Cum să te spovedeşti


Partea 12 din 24 din seria Pr. Saunders răspunde.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. William P. Saunders
Traducere: Gabriela Maria
Sursa: CatholicExchange, 15 ianuarie 2014

Suntem aşteptaţi

Suntem aşteptaţi

Întrebare: Recunosc că nu am fost să mă spovedesc de mai mulţi ani şi nu sunt sigur dacă mai ştiu să folosesc în mod corespunzător acest Sacrament. Îmi spuneţi vă rog cum ar trebui să mergem la Spovadă?

Răspuns: O persoană trebuie să înceapă întotdeauna cu o bună examinare a conştiinţei. Avem nevoie să ne conformăm vieţile după tiparul pe care Dumnezeu ni-l arată pentru a trăi. De exemplu, ne facem timp pentru a reflecta la Cele 10 Porunci, la Fericiri, la învăţăturile Bisericii şi la virtuţile prudenţei, curajului, cumpătării şi dreptăţii.

Examinarea conştiinţei este ca şi când am face un pas înapoi şi ne-am uita la tabloul vieţii noastre comparându-l cu capodopera vieţii revelate de Dumnezeu. Amintiţi-vă că atunci când eram copii ne plăcea să copiem desene. Acest copiat ne ajuta să învăţăm să desenăm. Luam o foaie de hârtie, o aşezam peste desenul original şi apoi le ridicam împreună pe geam. Lumina ne permitea să copiem desenul original pe foaia noastră albă de hârtie. Din când în când, trebuia să ne oprim şi să verificăm dacă nu cumva foaia noastră a alunecat iar liniile nu mai corespundeau cu originalul sau dacă nu am deviat de la linii.

Într-un mod similar, trăindu-ne vieţile, le copiem după modelul trasat de Dumnezeu. În examinarea conştiinţei, facem un pas înapoi şi evaluăm cu onestitate cât de bine am respectat tiparul lui Dumnezeu şi am rămas în limitele Sale. În acest timp, reflectăm la progresul făcut de la ultima Spovadă în lupta cu slăbiciunile, greşelile, tentaţiile şi păcatele din trecut. Să sperăm că vom vedea îmbunătăţiri în viaţa noastră spirituală.

Dacă am depăşit însă modelul sau am ieşit din limitele capodoperei lui Dumnezeu, am păcătuit. Trebuie să facem distincţie între păcatele uşoare – acele păcate care ne slăbesc relaţia noastră cu Dumnezeu – şi păcatele de moarte – acelea care rup relaţia noastră cu Dumnezeu şi „omoară” prezenţa harului sfinţitor din sufletele noastre. Aici ne amintim cuvintele lui Isus: „Căci oricine face [fapte] rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul, vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu” (Ioan 3,20-21).

În urma acestei examinări a conştiinţei, avem căinţă pentru păcatele noastre. În timp ce ne pare rău pentru păcate pentru că ne este teamă de focul iadului şi de pierderea raiului, precum şi de pedepsele drepte ale lui Dumnezeu, cel mai rău trebuie să ne pară pentru că prin păcatele noastre l-am ofensat pe Dumnezeu, pe care trebuie să îl iubim mai presus decât orice. Iubirea faţă de Dumnezeu ne îndeamnă către pocăinţă şi căutarea împăcării.

Toţi marii sfinţi îşi examinau conştiinţa cu regularitate şi se spovedeau frecvent. (Chiar şi Papa Ioan Paul al II-lea îşi mărturisea păcatele în fiecare săptămână, la fel ca şi Maica Tereza). Ne putem întreba „De ce? Ce păcate ar fi putut comite aceşti sfinţi?” Ei îl iubeau pe Domnul atât de mult încât chiar şi cea mai mică omisiune sau faptă îi conducea la Spovadă. Ei doreau ca nici măcar cel mai mic păcat să nu îi separe de iubirea lui Dumnezeu. Din iubire faţă de Dumnezeu trebuie să ne pară şi nouă rău pentru păcatele noastre. Părerea de rău pentru păcate ne determină să fim hotărâţi să nu mai păcătuim. Probabil vom păcătui din nou, dar ne străduim să nu o facem. Nu plănuim să plecăm de la Spovadă şi să repetăm aceleaşi păcate.

Apoi ne mărturisim păcatele. Când intrăm în confesional, în majoritatea bisericilor avem opţiunea de a rămâne în anonimat sau de sta faţă în faţă cu preotul. Orice aţi alege, să vă amintiţi mereu că ceea ce se spune în timpul mărturisirii este păstrat secret de către preot. Să vă amintiţi de asemenea că ne mărturisim păcatele la preot din 3 motive: 1. Preotul are autoritatea apostolilor în virtutea hirotonirii sale. În seara zilei în care a înviat, Isus a spus: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,22-23). Preotul este cel care administrează Sacramentele, acţionând în numele lui Cristos.

În a doilea rând, preotul este un părinte spiritual. Aşa cum mergem la doctor pentru vindecare atunci când suntem bolnavi din punct de vedere fizic, mergem la un preot atunci când sufletele noastre sunt bolnave şi au nevoie de vindecare. În a treilea rând, preotul reprezintă Biserica şi persoanele împotriva cărora am greşit. În perioada de început a Bisericii, oamenii îşi mărturiseau păcatele în mod public la începutul Liturghiei şi erau dezlegaţi de ele. De secole deja, cu mult spre uşurarea noastră, acum avem parte de o mărturisire privată.

Începem mărturisirea făcând semnul Crucii şi spunând: „Mărturisesc lui Dumnezeu atotputernicul şi Sfinţiei voastre, părinte, păcatele mele”. Sau putem începe simplu: „În numele Tatălui…” Apoi trebuie să spunem când ne-am spovedit ultima dată: „A trecut (atâta timp) de când am făcut ultima Spovadă”. Apoi ne vom mărturisi păcatele. Trebuie să nu fim vagi. Câteodată oamenii spun: „Am încălcat a şasea poruncă”, ceea ce acoperă totul de la un gând de poftă trupească şi până la viol şi adulter. Nu trebuie să relatăm întreaga poveste, ci doar elementele de bază care să îi permită preotului să ne ajute. Trebuie să dăm şi câteva elemente de măsură – a lipsi de la Liturghie o dată este diferit faţă de a lipsi de mai multe ori care este diferit faţă de a nu merge deloc. Când am terminat de mărturisit păcatele, declarăm: „Îmi pare rău pentru acestea şi pentru toate păcatele mele”.

Pornind de la aceste informaţii, preotul ne poate da sfaturi. De asemenea, ne stabileşte canonul, ispăşirea pentru vindecarea rănii cauzate de păcat şi întărirea sufletelor noastre împotriva viitoarelor ispite. Apoi ne cere să rostim un act de căinţă, care poate fi rugăciunea: „Dumnezeul meu, îmi pare rău din toată inima de răul pe care l-am săvârşit şi de binele pe care nu l-am făcut; pentru că păcătuind te-am jignit pe Tine, care eşti nesfârşit de bun şi vrednic de iubire. Îmi iau hotărârea ca, ajutat de harul Tău, să fac pocăinţă, să nu te mai supăr şi să evit orice ocazie care mă duce la păcat. Amin”.

La sfârşit, preotul ne dă dezlegarea de păcate. Reflectaţi la cuvintele frumoase: „Dumnezeu, Părintele îndurărilor, care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului Său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor, prin puterea acordată Bisericii, să-ţi dăruiască iertare şi pace. Iar eu te dezleg de păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” Această formulă subliniază mila Tatălui ceresc, misterul mântuitor al patimilor, morţii şi învierii Domnului şi misterul vindecător al Sfântului Duh prin Biserică. Apoi preotul ne spune: „Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun”, iar noi răspundem: „Veşnică este îndurarea Lui”. Mulţi preoţi pot spune simplu: „Dumnezeu să te binecuvânteze”. Noi ne retragem pentru a împlini canonul dat.

Acest Sacrament al pocăinţei este un frumos Sacrament prin care suntem împăcaţi cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi. Să ne amintim cuvintele Sf. Apostol Paul: „Însă Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea Sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos – prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2,4-5).



Posted in Teologie, Spiritualitate and tagged .

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *