Autor: Tyler Blanski
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 9 septembrie 2015
Este ușor să ne gândim la cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spunem – bârfa sau insulta sau un răspuns impertinent. Dar cum este cu acele cuvinte pe care ar fi trebuit să le rostim, dar nu am făcut-o? Cum este cu acele cuvinte pe care ezităm să le spunem, sau cu bucuria pe care o ținem în secret, sau cu Evanghelia pe care nu o împărtășim și altora?
Am devenit ciudat de riguroși în limbaj: o supraabundență de cuvinte corecte politic și moralizatoare sufocă spațiul public, iar tabuurile despre ce anume trebuie spus sau nu, încătușează conversația de zi cu zi. Mai ales că, în calitate de creștini, știm prea bine cuvintele pe care nu trebuie să le spunem, dar ceea ce ne înspăimântă sunt tocmai cuvintele pe care ar trebui să le rostim. Nimic nu este mai înspăimântător decât Marea Poruncă și toate lucrurile pe care Isus vrea să le comunice lumii prin noi (Mt 28,16-20).
Cuvintele sunt un lucru înfricoșător și teribil. Aici se luptă diavolul cu Dumnezeu, iar câmpul de luptă este inima omului. Iadului îi place un creștin care tace. Oare noi vom rupe tăcerea?
Insuportabila greutate a cuvintelor
„Predicați tot timpul Evanghelia”, se spune adesea. „Și dacă trebuie, folosiți cuvintele.” De ce oare cei care aruncă pretutindeni acest slogan sunt probabil cei care predică cel mai puțin sau deloc Evanghelia? La prima vedere, pare un principiu nobil. Nimeni nu dorește să fie ipocrit. Cine ar crede ceea ce predici, dacă spusele tale nu sunt în acord cu ceea ce faci? Dar uneori păcatele pe care le condamnăm cel mai prompt sunt tocmai acelea pe care probabil că nu le vom comite niciodată. Cum putem fi ipocriți dacă a predica Evanghelia este astăzi un tabu social pe care probabil că nu îl vom încălca?
Dacă mai există sau nu creștini care predică Evanghelia cu cuvinte – nu în biserici sau în cluburi de lectură, ci în cafenele sau la serviciu – las analiștilor să vadă, dar un lucru este sigur: nu am întâlnit nici un creștin care să se fi făcut vinovat că a predicat prea mult Evanghelia. Predicat cu cuvintele. „Dar dacă predici la colțul străzii, nu faci decât să alungi oamenii”, vine aproape imediat replica. „Poate cândva, în trecut, această metodă ar fi putut să meargă, dar acum nimeni nu vrea să audă o predică despre nevoia de a avea un Mântuitor”. În fapt întotdeauna „predicarea la colțul străzii” i-a alungat pe oameni și nimeni niciodată nu a dorit să audă vreo predică despre nevoia de a avea un Mântuitor. Și totuși, „predicarea la colțul străzii” a mers încă de pe vremea lui Isus, când El striga în piețe despre pocăință și Botez. Mulțimile plecau, mii de oameni râdeau și plecau, și totuși Isus nu și-a atenuat mesajul și nici nu a căutat o cale mai puțin șocantă și mai comodă ca să împărtășească Vestea cea bună, că Împărăția lui Dumnezeu era la îndemână. Câți dintre noi oare ne facem vinovați de același „delict”? Când vine vorba de a predica la colțul străzii, sau în mass-media, sau la școală sau în parc – eu, în ceea ce mă privește, mă declar deplorabil de nevinovat. Problema noastră nu este că una spunem și alta facem, ci că nu spunem absolut nimic. Pentru mulți dintre noi, dictonul ar trebui să sune astfel: Predicați Evanghelia tot timpul. Dacă este necesar, faceți ceva.
Cel puțin, așa ar proceda Isus. El mergea din sat în sat, predicând despre Împărăția lui Dumnezeu prin cuvinte. A predica – pentru aceasta venise (Mc 1,38; Lc 4,43). Când era nevoie, înfăptuia miracole. Iar când oamenii au cerut un semn, nu li s-a dat nici unul… ci mai multe cuvinte. Iar atunci când înfăptuia ceva, faptele Sale nu erau înțelese de ei, nici măcar de cei mai apropiați dintre discipolii Săi. Numai după glorioasa Sa Înviere din morți, Domnul nostru „le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El” (Lc 24,27) și El le-a explicat faptele Sale – de la Întrupare până la Răstignire și Înviere – prin cuvinte.
Cât de ofensivi sunt pașii aceluia care spune lumii despre Isus, care face publică istoria păcatului și a mântuirii, care proclamă Vestea cea Bună într-o lume ce o aude ca veste rea, și care spune ceva atât de incorect politic precum „Dumnezeu domnește”. Dar demonii pot dormi liniștiți atunci când un creștin este atât de prietenos încât nu dorește să vorbească. Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Paul și Sf. Petru și Isus însuși știau aceasta: „Cât sunt de plăcute pe munți picioarele celui care aduce vestea cea bună, care anunță pacea, care vestește binele, care anunță mântuirea, zicând Sionului: ‘Dumnezeul tău domnește'” (Is 52,7).
Înainte de a ne teme de pericolele nepunerii în practică a ceea ce predicăm, ar trebui să ne punem întrebarea dacă într-adevăr predicăm. Înainte de a ne gândi la pericolul ipocriziei, ar trebui să avem în vedere cât de multă energie și argumente sofisticate risipim spunând atât de puține cuvinte esențiale și ce anume relevă acest fapt despre noi.
Să facem să strălucească cuvintele noastre
Atunci când ne referim la Evanghelie, oare tăcerea chiar este de aur? Pentru Isus Cristos nu exista disjuncție între cuvânt și faptă. Faptele Lui vorbesc la fel de tare ca și cuvintele Sale. Dar la noi? Cum ar putea faptele să vorbească la fel de tare ca și cuvintele dacă suntem prea timizi, și ne temem prea tare că ne riscăm reputația dacă vorbim despre Isus? Este adevărat: am spus adeseori lucruri pe care nu ar fi trebuit să le spunem. Dar oare nu cumva am lăsat nespuse acele lucruri pe care ar fi trebuit să avem curajul de a le spune? Când vine vorba de Evanghelie, dacă oare a vorbi este tocmai a face ceva?
Justiția socială și Evanghelia lui Isus Cristos nu sunt unul și același lucru. Dacă îi vindeci pe cei bolnavi, asiguri un adăpost celor lipsiți, susții văduvele, îi adopți pe orfani, îi aperi pe cei slabi, dar nu le vorbești despre Isus Cristos, înseamnă că nu îi iubești. Unde ar fi oamenii acum dacă ar avea tot ceea ce lumea le poate da, dar nu l-ar avea pe Cristos? Oare câți bani sau câtă sănătate sau justiție socială ar echivala măcar cu o singură oră în brațele iubitoare ale Mântuitorului nostru? Pentru un copil botezat al lui Dumnezeu, a fi în stare să vorbești înseamnă să ai puterea de a da viață, de a construi cetăți. Cărămidă cu cărămidă, rând peste rând, cuvântul corect spus la timpul potrivit poate să facă mai mult decât să redea orbilor vederea și captivilor libertatea: poate ajuta la construirea Împărăției Cerurilor.
Dumnezeu, care a creat lumea prin cuvânt, a ales astfel cuvintele încât să fie cele mai eficiente instrumente pentru mântuirea lumii. Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, astfel încât ne-a putut vorbi nouă, chiar nouă, care fuseserăm înșelați de cuvintele șarpelui și în continuare nu am crezut cuvintele: „‘A sosit timpul’ spune Isus. ‘Împărăția Domnului este aproape. Convertiți-vă și credeți în Vestea cea bună!'” Isus Cristos i-a trimis pe apostoli în lume ca să „predice Împărăția lui Dumnezeu” (Lc 9,2). Urmând exemplul Mântuitorului, Sf. Paul „predica Împărăția lui Dumnezeu și învăța despre Domnul Isus Cristos cu tot curajul și nestingherit” (Fap 28,31).
Nimeni nu dorește numai să vorbească și să nu facă nimic. Dar cei care își fac cele mai multe probleme privind ipocrizia, în special când cineva se ridică și începe să predice, sunt tocmai aceia care nu predică ei înșiși. Când trebuie să împărtășim Vestea cea Bună a lui Isus într-o lume agresivă, este necesar să avem și curajul de a face, nu numai de a vorbi. Desigur. Dar nu trebuie doar să facem, fără să vorbim. „Vestește cuvântul, insistă la timp potrivit și la timp nepotrivit, convinge, amenință, îndeamnă, cu toată răbdarea și învățătura” (2 Tim 4,2). Altfel spus, mergi și strigă pe munți, pe dealuri și pretutindeni că Isus Cristos este Domnul.
Limbajul este ideea strălucită a lui Dumnezeu. Cuvintele sunt una dintre căile preferate prin care El aduce vindecarea, împărtășește iubirea și revelează gloria Sa. Prin urmare de ce ar trebui să ascundem sub obroc aceste cuvinte, pe care Sf. Petru le numește „cuvintele vieții veșnice” (In 6,68)? Unde este glasul celui care strigă în pustiu (Mc 1,3)? Unde este omul care să stea în picioare în mijlocul Areopagului și să argumenteze în public (Fap 17,22-31)? Unde sunt discipolii care au fost alungați din sate (Lc 9,5)? Unde sunt cei care s-au răspândit ca să predice cuvântul pe oriunde treceau? (Fap 8,4)? Unde sunt picioarele cele plăcute care aduc Vestea cea Bună (Is 52,7)?
„Așadar, cum îl vor invoca, dacă nu au crezut? Și cum să creadă, dacă nu au auzit?”, întreba Sf. Paul. „Dar cum să audă, fără predicator?” (Rom 10,14). Doamne, iartă-ne pentru tot ceea ce nu am spus. Doamne, deschide-mi buzele și gura mea va vesti lauda Ta.