Autor: abatele Jeremy Driscoll OSB
Traducere: Radu și Oana Capan
Sursa: Biblia Word on Fire
Urmează să deschideți o comoară: o Evanghelie profundă și captivantă care vă oferă acces la persoana lui Isus. Totul este scris pentru ca, așa cum spune autorul la sfârșit, „să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele Lui” (20,31). Într-adevăr, acesta este efectul unei lecturi atente, cu inima deschisă, a acestui text. Cititorul se apropie de credință și începe să simtă un nou tip de viață ce vine din întâlnirea cu Isus.
Este clar că narațiunile despre acțiunile și cuvintele lui Isus pe care le relatează evanghelistul sunt cele ale unuia care l-a cunoscut bine pe Isus și care l-a însoțit în anii cruciali ai slujirii Sale (19,35). De asemenea, este clar că a trecut o perioadă considerabilă de timp de când au avut loc evenimentele relatate, deoarece există în narațiune o calitate a vocii care indică faptul că toate acțiunile și cuvintele lui Isus au fost profund asimilate și meditate. Ele sunt rememorate în acest fel. Îmi imaginez cum ar fi întâlnirea cu un astfel de martor ocular: îl rog, cu emoție, să îmi spună cum a fost să fie alături Isus. Îl rog să îmi povestească, să îmi spună fel de fel de lucruri pe care El le-a spus. Dar apoi începutul răspunsului lui mă surprinde. Privește undeva departe și începe: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (1,1).
Misterios. Vast. Îmi va vorbi despre Isus, dar contextul este înainte de a începe timpul și apoi începutul întregului cosmos și al creației. Așa-numitul „prolog” al acestei Evanghelii (1,1-18) este rezumatul poetic al întregii istorii, iar atmosfera lui este menită să impregneze și să dea cheia de interpretare pentru tot ce urmează. Prologul conține afirmația uluitoare potrivit căreia Cuvântul care este Dumnezeu și prin care toate lucrurile au venit la existență „s-a făcut trup și a locuit între noi” (1,14). Conține, de asemenea, un rezumat al întâlnirii dramatice care modelează întregul text, o întâlnire care este menită să continue și acum pentru cititor: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele Lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu” (1,11-12).
Este util să ne gândim la această istorie ca având două jumătăți. Prima jumătate, capitolele 1-12, relatează prima parte a rezumatului: „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu l-au primit”. Isus face semne uimitoare: transformă apa în vin; însănătoșește de la distanță un băiat muribund; vindecă un paralitic; hrănește cinci mii de oameni cu cinci pâini; îi redă unui orb vederea; și, în cele din urmă, învie un om din morți după ce acesta se afla deja de patru zile în mormânt. Toate aceste „semne” – acesta este cuvântul evanghelistului pentru ele – au menirea de a indica spre ceva, iar acel ceva se află în Isus însuși. Ele sunt menite să dezvăluie misterul persoanei Sale și motivul venirii Sale printre noi. Și astfel, semnele sunt urmate de discursuri în care ascultătorii fie ajung la credința în Isus, fie se îndepărtează de El și îl resping. (Un exemplu dramatic se găsește în 6,60-71.) Ele provoacă o decizie: sunteți pentru sau împotriva lui Isus? Credeți în El sau nu?
Îmi place să citesc aceste discursuri. Nu obosesc niciodată să le parcurg. Simt că Isus îmi vorbește prin aceste cuvinte și îmi dezvăluie misterul persoanei Sale în timp ce meditez la semnificația lor. Văd că este complet prins în relația cu Tatăl Său, care este pentru El numele preferat pentru Dumnezeu. Spune lucruri precum: „Căci tot ce face Tatăl, face și Fiul la fel” (5,19); „Eu vorbesc despre cele ce am văzut la Tatăl Meu” (8,38); și „Eu și Tatăl una suntem” (10,30). Ce revelație uimitoare și provocatoare!
A doua jumătate (capitolele 13-21) este aranjată diferit. Isus nu mai face semne uluitoare, iar audiența cuvintelor Sale nu mai este reprezentată de cei care pot sau nu să creadă în El. În schimb, cuvintele Sale sunt învățături intime (capitolele 13-17) transmise discipolilor Săi în noaptea dinaintea morții Sale, în contextul unei cine. Această parte se deschide cu cuvintele emoționante: „Iubindu-i pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârșit” (13,1). A doua jumătate a Evangheliei relatează a doua parte a rezumatului prologului: „Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele Lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin aceste învățături intime, Isus își pregătește, de fapt, anticipat discipolii pentru semnul care va domina acțiunea celei de-a doua jumătăți a cărții. Ce ni se relatează acum este procesul lui Isus, moartea Sa prin răstignire și Învierea Sa din morți. Iar faptul că Isus a predicat în avans despre toate acestea dezvăluie faptul că aceste evenimente sunt menite să producă o intimitate incredibilă între noi și Isus și Tatăl Său. Acesta este scopul morții și Învierii Sale; aceasta este intenția lui Isus și a Tatălui. „Nimeni nu ia viața de la Mine, ci Eu o dau de la Mine însumi. Am putere să o dau și am putere să o iau din nou. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (10,18).
Lectura atentă și în rugăciune a acestor învățături intime poate avea ca efect faptul că cititorul va fi pătruns lent de sentimentul unei prezențe interioare a lui Isus, deschizându-i misterul persoanei Sale. El spune: „Dacă cineva mă iubește, va ține cuvântul Meu; Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (14,23). Și așa se întâmplă! Acesta este darul oferit de această Evanghelie.
În capitolul 17 îl auzim pe Isus rugându-se Tatălui Său pentru noi, și ce anume cere de la Tatăl în timp ce se îndreaptă spre moarte. Este o rugăciune care, în virtutea Învierii, nu încetează să răsune niciodată înaintea Tatălui. Ea îl dezvăluie pe Isus stabilit în condiția permanentă de mijlocitor pentru noi. El se roagă: „Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o, ca ei să fie una, după cum Noi suntem una: Eu în ei și Tu în Mine, ca să fie desăvârșiți în unire, încât să cunoască lumea că Tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei, așa cum m-ai iubit pe Mine” (17,22-23).
Cu astfel de cuvinte și de revelații, suntem pregătiți să urmărim cu un oarecare nivel de înțelegere evenimentele îngrozitoare și impresionante ale arestării, judecării și răstignirii lui Isus (capitolele 18-19). El trece cu o demnitate suverană și liniștită prin tot ceea ce se întâmplă. Pilat intenționează să îl judece, dar de fapt Isus îl judecă pe Pilat (18,28-38). Faptul că Isus este răstignit este, desigur, extrem de îngrozitor. Cu toate acestea, există un nivel la care acest lucru poate fi înțeles și ca „înălțarea” Lui și atragerea la El a „tuturor oamenilor” (8,28; 12,32). Când moare, își încredințează Mama discipolului Său iubit, Ioan, iar pe el ei (19,26-27). Și chiar și trupul mort al lui Isus dă viață – căci atunci când lancea soldatului îl străpunge, curg sânge și apă (19,34), semnificând Euharistia și Botezul; altfel spus, sângele și apa nu au încetat niciodată să curgă și dau viață în mod continuu celor care cred în Isus.
Relatările despre Înviere care încheie Evanghelia sunt pline de pace și de bucurie. Maria Magdalena vine dis-de-dimineață la mormânt, dar constată că acesta este deschis și că trupul lui Isus nu se află în el. Panicată, îi anunță pe Petru și pe Ioan, iar aceștia aleargă la mormânt și intră în el. Trupul lui Isus nu se află acolo dar, în mod ciudat, hainele de îngropare sunt acolo, atent împăturate. Ce ar putea însemna aceasta? Cei doi pleacă, dar apoi Isus înviat îi apare Mariei. Ea merge spre El să îl îmbrățișeze, dar în mod misterios, El nu permite acest lucru. Mai târziu, apare și se arată viu discipolilor Săi, care se află într-o cameră cu ușile încuiate; și totuși, Isus ajunge brusc în mijlocul lor! Acest lucru s-a întâmplat o dată în ziua în care a înviat și s-a întâmplat din nou o săptămână mai târziu. Cu această ocazie, Toma își pune mâna în urmele din mâinile și din coasta rănită a trupului crucificat și acum înviat al lui Isus și exclamă ceea ce fiecare cititor este invitat să exclame de asemenea: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (20,28).
Narațiunea se încheie aici – cu excepția unui apendice care adaugă încă o apariție a Celui Înviat în Galileea. Și astfel se încheie a doua oară. De ambele ori, scriitorul spune: „Ar mai fi multe altele pe care vi le-aș putea spune, dar v-am spus atât pentru a vă ajuta să credeți”. Tocmai pentru că Isus a înviat, cuvintele acestei Evanghelii au încă atât de multă putere și impact. Acest lucru este valabil mai ales pentru învățăturile intime din capitolele 13-17. Deși în cronologia narațiunii ele sunt rostite înainte de moartea lui Isus, acum, în timpul lecturii, îl simțim pe Isus înviat prezent în fața cititorului și spunându-le din nou. Roadele și semnificația morții și Învierii lui Isus sunt revelate continuu în ele.
Abatele Jeremy Driscoll OSB este superiorul comunității de călugări benedictini de la Abația Mount Angel din Saint Benedict, Oregon. El predă, face parte din diferite comisii ale Vaticanului și susține conferințe și reculegeri.