarelui, pe care nu o puteau examina direct. Oamenii moderni zâmbesc cu superioritate la gândul că vechii greci credeau că zeul Helios trage o caleaşcă de aur pe cer zi de zi. Ceea ce ignoră este faptul că anticii ştiau foarte bine că această imagine nu reprezintă un adevăr în sine, ci doar o poveste ce comunica un adevăr important: există motive pentru care avem perioade de lumină şi perioade de întuneric, chiar dacă anticii greci nu puteau să le explice încă ştiinţific. Poate că noi avem acum căile de a explica fenomenul în termeni ştiinţifici, dar nu am pierdut nevoia de poveşti sau de mituri. Iar unii dintre cei ce învaţă cel mai bine din poveşti sunt copiii.

Şi atunci: ce pot învăţa copiii despre lumea lor crezând în Moş Crăciun? Ei bine, un lucru pe care îl pot învăţa este că faptele bune sunt răsplătite, iar faptele rele sunt pedepsite, nu doar pentru că aşa spun părinţii, ci pentru că există ceva mai mare decât părinţii lor care ne cere să acţionăm corect, drept, să avem un comportament bun. Zilele trecute, sora mea conducea maşina, avându-i pe copii în spate, când o maşină a pornit brusc pe roşu. Nepoata mea, de zece ani, a sugerat ca omul să fie dat pe mâna poliţiei. Nepoţelul, de patru ani, a fost de acord cu ideea, dar a completat: „Şi pe mâna lui Moş Crăciun! O să-l pună pe lista celor răi!”

Copiii pot să înveţe de asemenea din legenda lui Moş Crăciun că facem parte dintr-un univers mai larg, dar şi că suntem vegheaţi şi ajutaţi de spirite bune pe care nu le putem cunoaşte empiric. Acesta poate fi punctul de plecare pentru a le vorbi despre comuniunea sfinţilor. Şi deoarece Moş Crăciun are la bază o persoană reală, ei nu trebuie să se oprească să creadă în el: trebuie doar să îşi maturizeze înţelegerea asupra modului în care Sf. Nicolae răspunde listelor lor de cerinţe.

Înseamnă cumva că părinţii catolici trebuie să le permită copiilor lor să creadă în Moş Crăciun? Evident că nu. Dacă un părinte nu se simte confortabil să meargă pe această cale legat de Moş Crăciun (sau de Iepuraşul de Paşti sau de Zâna Măseluţă), atunci el este liber să lase deoparte aceste poveşti în formarea copilului său. Dar cred că părinţii catolici trebuie să îşi educe copiii să nu strice bucuria inocentă a altor copii spunându-le acelora că astfel de persoane sunt imaginare.

Virginia O’Hanlon a aflat în cele din urmă, desigur, adevărul despre Moş Crăciun. Ce s-a întâmplat după ce a descoperit adevărul? A ajuns educatoare. De-a lungul vieţii ei, O’Hanlon a continuat să încurajeze credinţa în existenţa lui Moş Crăciun, trimiţând copii ale editorialului lui Francis Church admiratorilor care i-au scris. Conform Wikipedia, O’Hanlon consideră că editorialul a avut un efect benefic asupra vieţii ei.

„Slavă Domnului, Moş Crăciun trăieşte şi va trăi pentru totdeauna. Şi peste o mie de ani, Virginia, şi peste de zece ori zece mii de ani de acum înainte, el va continua să bucure inimile copiilor.” (Francis P. Church)

2 Comments

  1. “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau se va ataşa de unul şi-l va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi mamonei.“ Matei 6,24

    Laudat sa fie Isus!
    Acest articol ar trebui sa se numeasca: “Minciuna in care ne complacem.“. Pe Sfantul Nicolae il sarbatorim pe 6 decembrie, iar pe 25 decembrie sarbatorim Nasterea Mântuitorului. De ce nu-i invata parintii pe copii sa-i scrie Sfintei Familii si mai ales Pruncului Isus… ca Il iubesc, ca Ii daruiesc inimile, ca Ii multumesc pentru cele mai frumoase daruri: Viata, Iubirea…Mântuirea si ca vor sa se bucure intr-o zi cu El in Cer…?
    De ce lumea gaseste mai multa bucurie in minciuna decat in Iubire si Adevar?
    Refuzul crestinilor de a trai Evanghelia ii face tot mai vinovati de relele care se intampla in lume. Daca adultii ar trai poruncile, acel nepotel de 4 ani s-ar fi rugat pentru omul care a trecut cu masina pe rosu … Dumnezeu este Adevar si Iubire, iar in mana Sa este Cartea Vietii, iar nu “lista celor rai”. Ce-ar fi sa ne privim cu Ochii lui Dumnezeu? Ne-am mai socoti vrednici de numele de crestini?

  2. Domnul sa te binecuvanteze Cami pt aceste cuvinte caci bine ai primit aceasta descoperire. Nu multi pot sa vada.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *