Autor: Cardinalul Gerhard Müller
Traducere: Radu Capan
„Să nu se tulbure inima voastră!” (Ioan 14,1)
În contextul creșterii confuziei privitoare la doctrină, numeroși Episcopi, preoți, călugări și laici ai Bisericii Catolice mi-au cerut să ofer o mărturie publică despre adevărul Revelației. Este însăși sarcina păstorilor să îi călăuzească pe cei încredințați lor pe calea mântuirii. Aceasta poate reuși doar dacă cunosc ei înșiși această cale și o urmează. Se aplică aici cuvintele Apostolului: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu” (1Corinteni 15,3). Astăzi mulți creștini nu mai sunt conștienți de învățăturile de bază ale credinței, astfel că există un pericol tot mai mare de a rata calea spre viața veșnică. Este însă în continuare scopul Bisericii să conducă omenirea la Isus Cristos, Lumina popoarelor (vezi LG 1). În această situație, apare problema călăuzirii. Conform Papei Ioan Paul al II-lea, Catehismul Bisericii Catolice este „un îndreptar sigur al doctrinei (învățăturii de credință)” (Fidei Depositum IV). A fost scris cu scopul întăririi credinței fraților și surorilor ale căror convingeri au fost în mod puternic puse la îndoială de „dictatura relativismului”.
1. Dumnezeu Unul și Treimic, revelat în Isus Cristos
Epitomul credinței tuturor creștinilor se găsește în mărturisirea Preasfintei Treimi. Am devenit discipolii lui Isus, copiii și prietenii lui Dumnezeu prin Botezul în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt. Distincția celor trei Persoane în unitatea divină (CBC 254) marchează o diferență fundamentală privind credința în Dumnezeu și imaginea omului, față de celelalte religii. Religiile sunt în dezacord tocmai pe tema acestei credințe în Isus Cristosul. El este Dumnezeu adevărat și om adevărat, conceput de la Duhul Sfânt și născut din Fecioara Maria. Cuvântul făcut trup, Fiul lui Dumnezeu, este singurul Mântuitor al lumii (CBC 679) și singurul Mijlocitor între Dumnezeu și om (CBC 846). De aceea prima scrisoare a lui Ioan se referă la cel care îi neagă divinitatea ca la anticrist (1Ioan 2,22), căci Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, este din veșnicie una în ființă cu Dumnezeu, Tatăl Său (CBC 663). Trebuie să rezistăm cu determinare clară recăderii în vechile erezii, care îl vedeau pe Isus Cristos ca fiind doar o persoană bună, frate și prieten, profet și moralist. El este în primul și în primul rând Cuvântul care era cu Dumnezeu și este Dumnezeu, Fiul Tatălui, care și-a asumat natura noastră umană pentru a ne răscumpăra și care va veni să judece viii și morții. Doar Lui îi aducem închinare în unitate cu Tatăl și cu Duhul Sfânt ca Singurul și Adevăratul Dumnezeu (CBC 691).
2. Biserica
Isus Cristos a fondat Biserica drept semn vizibil și instrument al mântuirii realizată în Biserica Catolică (CBC 816). Ne-a oferit Biserica Sa, care „din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut” (CBC 766), o structură sacramentală ce va rămâne până la desăvârșirea Împărăției (CBC 765). Cristos, Capul, și credincioșii ca membri ai trupului, sunt o persoană mistică (CBC 795), Biserica fiind de aceea sacră, căci singurul Mijlocitor a conceput și susținut structura ei vizibilă (CBC 771). Prin ea, lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos devine prezentă în timp și spațiu prin celebrarea Sfintelor Sacramente, în special în Jertfa Euharistică, Sfânta Liturghie (CBC 1330). Biserica transmite cu autoritatea lui Cristos Revelația divină, care se extinde la toate elementele de doctrină, „inclusiv morală, fără de care adevărurile mântuitoare ale credinței nu pot fi păstrate, expuse sau respectate” (CBC 2035).
3. Ordinea sacramentală
Biserica este sacramentul universal al mântuirii în Isus Cristos (CBC 776). Ea nu se reflectă pe sine, ci lumina lui Cristos, care strălucește pe fața ei. Dar aceasta se întâmplă doar când adevărul revelat în Isus Cristos devine punctul de referință, și nu vederea unei majorități a spiritului vremurilor; căci Cristos însuși a încredințat plinătatea și adevărul Bisericii Catolice (CBC 819) și El însuși este prezent în Sacramentele Bisericii.
Biserica nu este o asociație făcută de om, a cărei structură a fost votată de membri, după voia lor. Este de origini divine. „Cristos este El însuși izvorul slujirii în Biserică. El a instituit-o, i-a dat autoritate și misiune, orientare și finalitate” (CBC 874). Admonestarea Apostolului este validă și astăzi, căci blestemat este oricine care proclamă o altă evanghelie, „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica-o” (Galateni 1,8). Medierea credinței este inerent legată de credibilitatea umană a mesagerilor ei, care în unele cazuri i-au abandonat pe cei încredințați lor, tulburându-i și dăunând grav credinței lor. Aici Cuvântul Scripturii îi descrie pe cei care nu ascultă adevărul și care își urmează propriile dorințe, care își măgulesc urechile deoarece nu pot suporta doctrina adevărată (cf. 2Timotei 4,3-4).
Sarcina Magisteriului Bisericii este „să apere de devieri și de slăbiciuni Poporul lui Dumnezeu” pentru a-i garanta „posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credința autentică” (CBC 890). Acest lucru este în mod special adevărat legat de toate cele șapte Sacramente. Preasfânta Euharistie este „izvor și culme a vieții creștine” (CBC 1324). Jertfa Euharistică, în care Cristos ne include în Jertfa Sa de pe Cruce, urmărește unirea noastră inimă cu El (CBC 1382). De aceea Sfânta Scriptură admonestează privitor la primirea Preasfintei Împărtășanii: „Cine mănâncă pâinea și bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat față de Trupul și Sângele Domnului” (1Corinteni 11,27). „Cel care este conștient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească Sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de Împărtășanie” (CBC 1385). Din logica internă a Sacramentului se înțelege: persoanele divorțate și recăsătorite civil, a căror Căsătorie sacramentală există în fața lui Dumnezeu, ca și acei creștini care nu sunt în deplină comuniune cu credința și cu Biserica catolică, precum și toți cei ce nu sunt dispuși să primească cu rod Preasfânta Euharistie (CBC 1457), deoarece nu le aduce mântuirea. A sublinia acest lucru corespunde faptelor de milostivire sufletească.
Mărturisirea păcatelor în Sfânta Spovadă cel puțin o dată pe an este una dintre poruncile Bisericii (CBC 2042). Când credincioșii nu își mai mărturisesc păcatele și nu mai au experiența dezlegării de păcatele lor, mântuirea devine imposibilă; la urma urmelor, Isus Cristos s-a făcut Om pentru a ne răscumpăra din păcatele noastre. Puterea iertării pe care Domnul Înviat a dat-o Apostolilor și succesorilor lor în ministerul Episcopilor și preoților, se aplică și păcatelor de moarte și veniale pe care le comitem după Botez. Practicarea actuală în popor a Spovezii arată în mod clar că conștiința credincioșilor nu este suficient de bine formată. Milostivirea lui Dumnezeu ne este dată ca noi să putem respecta Poruncile Sale pentru a deveni una cu Voința Sa Sfântă și nu ca să evităm chemarea la pocăință (CBC 1458).
„Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare” (CBC 1589). Hirotonirea preotului „îi conferă o putere sacră” (CBC 1592), care este de neînlocuit, deoarece prin ea Isus devine prezent sacramental în acțiunea Sa mântuitoare. De aceea preoții optează voluntar pentru celibat ca „semn al vieții noi” (CBC 1579). Este vorba de dăruirea de sine în slujba lui Cristos și a venirii Împărăției Sale. Legat de primirea hirotonirii în trei trepte, Biserica „se recunoaște obligată prin această alegere făcută de Domnul însuși. De aceea, hirotonirea femeilor nu este posibilă” (CBC 1577). A susține că această imposibilitate este cumva o formă de discriminare a femeilor arată lipsa înțelegerii acestui Sacrament, care nu privește puteri pământești ci reprezentarea lui Cristos, Mirele Bisericii.
4. Legea morală
Credința și viața sunt inseparabile, căci credința fără fapte este moartă (CBC 1815). Legea morală este lucrarea Înțelepciunii divine și conduce omul la fericirea făgăduită (CBC 1950). În consecință „cunoașterea legii divine și naturale este necesară” pentru a face binele și a atinge acest scop (CBC 1955). Acceptarea acestui adevăr este esențial pentru toți oamenii de bună voință. Căci cel care moare în păcat de moarte, fără căință, va fi pentru veșnicie separat de Dumnezeu (CBC 1033). Aceasta conduce la consecințe practice în viețile creștinilor, care sunt adesea ignorate astăzi (cf. CBC 2270-2283;2350-2381). Legea morală nu este o povară, ci parte a acelui adevăr eliberator (cf. Ioan 8,32), prin care creștinul umblă pe calea mântuirii și care nu poate fi relativizat.
5. Viața veșnică
Mulți se întreabă astăzi ce scop mai are Biserica în existența ei, când chiar și Episcopii preferă să fie politicieni în loc să proclame Evanghelia ca învățători ai credinței. Rolul Bisericii nu trebuie să fie diluat de trivialități, ci rolul ei cuvenit trebuie aplicat. Fiecare ființă umană are un suflet nemuritor, care la moarte se separă de trup, sperând în învierea morților (CBC 366). Moartea face decizia omului pentru sau împotriva lui Dumnezeu să fie definitivă. Fiecare are de înfruntat judecata particulară imediat după moarte (CBC 1021). Fie este nevoie de o purificare, fie omul merge direct în fericirea raiului și îi este permis să îl vadă pe Dumnezeu față la față. Există și posibilitatea terifiantă ca o persoană să rămână în opoziție față de Dumnezeu până la capăt, iar refuzând definitiv iubirea Sa „se osândește îndată pentru totdeauna” (CBC 1022). „Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi” (CBC 1847). Veșnicia pedepsei iadului este o realitate teribilă care, conform mărturiei Sfintei Scripturi, îi include pe toți cei „care mor în starea păcatului de moarte” (CBC 1035). Creștinul trece prin poarta sfântă, căci „largă este poarta și lată calea ce duce spre pieire și mulți sunt cei care merg pe ea” (Matei 7,13).
A păstra tăcerea privind aceste și alte adevăruri de credință și a-i învăța astfel pe oameni este cea mai mare înșelăciune împotriva căruia Catehismul avertizează cu tărie. Reprezintă ultima încercare a Bisericii și conduce omul la o deziluzie religioasă, „prețul apostaziei” (CBC 675); este înșelăciunea anticristului. Venirea lui va fi însoțită „de toate amăgirile nelegiuirii pentru cei care se pierd pentru că ei nu au primit iubirea adevărului ca să fie mântuiți” (2Tesaloniceni 2,10).
Chemarea
Ca lucrători în via Domnului, noi toți avem responsabilitatea de a aminti aceste adevăruri fundamentale, ținându-ne strâns de ceea ce am primit. Dorim să dăm curaj pentru a se urma calea lui Isus Cristos cu hotărâre, pentru a obține viața veșnică prin respectarea Poruncilor Sale (CBC 2075). Să îi cerem Domnului să știm cât de măreț este darul credinței catolice, prin care deschide poarta spre viața veșnică. „Dacă cineva se va rușina de Mine și de cuvintele Mele înaintea acestei generații adultere și păcătoase, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în gloria Tatălui Său cu îngerii cei sfinți” (Marcu 8,38). De aceea suntem dedicați întăririi credinței prin mărturisirea adevărului care este chiar Isus Cristos.
Și noi, în special noi Episcopii și preoții, suntem subiecți la această admonestare făcută de Paul, Apostol al lui Isus Cristos, către însoțitorul și succesorul său, Timotei: „Te conjur înaintea lui Dumnezeu și a lui Cristos Isus, care va veni să îi judece pe vii și pe morți, la arătarea Sa și a împărăției Lui: vestește cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, convinge, amenință, îndeamnă, cu toată răbdarea și învățătura. Căci va veni timpul când nu vor mai primi învățătura sănătoasă, ci, după propriile pofte, se vor înconjura de o mulțime de învățători care să le delecteze auzul. Își vor întoarce auzul de la adevăr ca să se îndrepte spre basme. Tu însă fii măsurat în toate, îndură suferințele, fă-ți munca de evanghelist, împlinește-ți slujirea.” (2Timotei 4,1-5)
Fie ca Maria, Mama lui Dumnezeu, să implore pentru noi harul de a rămâne fideli fără a șovăi în mărturisirea adevărului despre Isus Cristos.
Uniți în credință și rugăciune
Cardinalul Gerhard Müller,
prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței între 2012 și 2017