Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu (6)

Autor: Peter Kreeft şi pr. Ronald Tacelli
Traducere: Ecaterina Hanganu (verificare Andrei Goţia)
Sursa: Manualul de Apologetică Creştină, PeterKreeft.com

17. Argumentul experienţei estetice

Există muzica lui Johann Sebastian Bach.

Prin urmare, trebuie să existe Dumnezeu.

Ori pricepi acest lucru, ori nu.

18. Argumentul experienţei religioase

Un anume tip de experienţă se află în inima însăşi a credinţei religioase a celor mai mulţi. Majoritatea cititorilor noştri au avut foarte probabil o astfel de experienţă. Dacă da, vă daţi seama, ca nimeni altul, de importanţa centrală pe care ea o are în viaţa dumneavoastră. Aceasta nu este în sine un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu; de fapt, în lumina ei, aţi putea spune că nu mai aveţi nevoie de nici un argument. Dar de fapt există un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu edificat pe baza acestui tip de experienţe. Nu este un argument care să treacă de la propria dumneavoastră experienţă la afirmaţia dumneavoastră că Dumnezeu există. Aşa cum am spus, probabil nici nu mai aveţi nevoie de un astfel de argument. În schimb, argumentul se îndreaptă într-o altă direcţie: de la faptul larg răspândit al experienţei religioase, la afirmaţia că numai o realitate divină o poate explica în mod adecvat.

Este dificil să formulăm acest argument în mod deductiv. Dar s-ar putea spune următoarele:

1. Multe persoane, din epoci diferite şi culturi foarte diferite, afirmă că au avut o experienţă a „divinului”.
2. Este de neconceput ca atât de multe persoane să se fi putut înşela atât de grav asupra naturii şi conţinutului propriei experienţe.
3. Prin urmare, există o realitate „divină” pe care au experimentat-o multe persoane, aparţinând unor epoci şi culturi foarte diferite.

Dovedeşte oare acest fel de experienţă existenţa unui Dumnezeu-Creator inteligent? Pare puţin probabil. Fiindcă un astfel de Dumnezeu nu pare să fie obiectul tuturor experienţelor numite „religioase”. Dar totuşi, este obiectul multora. Adică, multe persoane îşi înţeleg experienţa în acest fel; ele sunt „unite cu” sau „cuprinse într-o” infinită şi copleşitoare Cunoaştere şi Iubire, o Iubire care le cuprinde şi le umple, dar care depăşeşte cu mult capacitatea lor de a o primi. Sau cel puţin aşa susţin. Întrebarea este: să le credem?

Există enorm de multe astfel de relatări. Fie sunt adevărate, fie nu. Atunci când le evaluăm, ar trebui să ţinem cont de următoarele:

1. consecvenţa acestor afirmaţii (sunt ele consecvente în sine, cât şi cu ceea ce ştim că este de altfel adevărat?);
2. caracterul celor care fac astfel de afirmaţii (sunt aceste persoane cinstite, decente, demne de încredere?); şi
3. efectele pe care aceste experienţe le-au avut pentru viaţa lor şi a altora (au devenit aceste persoane mai iubitoare ca urmare a ceea ce au trăit? Mai edificatoare cu adevărat? Sau, dimpotrivă, au devenit vanitoase şi absorbite de sine?)

Să presupunem că vă spune cineva: „Toate experienţele acestea sunt fie rezultatul unor leziuni în lobul temporal, fie al unei represii nevrotice. În nici un caz nu au cum să demonstreze adevărul vreunei realităţi divine.” Care ar fi reacţia Dvs.? V-aţi gândi la imensitatea de relatări documentate şi v-aţi întreba care este adevărul. Şi aţi putea răspunde: «Nu. Dat fiind numărul enorm de astfel de declaraţii şi calitatea vieţii celor care le-au făcut, pare de necrezut ca aceia care le-au făcut să se fi înşelat atât de amarnic, sau ca nebunia sau cine ştie ce afecţiune cerebrală să fi determinat o asemenea bunătate şi frumuseţe profunde.»”

Este imposibil de prezis cum vor fi atinşi toţi indivizii de cercetarea acestei arhive de afirmaţii şi caractere. Nu puteţi prezice cum vă vor afecta pe dumneavoastră înşivă. Dar constituie o dovadă; au convins pe mulţi şi nu pot fi trecute cu vederea. Uneori – de fapt, credem, foarte adesea – această arhivă nu este atât confruntată, cât respinsă cu etichete ţipătoare la modă.

19. Argumentul consimţământului comun

Această dovadă este oarecum asemănătoare cu argumentul experienţei religioase (al 18-lea) şi sub anume aspecte, cu argumentul dorinţei (al 16-lea). Acest argument afirmă:

1. Credinţa în Dumnezeu – acea Fiinţă Căreia pe drept cuvânt îi datorăm preamărire şi adorare – este comună aproape tuturor oamenilor, din toate timpurile.
2. Fie marea majoritate a oamenilor au greşit în privinţa acestui foarte profund element al vieţii lor, fie nu.
3. Este cel mai plauzibil să credem că nu au greşit.
4. Prin urmare, cel mai plauzibil este să credem că Dumnezeu există.

Fiecare admite că religia este prezentă în toată istoria omenirii. Dar apare întrebarea: oare acest fapt indiscutabil constituie o mărturie în favoarea adevărului afirmaţiilor religiei? Chiar şi un sceptic ar admite că această mărturie este cu adevărat impresionantă: marea majoritate a oamenilor au crezut dintotdeauna într-o Fiinţă supremă în faţa căreia singurul nostru răspuns nu poate fi decât adorarea şi preamărirea. Nimeni nu pune la îndoială realitatea sentimentelor noastre de veneraţie, atitudinea de preamărire, actele de adoraţie. Dar dacă Dumnezeu nu există, atunci toate acestea nu au avut niciodată, nici o dată măcar, un obiect real. E oare plauzibil să credem aceasta?

Capacitatea de adorare şi preamărire pare să aparţină în mod cert naturii noastre. Şi e greu de crezut că această capacitate naturală nu poate fi niciodată împlinită, în natura lucrurilor, în special atunci când atât de mulţi mărturisesc că se poate. Se poate admite că această parte a naturii noastre este destinată frustrării; ne putem gândi că acei milioane şi milioane de oameni care afirmă că l-au găsit pe Cel Sfânt care este demn de adorare şi preamărire au fost induşi în eroare. Dar poate fi oare chiar aşa?

Pare mult mai probabil că aceia care refuză să creadă sunt cei care suferă de fapt de frustrare şi se înşeală – ca un surd care neagă muzica, sau ca o chiriaşă înspăimântată care-şi spune că nu aude strigătele de groază şi panică din stradă, şi, când copiii, treziţi de strigăte, o întreabă: „De ce strigă tanti aia, Mămico?” ea le spune: „Nu strigă nimeni, vi se pare, e doar vântul. Mergeţi la culcare”.

Întrebarea nr. 1: Dar majoritatea nu înseamnă că este infailibilă. Majoritatea s-au înşelat cu privire la mişcările soarelui şi pământului. De ce n-ar fi aşa şi când e vorba despre existenţa lui Dumnezeu?

Răspuns: Dacă oamenii au greşit în privinţa teoriei heliocentrismului, totuşi ştiau din experienţă că pământul şi soarele se mişcă. Au greşit, pur şi simplu, când au crezut că mişcarea pe care o percepeau era a soarelui. Dar dacă Dumnezeu nu există, atunci ce anume continuă să experimenteze credincioşii? Nivelul iluziei merge mult mai departe decât al oricărei alte erori colective. Ar însemna într-adevăr psihoză colectivă.

Fiindcă a crede în Dumnezeu e ca şi cum ai avea o relaţie cu o persoană. Dacă Dumnezeu nu a existat niciodată, nici această relaţie nu a existat. Aţi răspuns cu veneraţie şi iubire – nimănui; şi nu exista nimeni care să vă primească răspunsul şi să vă răspundă. E ca şi cum ai crede că ai o căsătorie fericită, când de fapt trăieşti singur într-un apartament murdar.

Admitem că o astfel de înşelătorie în masă poate fi concepută, dar chiar aşa? Dacă nu ar exista şi alte experienţe care, împreună cu percepţiile noastre despre soare şi pământ, să facă foarte probabil faptul că pământul se roteşte în jurul soarelui, ar fi o inepţie să interpretăm în acest sens ceea ce am perceput. Cu atât mai mult aici, când ceea ce percepem este o relaţie care implică veneraţia şi preamărirea şi, uneori, iubirea. Este foarte rezonabil să credem că Dumnezeu există cu adevărat, dată fiind o atât de răspândită credinţă în El – dacă ateii nu vin cu o explicaţie foarte convingătoare privind credinţa religioasă, una care să ţină seama deplin de experienţele credincioşilor şi să arate că acestea sunt cel mai bine explicate prin înşelătorie şi nu prin intuiţie. Dar ateii nu au făcut-o vreodată.

Întrebarea nr. 2: Dar oare nu este suficient de plauzibilă o explicaţie psihologică pentru credinţă? Mulţi dintre cei care nu cred afirmă că credinţa în Dumnezeu este rezultatul fricilor trăite în copilărie; că Dumnezeu este proiecţia tatălui nostru omenesc: cineva „acolo sus” care ne poate apăra de forţele naturii pe care le considerăm ostile.

Răspunsul A: Aceasta nu este de fapt o explicaţie naturalistă a credinţei religioase. Nu este decât o afirmaţie, îmbrăcată în jargon psihologic, că credinţa este greşită. Se începe de la presupunerea că Dumnezeu nu există. Apoi, imaginându-ţi că simbolul terestru cel mai apropiat de Creator este un tată, înseamnă că Dumnezeu trebuie să reprezinte o proiecţie cosmică a tatălui nostru omenesc. Dar, lăsând la o parte afirmaţia ateilor, nu există nici o dovadă convingătoare că Dumnezeu nu este decât o proiecţie.

De fapt, discuţia presupune tocmai ce este în chestiune. Căutăm explicaţii psihologice numai pentru ideile pe care le ştim deja (sau le presupunem) ca fiind false, nu pentru acelea adevărate. Întrebăm, de exemplu: „De ce crezi că toţi câinii negri vor să te ucidă? Te-a făcut să te temi când erai copil un astfel de câine?” Dar n-o să întrebăm niciodată: „De ce crezi că un câine negru nu o să te ucidă? Ai avut un căţeluş negru, mic şi drăguţ, când erai copil?”

Răspunsul B: Deşi există ceva din Dumnezeu care se reflectă în tatăl nostru de pe pământ (altfel simbolul respectiv ar fi fără sens), creştinii înţeleg că, în ultimă instanţă, acest simbol nu este adecvat. Şi dacă Fiinţa Supremă este misterioasă într-un mod care transcende orice simbol, cum ar putea oare să fie o simplă proiecţie a ceea ce reprezintă simbolul respectiv? Adevărul pare să fie – şi dacă Dumnezeu există, atunci acesta este adevărul – că problema se pune invers: tatăl nostru omenesc este cel care e o palidă proiecţie a Tatălui nostru Ceresc. Să nu uităm că o serie de autori (de ex., Paul Vitz) au analizat ateismul ca fiind el însuşi o patologie psihică: alienarea de tatăl omenesc are ca rezultat respingerea lui Dumnezeu.

20. Pariul lui Pascal

Să presupunem că dumneavoastră, cititorii, consideraţi că toate argumentele expuse aici nu sunt concludente. Mai există şi un alt fel de argument, pe care îl vom prezenta în continuare şi care este cunoscut sub numele de „Pariul lui Pascal”. Îl menţionăm aici, adaptat scopului nostru, nu fiindcă ar fi o dovadă în sprijinul existenţei lui Dumnezeu, ci fiindcă ne ajută în drumul nostru de căutare a lui Dumnezeu în absenţa unor astfel de dovezi.

După cum îl formulează Pascal, pariul afirmă că, raţionând logic, nu putem decide în favoarea sau împotriva existenţei lui Dumnezeu; par să existe argumente semnificative de ambele părţi. Dar fiindcă raţiunea nu se poate hotărî, şi fiindcă problema este atât de importantă încât trebuie totuşi să ne hotărâm într-un fel sau altul, atunci suntem nevoiţi să „pariem”, dacă tot nu putem să demonstrăm. Aşa că ne întrebăm: pe ce vom paria?

Dacă pariaţi pe Dumnezeu, nu pierdeţi nimic, chiar dacă iese la iveală că Dumnezeu nu există. Dar dacă pariaţi împotriva lui Dumnezeu şi greşiţi, iar Dumnezeu există, atunci aţi pierdut totul: pe Dumnezeu, veşnicia, cerul, un infinit câştig. „Haideţi să evaluăm cele două situaţii: dacă câştigaţi, veţi câştiga totul, dacă pierdeţi, nu veţi pierde nimic.”

Să analizăm diagrama de mai jos:

Liniile verticale reprezintă credinţele corecte, iar diagonalele – credinţele incorecte. Să comparăm diagonalele. Să presupunem că Dumnezeu nu există, dar eu cred în El. În acest caz, ceea ce mă aşteaptă după moarte nu este viaţa veşnică, ci, probabil, inexistenţa veşnică. Dar să luăm acum cealaltă diagonală. Dumnezeu, Creatorul meu şi izvorul a tot ceea ce este bun, există, dar eu nu cred în El. Îmi oferă iubirea şi viaţa Sa, dar eu Îl resping. Există răspunsuri la toate întrebările mele, împlinirea desăvârşită a celor mai profunde dorinţe ale mele; dar eu am decis să refuz cu dispreţ totul. În acest caz am pierdut (sau, în orice caz, risc serios să pierd) totul.

Pariul poate părea excesiv de mercantil şi doar egoist. Dar poate fi reformulat ca să se adreseze unui motiv moral mai înalt: dacă există un Dumnezeu de o infinită bunătate şi El pe drept îmi merită lealitatea şi credinţa, atunci risc să săvârşesc cea mai mare nedreptate dacă nu Îl recunosc.

Pariul lui Pascal nu poate, sau nu ar trebui, să constrângă la credinţă. Dar ne poate stimula să-L căutăm pe Dumnezeu, să studiem şi să reluăm argumentele care urmăresc să ne arate că există Ceva – sau Cineva – care este explicaţia supremă a universului şi a vieţii mele. Ar putea cel puţin să motiveze „Rugăciunea Scepticului”: „Doamne, nu ştiu dacă exişti sau nu, dar dacă exişti, te rog, arată-mi cine eşti.”

Pascal spune că există trei feluri de oameni: cei care L-au căutat pe Dumnezeu şi L-au găsit; cei care Îl caută şi nu L-au găsit încă; şi cei care nici nu-L caută, nici nu-L găsesc. Primii sunt rezonabili şi fericiţi, cei din a doua categorie sunt rezonabili, dar nefericiţi, iar cei din a treia categorie – nici rezonabili, nici fericiţi. Dacă pariul lui Pascal ne stimulează cel puţin să-L căutăm, atunci ne va stimula cel puţin să fim rezonabili. Iar dacă promisiunea pe care a făcut-o Isus este adevărată, toţi cei care Îl caută, Îl vor găsi (Mt 7:7-8) şi astfel vor fi fericiţi.

Întrebări pentru discuţii

1. De ce ar putea cineva considera că întregul subiect al acestui capitol, anume dacă existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită, este banal, lipsit de importanţă, generând confuzie sau greşit? Cum s-ar putea răspunde la argumentele unei astfel de persoane?
2. Ar putea să existe un argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu care să nu se încadreze în nici una din cele două categorii, anume cosmologică (externă) sau psihologică (internă)?
3. Cât de puternic sau lipsit de putere sub aspect psihologic este un argument valid despre existenţa lui Dumnezeu pentru un ateu? De ce anume depinde răspunsul la această întrebare? (La această întrebare se pot da mai multe răspunsuri; enunţaţi cât de multe puteţi. Care credeţi că este cel mai important?)
4. Cum poate fi ceva „în afara” universului dacă „universul” înseamnă „tot ce există ca materie, spaţiu şi timp”? Ce se înţelege prin „în afară” în acest caz? Puteţi face o analogie sau să prezentaţi o situaţie similară în care un termen este folosit în acest fel?
5. De ce sunt mai mult de douăzeci de argumente pentru, şi doar unul singur împotriva existenţei lui Dumnezeu (problema răului)?
6. Ce semnificaţie de bun simţ a cauzei folosesc aceste argumente cosmologice (în special al 2-lea)? Ce semnificaţii alternative ale cauzei au preferat unii filosofi? Cum schimbă sau invalidează argumentul (argumentele) cosmologice? Cum pot fi respinse aceste alternative? (cea mai cunoscută este a lui Hume.)
7. Răspunsul la întrebarea nr. 2 după argumentul al 2-lea dovedeşte oare că Dumnezeu creează chiar acum lumea?
8. Teoriile alternative ale timpului ar schimba oare sau invalida vreunul din argumentele cosmologice?
9. Răspunsul simplu la întrebarea nr. 1 după argumentul al 4-lea respinge oare subiectivismul? Dacă nu, în ce constă eroarea? Dacă da, de ce sunt totuşi atât de mulţi subiectivişti?
10. De ce argumentul proiectului este cel mai răspândit?
11. Care este relaţia între inteligibilitate şi inteligenţă? Inteligibilitatea, proiectul şi ordinea sunt oare concepte interşanjabile?
12. Există o cât de mică şansă ca universul să fi apărut din întâmplare? Un cvintilion de maimuţe bătând la maşina de scris un cvintilion de ani ar putea scrie din întâmplare Hamlet. Dar cartea aceasta nu ar fi putut să apară în urma unei explozii produse într-o tipografie?
13. În legătură cu argumentul al 10-lea, cum ştim că universul nu este conştient?
14. Răspunsul la întrebarea nr. 3 de la argumentul al 6-lea dovedeşte oare că Dumnezeu este o persoană?
15. Sartre scria: „Nu poate să existe adevăr etern fiindcă nu există Conştiinţa eternă care să-l gândească.” Care este premiza implicită a argumentului lui şi a dovezii 11?
16. Argumentul al 12-lea presupune „idei înnăscute”? Dacă nu, atunci cum şi când a apărut ideea de Dumnezeu în mintea noastră?
17. De ce puteţi spune multe despre metafizica unui filosof ştiind numai faptul dacă acesta acceptă sau nu argumentul ontologic? Ce au în comun Anselm, Descartes, Spinoza, Leibniz şi Hegel? Ce doctrină din metafizica tomistă îi dă posibilitatea Sf. Toma de Aquino să critice argumentul lui Anselm?
18. Puteţi respinge versiunile lumilor modale şi posibile din argumentul ontologic?
19. Poate un ateu să creadă în obligaţia morală reală (argumentul al 14-lea)? Dacă da, cum anume? Majoritatea ateilor cred oare în obligaţia morală reală?
20. Este argumentul conştiinţei mai puternic dacă admitem legile morale obiective?
21. Cum aţi formula relaţia dintre religie şi moralitate? Între Dumnezeu şi moralitate?
22. Au toţi dorinţa menţionată la premiza 2 de la argumentul al 16-lea? Dacă da, atunci ateii trebuie să şi-o suprime şi s-o ignore?
23. Nominaliştii ar putea fi oare în stare să evite argumentul al 16-lea? (V. întrebarea nr. 1.)
24. Puteţi formula logic argumentul 17?
25. De ce experienţa religioasă este un argument în favoarea existenţei reale a lui Dumnezeu, mai mult decât este pentru obiectul său orice înşelătorie, iluzie, fantezie sau vis obişnuit? Argumentăm aici pornind de la idee spre realitate, ca în argumentul ontologic?
26. De ce argumentul consimţământului comun abia dacă mai este folosit astăzi, în timp ce în trecut era foarte răspândit?
27. Este necinstit Pariul lui Pascal? Dacă da, de ce – iar dacă nu, de ce? Citiţi versiunea lui Pascal în opera sa, Pensées; ce găsiţi semnificativ acolo şi nu a fost inclus aici?
28. Cunoaşteţi sau puteţi să vă imaginaţi orice alt argument pentru existenţa lui Dumnezeu?
29. Pe care din cele douăzeci de argumente îl consideraţi cel mai puternic?
30. Cum ar răspunde un ateu la fiecare din cele douăzeci de argumente? (Amintiţi-vă, nu există decât trei modalităţi de a răspunde la orice argument.)