Sfinţii încă există: întâlniţi-o pe Chiara Corbella Petrillo

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Lisa Cotter
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicExchange.com, 18 noiembrie 2014

Chiara Corbella Petrillo

Chiara Corbella Petrillo

În urmă cu câteva luni am primit un e-mail de la o prietenă care aflase recent despre viaţa unei femei extraordinare în timp ce se afla la Roma. Am fost atât de mişcată de relatare, încât am împărtăşit-o în săptămâna următoare unui grup de femei, iar acum doresc să v-o povestesc dvs. Este istoria unei vieţi care ar putea fi privită ca nebunie şi tragedie. Dar dacă înţelegeţi viaţa creştină şi dacă puteţi vedea bucuria care se naşte din suferinţă, veţi recunoaşte că este orice, numai tristeţe nu. Veţi vedea că viaţa Chiarei este un motiv de bucurie, un motiv de speranţă.

Chiara Corbella Petrillo l-a întâlnit pe Enrico, cel care avea să-i devină soţ, în cursul unui pelerinaj. După câţiva ani s-au căsătorit şi au conceput primul copil. Nu aveau nici un fel de temeri privind noua viaţă care creştea în sânul Chiarei, dar în mijlocul sarcinii, medicul a informat-o pe Chiara că totuşi copilul nu se dezvoltă normal şi că nu va putea să trăiască după naştere. Decât să avorteze copilul – o fetiţă, Maria – Chiara a dus sarcina la termen, a ţinut-o o clipă în braţe, apoi a văzut-o trecând în cealaltă viaţă.

Chiara a rămas din nou gravidă. Au început pregătirile ca să-l primească pe noul născut. Dar iarăşi, la mijlocul sarcinii, medicii au informat-o pe Chiara că nou-născutul nu va putea să trăiască. Pentru a doua oară, Chiara a dus la termen sarcina – un băieţel, David – l-a ţinut o clipă în braţe şi l-a văzut trecând în cealaltă viaţă. În loc să fie amărâţi, furioşi şi să se retragă disperaţi, Chiara şi Enrico au început să vorbească în public despre darul vieţii, oricât de scurtă ar fi aceasta. Chiara spunea: „Dumnezeu ne-a dăruit doi copii speciali, dar El ne-a cerut să-i însoţim numai până la naştere. Ne-a permis să-i ţinem în braţe, să-i botezăm şi să-i redăm în mâinile Tatălui ceresc. Pacea şi bucuria pe care am simţit-o nu pot fi comparate cu nimic altceva.” Un material video cu una dintre mărturiile ei poate fi văzut pe situl ei web oficial. Este un excepţional exemplu de pace a Domnului în mijlocul suferinţei.

Pentru a treia oară, Chiara a conceput un copil. Iar acest copil era sănătos şi creştea. Dar la mijlocul sarcinii, medicii au informat-o pe Chiara că ea era bolnavă de cancer. Din cauza riscurilor pe care tratamentele prescrise le-ar fi avut asupra sarcinii, Chiara a decis să le amâne până când fiul ei, Francesco, se va fi născut. Copilul Francesco s-a născut fericit şi sănătos, iar Chiara a început tratamentele. Curând însă a devenit evident că se afla în iminenţa morţii. Chiara se ruga: „Doamne, poţi să-mi ceri orice, dar nu pot face nimic dacă sunt înconjurată de feţele acestea triste”. Rugăciunile pentru vizitatori plini de bucurie au fost ascultate şi ea şi-a dus suferinţa cu multă pace.

Bucuria şi pacea care îi înconjurau pe Chiara şi Enrico a fost aproape palpabilă, încât Chiara spunea: „Chiar dacă Domnul mă vindecă, cel mai mare miracol este că El m-a ajutat pe mine şi familia mea să trăim această încercare în pace”. Ca răspuns la negativitatea pe care Chiara şi Enrico o primeau din partea acelora care considerau situaţia lor tristă şi tragică, ei spuneau: „Unde scrie că moartea este îngrozitoare şi de nedorit? A avea doi copii care au trăit o jumătate de oră este o tragedie?” Enrico a remarcat chiar, cu eroism: „Dacă soţia mea merge la Cineva care o iubeşte mai mult decât mine, de ce m-aş supăra?”

Cam la un an de la naşterea lui Francesco, Chiara zăcea pe patul morţii. Într-un interviu pentru Radio Vatican, Enrico a spus despre ultimele ore ale Chiarei: „Am petrecut o mulţime de timp anul acesta reflectând asupra frazei din Evanghelie în care se spune că Domnul dă o cruce care este dulce şi o povară care este uşoară. Sigur că m-am mâhnit atunci când am văzut-o pe Chiara murind. Dar mi-am adunat curajul şi numai cu câteva ore înainte – era ora opt, Chiara a murit la amiază – am întrebat-o: ‘Chiara, iubirea mea, chiar este dulce această cruce, aşa cum spune Domnul? Ea m-a privit şi mi-a surâs, şi cu o voce blândă mi-a şoptit: ‘Da, Enrico, e foarte dulce’.”

La 13 iunie 2012, Chiara a trecut în cealaltă viaţă. Prietena mea din Roma a asistat la funeralii. Ea a descris evenimentul ca fiind plin de bucurie, cu cântece de veselie scrise şi cântate de Enrico, aplauze, îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie. Reflectând asupra acestei experienţe, ea mi-a scris: „Ceea ce au trăit ei a fost, după măsura umană, foarte intens şi dificil. Am fi tentaţi să spunem: ‘Nu aş fi putut face niciodată ceea ce a făcut Chiara’. Chiara a făcut însă, în fiecare zi, mici paşi posibili. Rugăciunea îi era ca ei ‘să primească harul’ de la Dumnezeu să poată merge înainte. Nu contează împrejurările, trebuie să ne rugăm pentru credinţă o mai mare: să fim deschişi să primim harul necesar ca să înfruntăm totul în viaţă”.

Când mă uit la fotografia Chiarei, mă gândesc, înainte de toate: „Priveşte la bucuria aceasta!” În ciuda semnelor cancerului care o marcau, priveşte la bucuria aceasta! Bucuria vine numai din sfinţenie. Această bucurie vine numai din viaţa cu Cristos, făcând în fiecare zi paşi mici în viaţa pe care El ne-a chemat să o trăim. Doresc această bucurie pentru toţi. Mici paşi posibili. Să fim sfinţi, aceasta contează.

Scrisoarea Chiarei şi a lui Enrico către fiul lor, Francesco, la prima sa aniversare.

Dragă Francesco,

Astăzi aniversăm prima ta zi de naştere şi ne întrebam ce ţi-am putea dărui, ceva care să rămână peste ani şi ani. Aşa că ne-am decis să-ţi scriem o scrisoare. Tu ai fost un dar colosal pentru noi, în vieţile noastre, pentru că ne-ai ajutat să privim dincolo de limitele noastre umane. Când doctorii doreau să ne înspăimânte, viaţa ta atât de fragilă ne-a dat tăria să mergem mai departe. Din puţinul pe care l-am învăţat în aceşti ani, pot să-ţi spun că numai iubirea este centrul vieţilor noastre, fiindcă ne-am născut dintr-un act de iubire, trăim pentru iubire şi ca să fim iubiţi, şi murim ca să cunoaştem adevărata iubire a lui Dumnezeu.

Scopul vieţii noastre este să iubim şi să fim iubiţi, gata să învăţăm să-i iubim pe alţii aşa cum Dumnezeu ne poate învăţa. Iubirea te consumă, dar este frumos să mori consumat de iubire, exact ca o lumânare care se termină numai atunci când şi-a atins ţelul. Tot ceea ce faci în viaţă are sens numai dacă priveşti din perspectiva vieţii veşnice. Dacă iubeşti cu adevărat, vei înţelege aceasta din faptul că nimic nu-ţi aparţine, fiindcă totul este un dar. Aşa cum spunea Sf. Francisc, „Opusul iubirii este posesia”.

I-am iubit pe fratele şi pe sora ta – Maria şi David – şi iubim ideea că voi toţi nu sunteţi ai noştri, că voi toţi nu aţi fost pentru noi. Şi aşa este pentru orice lucru în viaţă. Orice ai avea, niciodată nu îţi aparţine, fiindcă este un dar pe care Dumnezeu ţi-l dă ca să-l faci să aducă rod. Să nu fii niciodată descurajat, fiul meu. Dumnezeu nu ia nimic. Şi dacă El ia, este pentru că vrea să-ţi dea cu mult mai mult. Datorita Mariei şi lui David, iubim şi mai mult viaţa veşnică şi am încetat să ne mai temem de moarte. Dumnezeu i-a luat tocmai ca să ne dea o inimă mai mare şi care să fie mai deschisă să primească viaţa veşnică deja din această viaţă.

În Assisi, m-am îndrăgostit de bucuria cu care călugării trăiau crezând în providenţa divină. Aşa că i-am cerut Domnului harul de a crede în providenţa despre care vorbeau ei – să cred în acest Tată care într-adevăr are grijă să nu ne lipsească nimic. Fratele Veto ne-a ajutat în această călătorie, de a crede în promisiunea aceasta. Ne-am căsătorit fără să avem nimic, dar l-am pus pe Dumnezeu pe primul loc şi am crezut în iubirea pe care ne-a cerut-o, făcând acest mare salt; şi nu am fost niciodată dezamăgiţi.

Întotdeauna am avut o casă şi mult mai mult decât ne era necesar. Te numeşti Francesco fiindcă Sf. Francisc ne-a schimbat viaţa şi sperăm să fie şi pentru tine un exemplu. Este frumos să ai exemple de viaţă care să-ţi amintească să aştepţi cea mai mare bucurie fiind încă pe pământ, avându-l pe Dumnezeu drept călăuză. Ştim că tu eşti special şi că ai o mare misiune. Domnul te cere pentru eternitate, şi El îţi va arăta drumul de urmat dacă îţi deschizi inima. Încrede-te în El. Merită cu adevărat!

Cu iubire,
Mama şi tata

Posted in Familie.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *