Scurt comentariu la Prologul Evangheliei lui Ioan

Autor: Episcopul Robert Barron
Traducere: Radu Capan
Sursa: WordOnFire.org, 21 decembrie 2011

Prologul Evangheliei lui Ioan este unul dintre cele mai minunate pasaje din Scripturi și, cu adevărat, una dintre capodoperele literare ale omenirii.

Ioan începe astfel: „La început era Cuvântul…” Nici un evreu din primul secol nu ar fi ratat semnificația acestei exprimări de la început, deoarece primul cuvânt din Scripturile ebraice, bereshit, înseamnă tocmai „început”. Evanghelistul semnalează faptul că istoria pe care o va prezenta este istoria unei noi creații, a unui nou început. Cuvântul, ne spune el, nu numai că a fost cu Dumnezeu de la început, ci chiar era Dumnezeu. Ori de câte ori folosim cuvinte, exprimăm ceva din noi înșine. De exemplu, în timp ce scriu aceste cuvinte, vă spun ceea ce știu despre prologul Evangheliei lui Ioan; când vorbiți cu un prieten, îi spuneți ce simțiți sau de ce vă este teamă; când un arbitru anunță o decizie, el comunică modul în care a evaluat o situație etc. Dar Dumnezeu, actul pur și simplu de a fi, Creatorul perfect al universului, este capabil să se „vorbească” pe Sine însuși într-un singur mare Cuvânt, un Cuvânt care nu conține doar un aspect al ființei Sale, ci de fapt întreaga Sa ființă. Iată de ce spunem că Cuvântul este „Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”; și iată de ce Sfântul Ioan spune că Cuvântul era Dumnezeu.

Apoi auzim că prin acest Cuvânt „toate lucrurile s-au făcut”. Logosul lui Dumnezeu conține în mod necesar plinătatea raționalității și a ordinii, deoarece El nu este altceva decât mintea lui Dumnezeu. Prin urmare, atunci când Tatăl a creat universul, l-a „consultat” pe Fiul, așa cum un artist ar consulta o schiță preliminară sau un arhitect o ilustrație. Cuvântul este prototipul în care toate formele de structură raționale sunt prezente în mod implicit. Și tocmai de aceea universul nu există în mod stupid, ci în mod inteligibil, de aceea este marcat, în fiecare colțișor, de raționalitate. Așa cum am argumentat de atâtea ori, această teologie mistică a creației prin Cuvânt este una dintre condițiile pentru existența științelor fizice, deoarece fiecare om de știință trebuie să asume inteligibilitatea a ceea ce investighează.

În continuare, ni se spune despre „un om trimis de Dumnezeu”, al cărui nume era Ioan. Botezătorul a venit, ne spune Sf. Ioan, „ca să dea mărturie despre lumină”, căci „nu era el lumina”. Din timpuri imemoriale, Dumnezeu a trimis mesageri, purtători de cuvânt. Gândiți-vă la toți profeții și patriarhii lui Israel, ba chiar la fiecare înțelept, filozof, artist sau poet care a comunicat ceva din adevărul și frumusețea lui Dumnezeu. Toți aceștia ar putea fi caracterizați drept martori ai luminii. Ideea este că Cel despre care dă mărturie Botezătorul este cineva calitativ diferit, nu un alt purtător al Cuvântului, oricât de impresionant ar fi, ci Cuvântul însuși. Ce este contracarat aici este tendința – atât de răspândită astăzi, cât și în lumea antică – de a-l domestici pe Isus și de a-l transforma în un altul dintr-un lung șir de profeți.

„Era în lume și lumea a luat ființă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut.” În această propoziție concisă intuim întreaga tragedie a păcatului. Ființele umane au fost făcute de și pentru Logos și, prin urmare, își găsesc bucuria într-un fel de sintonie cu Logosul. Păcatul este cacofonia ce apare atunci când deraiem de la scopul rațional urmărit de Dumnezeu. Dar apoi vine vestea incredibil de bună: „Însă celor care l-au primit […] le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Este un principiu de bază al naturii că nimic de la un nivel inferior al ființării nu se poate ridica la un nivel superior dacă nu este atras în sus. O substanță chimică poate deveni parte a unei structuri mai complexe doar dacă este asimilată de o plantă; o plantă poate deveni ingredient al unei naturi sensibile doar dacă este asimilată de un animal; un animal poate participa la raționalitate doar dacă este asimilată de o ființă umană. În virtutea aceluiași principiu, o ființă umană poate deveni ceva superior, nu prin eforturi proprii, ci numai atunci când o realitate superioară o asimilează. Părinții Bisericii au învățat în mod constant că Dumnezeu s-a făcut om pentru ca oamenii să devină Dumnezeu, adică participanți la natura divină. Într-un cuvânt, putem deveni copii ai lui Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu s-a coborât până la noi și a devenit fiu al omului.

Întregul prolog atinge punctul culminant cu următoarea frază magnifică: „Cuvântul s-a făcut trup și a trăit între noi”. Tentația gnostică a fost o provocare pentru Biserica, din nou și din nou, în ultimii aproape două mii de ani. Este vorba de sugestia, comună tuturor formelor de puritanism, că nivelul spiritual se atinge printr-o negare a nivelului material. Dar creștinismul autentic, inspirat de această afirmație uluitoare a Sfântului Ioan, a ținut mereu piept gnosticismului, pentru că știe că Cuvântul lui Dumnezeu și-a asumat o natură umană și astfel a înălțat întreaga materie și a făcut din ea un sacrament al prezenței divine.

Expresia greacă din spatele lui „a locuit între noi” se traduce literalmente prin „s-a «cortuit» printre noi”, adică „și-a așezat cortul printre noi”. Nici un evreu din vremea lui Ioan nu ar fi ratat legătura minunată dintre Isus și Templu la care se face aici referire. Potrivit cărții Exodului, Chivotul Legământului – întruchiparea prezenței lui Iahve – a fost inițial adăpostit într-un cort sau tabernacol. Evanghelistul ne spune că acum, în carnea lui Isus, Iahve și-a stabilit Tabernacolul definitiv printre noi.