Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (2)

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 13 februarie 2014.
Partea 2 din 6 din seria Argumente pentru existenţa lui Dumnezeu.
Print Friendly

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

Dumnezeu există

Dumnezeu există

5. Argumentul planului

Acest tip de argument suscită un interes amplu şi peren. Aproape fiecare dintre noi admitem că reflecţia asupra ordinii şi frumuseţii naturii atinge ceva foarte adânc în fiinţa noastră. Dar oare ordinea şi frumuseţea sunt produsul unui plan inteligent şi al unui scop conştient? Pentru deişti (cei care cred în existența lui Dumnezeu), răspunsul este: da. Argumentele pentru existenţa unui plan sunt încercări de a susţine acest răspuns, de a arăta de ce este cel mai raţional răspuns care poate fi dat. Aceste argumente au fost formulate în moduri la fel de variate pe cât au fost de bogate experienţele care le-au generat. Cele ce urmează reprezintă miezul sau esenţa:

  1. Universul arată un grad uluitor de inteligibilitate, atât în ceea ce priveşte lucrurile pe care le observăm, cât şi în felurile în care aceste lucruri se relaţionează cu altele, din afara lor. Adică, modul în care există şi coexistă arată o ordine şi regularitate de o frumuseţe complexă care poate umple de uimire chiar şi pe cel mai nepăsător observator. În natură este o regulă ca mai multe entităţi diferite să conlucreze pentru a produce acelaşi final valoros – de exemplu, organele în corp conlucrează pentru viaţa şi sănătatea noastră (a se vedea şi argumentul al 8-lea.)
  2. Această ordine inteligibilă este fie produsul întâmplării, fie al unui plan inteligent.
  3. Nu este al întâmplării.
  4. Prin urmare, universul este produsul unui plan inteligent.
  5. Planul provine numai dintr-o minte, de la autorul planului.
  6. Prin urmare, universul este produsul unui Autor inteligent al planului.

Premiza nr. 1 este cu siguranţă adevărată – şi este admisă chiar şi de aceia care resping argumentul. Cel care nu ar admite-o ar fi cu siguranţă de o obtuzitate mentală jalnică. O singură moleculă de proteină este un lucru de o ordine extraordinar de impresionantă; încă şi mai mult, o singură celulă; şi incredibil mai mult, un organ ca ochiul, unde părţi de o enormă şi delicată complexitate conlucrează în ordine cu nenumărate altele pentru un singur scop. Chiar şi elementele chimice sunt dispuse să se combine cu altele în anumite moduri şi în anumite condiţii. Aparenta dezordine este o problemă tocmai din cauza omniprezenţei ordinii şi regularităţii. Astfel că premiza nr. 1 rămâne în picioare.

Dacă toată această ordine nu este într-un mod oarecare produsul unui plan inteligent – atunci ce este oare? În mod clar, „pur şi simplu, s-a întâmplat să fie aşa”. Lucrurile s-au aranjat astfel „din întâmplare”. Invers, dacă toată ordinea aceasta nu este produsul unor forţe oarbe, fără scop, atunci este rezultatul unui anume scop. Acel scop nu poate fi altceva decât un plan inteligent. Prin urmare a doua premiză rămâne în picioare.

Dar desigur, cea care este crucială este a treia premiză. La urma urmei, cei care nu cred ne spun că universul experienţei noastre există aşa cum este, într-adevăr din întâmplare şi nu dintr-un plan. E doar o întâmplare că avem această ordine, şi le revine celor care cred să arate de ce ordinea în univers nu există doar din întâmplare.

Dar parcă e puţin şchioapă gândirea. Cu siguranţă celor care nu cred le revine să emită o alternativă credibilă la existenţa planului. Iar „întâmplarea” nu este pur şi simplu credibilă. Fiindcă putem înţelege întâmplarea doar pe baza unui fundal de ordine. A spune că ceva s-a petrecut „din întâmplare” înseamnă că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ne-am fi aşteptat, sau că s-au petrecut cum nu ne-am fi aşteptat. Dar nu ne putem aştepta la ceva fără ordine. Dacă înlături ordinea şi vorbeşti numai despre întâmplare ca despre un fel de sursă supremă, înseamnă că ai înlăturat singurul fundal care ne permite să vorbim de fapt cu înţeles despre întâmplare. În loc să ne gândim la „întâmplare” pe un fundal de ordine, suntem invitaţi să ne gândim la ordine, copleşitor de complexă şi omniprezentă ordine, pe fundalul accidental şi fără scop al întâmplării. Să fim cinstiţi, e de necrezut. Prin urmare, este în chip eminent rezonabil să afirmăm cea de a treia premiză, că universul nu este produsul întâmplării, şi prin urmare să afirmăm concluzia, că acest univers este rezultatul unui plan inteligent.

Întrebarea nr. 1: Dar oare nu ne-a arătat teoria darwiniană a evoluţiei cum se poate ca ordinea în univers să fi apărut din întâmplare?

Răspuns: Absolut deloc. Dacă teoria darwiniană ne-a arătat ceva, atunci ne-a arătat, într-un mod general, cum s-ar putea să fi provenit speciile unele din celelalte prin mutaţii accidentale şi cum supravieţuirea acestor specii poate fi pusă pe seama selecţiei naturale – prin adaptarea unor specii la supravieţuirea într-un anumit mediu. În nici un fel nu explică şi nu poate explica ordinea şi inteligibilitatea omniprezentă a naturii. Mai degrabă, această teorie presupune existenţa ordinii. Ca să cităm o frază faimoasă: „Supravieţuirea celor mai adaptaţi presupune sosirea adaptării”. Dacă darwiniştii doresc să-şi extrapoleze teoria pur biologică şi să susţină că întreaga ordine vastă din jurul nostru este rezultatul unor schimbări accidentale, atunci ei afirmă ceva ce nici o dovadă empirică nu poate confirma vreodată; ceva ce nicio ştiinţă empirică nu ar putea vreodată demonstra şi care, la primă vedere, pur şi simplu nu poate fi crezut.

Întrebarea nr. 2: Dar poate că ordinea nu poate fi găsită decât în această regiune a universului. Poate că există alte zone, necunoscute de noi, care sunt în haos complet – sau poate că universul va deveni el însuşi cândva, în viitor, haotic. Ce se întâmplă atunci cu argumentul?

Răspuns: Atât cei care cred, cât şi cei care nu cred, au experienţa aceluiaşi univers. Acesta este rezultatul unui plan sau nu. Iar această lume, a experienţei noastre comune, este o lume a ordinii şi inteligibilităţii omniprezente. Acesta este faptul cu care trebuie să ne confruntăm. Înainte de a face speculaţii despre cum va fi în viitor sau cum ar fi în altă parte în prezent, trebuie să ne ocupăm cinstit de ceea ce este aici şi acum. Trebuie să recunoaştem fără şovăire amploarea – copleşitoarea amploare – a ordinii şi inteligibilităţii. Apoi ne putem întreba: oare se poate crede că locuim într-o mică insulă de ordine înconjurată de o vastă mare de haos – o mare care ameninţă să ne înghită şi pe noi cândva?

Gândiţi-vă cum, numai în cursul ultimelor decenii, ne-am luptat fantastic cu limitele cunoaşterii noastre; ne-am aruncat privirea mult dincolo de planeta noastră şi am pătruns foarte adânc elementele care o compun. Şi ce anume ne-a revelat această extindere a orizontului nostru? Mereu acelaşi lucru: mai multă – şi nu mai puţină – inteligibilitate; mai multă – şi nu mai puţină – ordine complexă şi foarte amănunţită. Nu numai că nu avem nici un motiv să credem într-un haos care ne-ar înconjura, dar avem toate motivele să nu credem în acesta. Se opune flagrant experienţei pe care cu toţii, credincioşi şi necredincioşi, o împărtăşim.

Ceva asemănător se poate spune despre viitor. Cunoaştem cum s-au petrecut şi cum se petrec lucrurile în univers. Şi astfel, cât timp nu avem nici un motiv să credem altceva, avem toate motivele să credem că lucrurile vor continua să meargă în acelaşi mod. Nici o speculaţie nu poate anula ceea ce ştim.

Şi oricum, ce fel de haos ni se cere să ne imaginăm? Că efectul precede cauza? Că legea contradicţiei nu mai funcţionează? Că ceea ce face să existe un lucru care există, nu mai e necesar să fie? Aceste sugestii sunt total de neînţeles; dacă ne gândim la ele măcar, o facem doar ca să le respingem, ca fiind imposibile. Ne putem imagina mai puţină ordine? Da. Sau o rearanjare a ordinii pe care o trăim? Da. Dar dezordine totală şi haos? Aşa ceva nu poate fi niciodată luat în considerare ca o posibilitate reală. A specula pe seama ei ca şi cum ar fi reală, e într-adevăr o pierdere de timp.

Întrebarea nr. 3: Dar dacă ordinea ai căror martori suntem nu este decât un produs al minţii noastre? Chiar dacă nu putem să ne gândim la un haos şi dezordine totală, poate că aşa este cu adevărat realitatea.

Răspuns: Mintea noastră este singurul mijloc prin care putem cunoaşte realitatea. Nu avem un alt fel de acces. Dacă suntem de acord că ceva nu poate să existe în gândire, nu putem continua spunând că s-ar putea totuşi ca acel ceva să existe în realitate. Fiindcă atunci ne-am gândi că ceea ce afirmăm nu poate fi gândit. Să presupunem că pretinzi că ordinea nu e decât produsul minţii noastre. Aceasta te pune într-o postură foarte incomodă. Spui că trebuie să ne gândim la realitate în termeni de ordine şi inteligibilitate, dar că lucrurile în realitate s-ar putea să nu existe în acest mod. Însă, ca să ai ceva în vedere, trebuie să te gândeşti la acel ceva. Şi astfel, ajungi să spui următoarele: (a) trebuie să ne gândim la realitate într-un anume fel, dar (b) întrucât ne gândim că lucrurile s-ar putea să nu existe în realitate în acest fel, atunci (c) nu e nevoie să ne gândim la realitate în modul în care trebuie să ne gândim la ea! Chiar suntem dispuşi să plătim acest preţ mare ca să negăm faptul că existenţa universului arată un plan inteligent? După cum se pare, nu merită.

6. Argumentul kalam

Cuvântul arab „kalam” înseamnă „vorbire”, dar a ajuns să însemne un anume fel de teologie filosofică – şi care constă în demonstraţii privind faptul că lumea nu poate să fie infinit de bătrână şi că, prin urmare, trebuie să fi fost creată de Dumnezeu. Acest tip de demonstraţie prezintă un interes îndelungat şi răspândit, atât pentru creştini, cât şi pentru musulmani. Forma sa este simplă şi directă.

  1. Orice începe să existe are o cauză pentru apariţia sa.
  2. Universul a început să existe.
  3. Prin urmare, universul are o cauză pentru apariţia sa.

Să admitem prima premiză. (Majoritatea oamenilor – cu excepţia spitalelor de boli psihice şi a şcolilor postuniversitare – ar considera nu numai că este adevărată, ci cu siguranţă şi evident adevărată).

A doua premiză este şi ea adevărată? Universul – adică totalitatea lucrurilor legate de spaţiu şi timp – a început şi el să existe cândva? Această premiză este susţinută recent, în mod ştiinţific, de aşa-numita cosmologie a Big Bang-ului. Dar există şi argumente filosofice în favoarea ei. Oare o sarcină infinită poate fi terminată sau îndeplinită vreodată? Dacă, pentru a ajunge la un anumit scop, trebuie făcuţi mai înainte o infinitate de paşi, oare acest scop poate fi vreodată atins? Sigur că nu – nici chiar într-un timp infinit. Fiindcă un timp infinit ar fi fără sfârşit, ca şi numărul paşilor. Cu alte cuvinte, nu s-ar ajunge la niciun capăt. Sarcina respectivă nu ar fi – şi nu ar putea fi – niciodată dusă la bun sfârşit.

Dar pasul chiar dinaintea scopului? Oare acel punct ar putea fi vreodată atins? Dacă sarcina este cu adevărat infinită, atunci o infinitate de paşi trebuie de asemenea s-o fi precedat. Şi în felul acesta, nici pasul chiar dinaintea scopului propus nu poate fi atins. Dar atunci nici pasul precedent nu ar putea fi atins. De fapt, nici un pas din secvenţa respectivă nu poate fi atins, fiindcă o infinitate de paşi ar trebui să preceadă fiecare pas; o infinitate de paşi trebuie întotdeauna parcurşi, unul câte unul, înaintea altuia. Problema provine din presupunerea că o secvenţă infinită ar putea ajunge vreodată, prin succesiune temporală, la vreun punct.

Dacă însă universul nu a început niciodată, înseamnă că a existat dintotdeauna. Dacă a existat dintotdeauna, înseamnă că e infinit de bătrân. Dacă este infinit de bătrân, înseamnă că o infinitate de timp trebuie să fi trecut până – să zicem – în ziua de azi. Şi în felul acesta, un număr infinit de zile trebuie să fi trecut – una după alta, un fragment de timp adăugându-se la ceea ce a trecut deja – pentru ca să vină ziua de azi. Dar aceasta pune exact problema sarcinii infinite discutate mai sus. Dacă s-a ajuns la ziua de azi, înseamnă că succesiunea de fapt infinită a istoriei a atins acest punct prezent: de fapt, a ajuns să se finalizeze până în acest punct – fiindcă în oricare punct prezent, întregul trecut trebuie să se fi şi întâmplat deja. Dar o succesiune infinită de paşi nu ar fi putut niciodată să atingă punctul prezent – sau oricare alt punct înainte de acesta.

Aşa că, ori ziua de azi nu a fost atinsă, ori procesul prin care s-a ajuns la ea nu este infinit. Dar, iată, în mod clar, ziua de azi a fost atinsă. Prin urmare, procesul prin care s-a ajuns la ea nu este infinit. Cu alte cuvinte, universul a început să existe la un moment dat. Aşadar, universul are o cauză pentru apariţia sa, un Creator.

Întrebarea nr. 1: Creştinii cred că vor trăi pentru totdeauna cu Dumnezeu. Prin urmare, ei cred că viitorul nu va avea sfârşit. De ce oare n-ar fi şi trecutul fără sfârşit?

Răspuns: Răspunsul se află chiar în întrebare. Creştinii cred că viaţa lor cu Dumnezeu nu se va sfârşi niciodată. Aceasta înseamnă că viaţa lor nu va forma niciodată o serie infinită împlinită de fapt. Sau, într-un limbaj mai tehnic: un viitor fără sfârşit este potenţial – dar niciodată actualmente – infinit. Aceasta înseamnă că, deşi viitorul nu va înceta niciodată să se extindă şi să crească, totuşi extinderea lui în fapt va fi întotdeauna limitată. Dar aceasta nu poate fi adevărat decât dacă toată realitatea creată ar avea un început.

Întrebarea nr. 2: Cum ştim că încă mai există cauza universului? Poate că a pus universul în mişcare şi după aceea a încetat să mai existe.

Răspuns: Să ne amintim că suntem în căutarea unei cauze a existenţei spaţio-temporale. Această cauză a creat întregul univers de spaţiu şi timp. Iar spaţiul şi timpul însele trebuie să facă parte din acea creaţie. În felul acesta, cauza nu poate fi o altă fiinţă spaţio-temporală (dacă ar fi, atunci iarăşi ar apărea toate problemele despre durata infinită). Trebuie să se afle cumva dincolo de limitările şi constrângerile spaţiului şi timpului.

E greu de înţeles cum o astfel de fiinţă ar putea „înceta” să mai existe. Ştim cum anume încetează să mai existe o fiinţă în interiorul universului: în timp, ajunge să fie fatal afectată de ceva extern ei. Dar această imagine este specifică pentru noi şi pentru toate fiinţele limitate cumva de spaţiu şi timp. O fiinţă în afara acestor limite nu poate „apărea” şi nici nu poate „înceta” să mai existe. Dacă există cât de cât, atunci trebuie să existe etern.

Întrebarea 3: Dar această cauză este ea Dumnezeu – o persoană şi nu pur şi simplu un lucru?

Răspuns: Să presupunem că această cauză a universului a existat etern. Să presupunem mai departe că această cauză nu este personală: că a dat naştere universului nu prin propria sa alegere, ci doar prin simplul fapt că ea există. În acest caz este greu de văzut cum anume universul nu poate fi decât infinit de bătrân, fiindcă toate condiţiile necesare pentru fiinţarea universului ar exista din eternitate. Dar argumentul kalam a arătat că universul nu poate fi infinit de bătrân. Prin urmare, ipoteza unei cauze eterne impersonale pare să ducă la o inconsecvenţă.

Există o cale de ieşire din această situaţie? Desigur, dacă universul este rezultatul unei alegeri personale libere. În felul acesta avem cel puţin o modalitate de a vedea cum anume o cauză eternă poate da naştere unui efect limitat temporal. Desigur, argumentul kalam nu demonstrează tot ceea ce cred creştinii despre Dumnezeu, dar ce argument dovedeşte aceasta? Totuşi mai puţin decât totul, e mult mai mult decât nimic. Iar argumentul kalam demonstrează un lucru esenţial din credinţa creştină în Dumnezeu: că universul nu este etern şi fără început; că există un Creator al cerului şi al pământului. Şi în felul acesta, demonstrează falsitatea imaginii despre univers pe care majoritatea ateilor vor s-o menţină: o materie care se susţine singură, schimbându-se la nesfârşit, într-un timp fără sfârşit.

7. Argumentul contingenţei

Formularea de bază a acestui argument este simplă:

  1. Dacă ceva există, atunci există şi ceea ce este necesar pentru ca acel lucru să existe.
  2. Universul – suma tuturor existenţelor în spaţiu şi timp – există.
  3. Prin urmare, tot ceea ce este necesar ca universul să existe, există de asemenea.
  4. Ceea ce este necesar ca universul să existe, nu poate exista în interiorul universului sau legat de spaţiu şi timp.
  5. Prin urmare, ceea ce este necesar ca universul să existe, trebuie să fie transcendent atât spaţiului, cât şi timpului.

Să presupunem că negăm prima premiză. Atunci, dacă X există, nu ar mai fi nevoie să existe ceea ce este necesar pentru ca X să existe. Dar „ceea ce este necesar pentru ca X să existe” este condiţia (condiţiile) nemijlocită (e) pentru existenţa lui X. Adică X există numai dacă există Y. Fără Y, nu există X. Aşadar, negarea premizei 1 înseamnă că: X există; X există însă numai dacă Y există; iar Y nu există. Or aceasta este absurd. Prin urmare, trebuie să existe ceea este necesar ca universul să existe. Dar ce este necesar ca acesta să existe?

Am vorbit despre univers ca fiind „suma tuturor fiinţărilor în spaţiu şi timp”. Gândeşte-te la una din aceste fiinţări, la tine însuţi. Exişti şi eşti, cel puţin în parte, material. Aceasta înseamnă că eşti o fiinţă finită, limitată şi schimbătoare; ştii că, exact acum, când citeşti acestea, depinzi pentru existenţa ta de existenţe din afara ta. Nu de părinţii şi de bunicii tăi. S-ar putea să nu mai fie în viaţă, dar totuşi, tu exişti acum. Şi chiar acum depinzi de multe lucruri ca să exişti – de exemplu, de aerul pe care îl respiri. A fi dependent în acest fel înseamnă a fi contingent. Tu exişti dacă altceva există chiar acum.

Dar nu totul poate fi aşa. Pentru că atunci totul ar avea nevoie să i se dea existenţă, dar n-ar exista nimic în stare să i-o dea. Nu ar exista nimic necesar pentru ca ceva să existe. Prin urmare, trebuie să fie ceva care să nu existe în mod condiţionat; ceva care nu există numai dacă există altceva; ceva care să existe în sine. Ceea ce are nevoie acel lucru pentru ca să existe, este doar acel lucru însuşi. Spre deosebire de realitatea materială schimbătoare, nu ar exista nici o distanţă, ca să spunem aşa, între ceea ce este acest lucru şi faptul că există. În mod clar, suma lucrurilor schimbătoare în timp şi spaţiu nu poate fi un astfel de lucru. Prin urmare, ceea ce are nevoie universul pentru a exista nu poate fi identic cu universul însuşi sau cu o parte a universului.

Întrebarea nr. 1: Dar de ce ar trebui să numim această cauză „Dumnezeu”? Poate că există ceva necunoscut care stă la baza universului schimbător în care trăim.

Răspuns: Este adevărat. Şi acest „necunoscut” este Dumnezeu. Ceea ce noi, oamenii, cunoaştem în mod direct, este această lume perceptibilă, schimbătoare. Mai ştim, de asemenea, că trebuie să existe ceea ce este necesar pentru ca ceva să existe. Astfel, ştim că nici acest univers schimbător în totalitatea sa, şi nici vreo parte din el nu poate fi el însuşi acel lucru de care are nevoie universul ca să existe. Dar acum avem o cunoaştere directă a cauzei lucrurilor schimbătoare. Ştim că trebuie să existe o cauză; ştim că această cauză nu poate fi finită sau materială – şi că trebuie să fie transcendentă acestor limitări. Dar ce anume este această cauză supremă în sine însăşi, rămâne deocamdată un mister.

Ar mai fi multe de spus prin prisma raţiunii; şi încă mult mai multe lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut cunoscute despre Sine, prin revelaţie. Dar şi demonstraţiile ne-au oferit cunoştinţe reale: ştim că universul a fost creat; ştim că universul este chiar acum menţinut în existenţă de o cauză care nu este legată de vreo limită materială, care transcende tipul de existenţă pe care o cunoaştem noi, oamenii, în mod direct. Şi cu siguranţă că e importantă cunoaşterea aceasta. Am putea deduce, de exemplu, că moartea cuiva a fost o crimă şi nu un accident, fără să ştim exact cine şi de ce a făcut-o, şi aceasta ne-ar putea lăsa frustraţi şi nesatisfăcuţi. Dar cel puţin am şti ce direcţie să urmărim; am şti cel puţin că există cineva care a făcut aceasta.

Aşa este şi cu dovezile. Ele ne fac să ştim că în fiecare moment existenţa universului este un act creator al Celui care i-o dăruieşte – Cineva care transcende toate limitările materiale şi spirituale. Dincolo de aceasta, dovezile nu ne spun prea multe despre ce sau cine este Cel care dăruieşte, dar ne îndrumă înspre o direcţie bine precizată. Ştim că această Realitate Supremă – Cel care dăruieşte existenţa – nu poate fi materială. Şi ştim că darul care ne este dat include existenţa personală: inteligenţa, voinţa şi spiritul. Infinita cauză transcendentă a acestor lucruri nu poate fi mai puţin decât sunt acestea, ci trebuie să fie infinit mai mult. Cum anume şi pe ce cale, nu ştim. Într-o oarecare măsură, Cel care dăruieşte trebuie să rămână totdeauna necunoscut raţiunii umane. Nici nu ne aşteptăm să fie altfel. Dar raţiunea ne poate informa cel puţin că există un autor. Iar aceasta este de mare importanţă.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *