Autor: Mary Deturris Poust
Traducere: Radu Capan
Sursa: Aleteia.org, 23 octombrie 2015
Când vine vorba de adolescenți, te aștepți la ochi dați peste cap și apatie, dar pune-i la o oră de religie după o zi lungă de școală, cam când le-ar fi ora de masă, și vei vedea un nivel de dezinteres ce te va face să vrei să te urci pe pereți. Cu așa ceva ne-am confruntat la un moment dat eu și soțul meu.
Scena nu era nici nouă, nici neașteptată. Predaserăm acelorași copii și în anul anterior, fiind vorba de un program de doi ani care culmina cu primirea Mirului primăvara. Dar eu aș pune pariu că apatia lor nu are atât de mult de a face cu vârsta, cât cu lipsa temeliilor catehetice. Am folosit toate trucurile indicate în cărți – de la activități de grup la sesiuni de întrebări, ba chiar i-am mituit cu brioșe de exemplu – pentru a-i face pe acești copii să mă asculte când le vorbesc despre Liturghie, despre Evanghelie, despre frumoasele învățături și tradiții catolice. Și totuși, an de an, când se întorc fără chef la ore, ajung să fiu bucuroasă dacă jumătate dintre ei își amintesc „Tatăl nostru”.
Când mă uit la acești copii – indiferent de vârstă, indiferent dacă au mers la școli catolice sau de stat – am impresia că văd 75% dintre viitorii ex-catolici.
Vina cade în mare parte pe Biserică, aceea care, de decenii bune, i-a lăsat pe părinții acestor copii să trăiască înfometați spiritual, făcându-le o cateheză slabă în tinerețe și oferindu-le predici care nu au reușit să îi provoace și să îi implice ca adulți. După cum le spunea Papa Francisc preoților la o hirotonire anul acesta: „Fie ca predicile voastre să nu fie plictisitoare; fie ca predicile voastre să atingă inimile oamenilor pentru că vin din inima voastră”. Unii ar putea spune că în ciuda predicilor plate, Preasfânta Euharistie ar trebui să fie suficientă pentru a-i atrage pe oameni, dar cum ar putea să fie așa dacă oamenii nu au înțeles puterea și minunăția acestui Sacrament, dat fiind că nimeni nu i-a învățat așa ceva, nici de la catedră, nici de la amvon?
Oamenii sunt înfometați, da, dar înainte să ajungă să alerge la Isus în Euharistie, trebuie să meargă într-o parohie, duminică de duminică, și să asculte cuvintele care le hrănesc spiritele secătuite și să găsească o comunitate care le amintește că nu sunt singuri. Ca persoană ce sunt invitată să vorbesc și să țin zile de reculegere, vă pot spune, din experiența mea personală și din întâlniri cu alți catolici din toată țara, că nu prea se întâmplă așa în parohiile din Statele Unite ale Americii. Unele comunități fac lucrurile așa cum trebuie, dar din păcate sunt excepții și nu norma.
Și atunci oamenii merg în alte părți. Poate la biserica neconfesională de mai sus de pe stradă, unde predica este captivantă și relevantă, iar comunitatea implicată total, în mor ironic formată predominant din foști catolici. Nu au Euharistia, dar sunt oameni ce se simt hrăniți și de aceea se întorc acolo, săptămână de săptămână. Când mergi duminică la Liturghie, încearcă să o trăiești din perspectiva unui nou venit și întreabă-te: dacă aceasta ar fi prima și singura ta experiență catolică, ai mai reveni?
Pe vremea când am scris „Manualul pentru to(n)ți despre Catehismul Catolic” (Complete Idiot’s Guide to the Catholic Catechism), am auzit același refren spus de catolicii adulți rupți de credință: „De ce nu am învățat toate acestea în tinerețe?” Mulți dintre ei au fost crescuți în ceea ce eu numesc „Era Colajelor”, cu decupat și lipit imagini cu Isus, dar cu prea puține informații de bază despre lucrurile care te hrănesc pentru o viață întreagă, despre frumusețea unei credințe vii înflăcărate. Personal, îi sunt recunoscătoare mamei mele pentru că m-a ajutat să depășesc prăpastia dintre educația mea religioasă oficială și credința mea personală, și de aceea știu că pentru a schimba Biserica trebuie să pornim în primul rând de la familiile noastre.
Cateheza trebuie să înceapă atrăgând familiile în această lucrare de formare, făcându-le să se simtă bine primite, dându-le mult mai mult decât buletine parohiale prin poștă. Doar când simt că aparțin Bisericii vor avea deschiderea de a-și însoți spiritual copiii și a îmbrățișa calea credinței ca adulți. Când vom face astfel, își vor aduce copiii cu ei, iar formarea în credință nu va mai fi văzută ca un certificat de obținut pentru a putea primi un Sacrament, nici ca o „absolvire” în spațiul religiei, ci ca un prim pas într-o călătorie pe viață.
Desigur, adolescenții vor fi adolescenți. Tot își vor da ochii peste cap și vor răspunde la întrebări cu o tăcere de mormânt, dar în spate la toate acestea va fi o temelie a unei credințe reale, o cunoaștere dătătoare de viață despre faptul că sunt iubiți fără măsură de Dumnezeu care i-a creat, i-a mântuit și îi așteaptă. Cred că acești copii care vin la orele noastre și se comportă de parcă nu le-ar păsa deloc de religie au o disperată nevoie de Dumnezeu, asemenea părinților lor. Dacă nu găsim o cale să îl facem pe Dumnezeu real și relevant vieților lor, El va rămâne o idee abstractă, la care reflectezi distant și nu care te implică, ceea ce va fi o pierdere nu doar pentru ei, ci pentru noi toți.
De aceasta situatie suntem de vina noi toti: familia, profesori, oameni ce slujesc in Biserica – pentru ca una zicem si alta facem. Daca noi nu ducem o viata crestina, ce exemplu putem fi pentru copii nostri, in ce sa creada copilul daca el vede ca mergi la biserica duminica de duminica apoi in viata de zi cu zi bei pesta masura, faci lucruri rele (minti, furi, birfesti, iti strici familia etc). Cum putem cere copiilor sa fie buni daca noi prin ceea ce facem suntem rai! Ce putere are cuvintul nostru in educarea copiilor daca la tot pasul suntem netrebnici! Eu cred ca ar trebui sa aratam copiilor nostri fata buna a crestinului cu adevarat ca sa fie pentru ei un reper in ce sa creada! Daca suntem crestini, sa fim in toate, nu cu jumatati de masura si sa ne facem datoria de crestin fata de alti: sa fim buni, intelegatori fata de problemele lor, sa iubim si sa fim iertatori fata de cei ce ne gresesc, asa cum este si Fiul lui Dumnezeu.