Un timp de „inspiraţie” pentru noua evanghelizare

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Prima predică de Postul Mare 2015 a părintelui Raniero Cantalamessa

Aş vrea să profit de absenţa Sfântului Părinte, în această primă meditaţie de Postul Mare, pentru a propune o reflecţie despre Exortaţia sa apostolică Evangelii gaudium, pe care n-aş fi îndrăznit s-o fac în prezenţa sa. Desigur, nu va fi vorba despre un comentariu sistematic, ci numai să reflectăm împreună şi să ne însuşim câteva puncte calificatoare ale sale.

1. Întâlnirea personală cu Isus din Nazaret

Scrisă la încheierea sinodului episcopilor despre noua evanghelizare, exortaţia prezintă trei poli de interes care se împletesc între ei: subiectul, obiectul şi metoda evanghelizării: cine trebuie să evanghelizeze, ce trebuie să se evanghelizeze şi cum trebuie să se evanghelizeze. Cu privire la subiectul care evanghelizează, papa spune că el este constituit din toţi botezaţii: „În virtutea Botezului primit, fiecare membru al Poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt 28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcţia sa în Biserică şi gradul de instruire al credinţei sale, este un subiect activ de evanghelizare şi ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare dusă înainte de actori calificaţi în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acţiunilor lor. Noua evanghelizare trebuie să implice un nou protagonism al fiecăruia dintre cei botezaţi” (nr. 120). Această afirmaţie nu este nouă. O exprimase fericitul Paul al VI-lea în Evangelii nuntiandi, sfântul Ioan Paul al II-lea în Christifideles laici; Benedict al XVI-lea a insistat asupra rolului special rezervat în ea familiei¹. Chiar înainte de toate acestea, chemarea universală la evanghelizare a fost proclamată cu decretul Apostolicam actuositatem al Conciliului al II-lea din Vatican. Am auzit odată un laic american începând astfel o intervenţie a sa de evanghelizare: „Două mii cinci sute de episcopi, reuniţi în Vatican, mi-au scris să vin să vă vestesc Evanghelia”. Desigur, toţi erau curioşi să ştie cine erau aceştia. şi atunci el, care era şi un om plin de umor, a explicat că cei două mii cinci sute de episcopi erau cei reuniţi în Vatican pentru Conciliul al II-lea din Vatican şi au scris documentul despre apostolatul laicilor. Avea perfect dreptate: acel document nu era adresat tuturor şi nimănui; era adresat fiecărui botezat şi el îl lua pe bună dreptate ca adresat lui personal.

Aşadar, nu în acest punct trebuie căutată noutatea din EG a papei Francisc. El nu face decât să reafirme ceea ce predecesorii săi au transmit în mai multe rânduri. Noutatea trebuie căutată în altă parte, în apelul pe care-l adresează cititorilor la începutul scrisorii şi care constituie, cred, inima întregului document: „Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de El, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el” (EG, nr. 3).

Asta înseamnă că scopul ultim al evanghelizării nu este transmiterea unei doctrine, ci întâlnirea cu o persoană, Isus Cristos. Posibilitatea unei astfel de întâlniri faţă în faţă depinde de faptul că Isus, înviat, este viu şi doreşte să meargă alături de fiecare credincios, aşa de real cum mergea cu cei doi discipoli pe drumul spre Emaus; mai mult, cum era în însăşi inima lor atunci când se întorceau în Ierusalim, după ce l-au primit în pâinea frântă.

În limbajul catolic „întâlnirea personală cu Isus” n-a fost niciodată un concept foarte familiar. În loc de întâlnire „personală” se prefera ideea de întâlnire eclezială, adică aceea care are loc prin sacramentele Bisericii. Expresia avea, pentru urechile noastre de catolici, rezonanţe în mod vag protestante. Papa nu se gândeşte desigur la o întâlnire personală care o înlocuieşte pe cea eclezială; vrea doar să spună că întâlnirea eclezială trebuie să fie şi o întâlnire liberă, voită, spontană, nu pur nominală, juridică sau obişnuită.

Pentru a înţelege ce înseamnă a realiza o întâlnire personală cu Isus trebuie să aruncăm o privire, oricât ar fi ea de sumară, la istoria Bisericii. Cum se devenea creştini în primele trei secole ale Bisericii? Cu toate diferenţele de la individ la individ şi de la loc la loc, acest lucru avea loc după o lungă iniţiere, catecumenatul, şi era rodul unei decizii personale, câteodată şi riscantă datorită posibilităţii martiriului.

Lucrurile s-au schimbat când creştinismul a devenit, mai întâi religie tolerată (edictul lui Constantin din 313) şi apoi, în scurt timp, religie favorită, ba chiar impusă. La începutul secolului al V-lea, împăratul Teodosiu al II-lea a dat o lege conform căreia botezaţii puteau să aibă acces la funcţiile publice. La asta s-a adăugat faptul invaziilor barbare care în scurt timp a schimbat complet organizarea politică şi religioasă a imperiului. Europa occidentală a devenit un ansamblu de regate barbare, cu o populaţie în unele cazuri ariană, în majoritate păgână.

În regiunile din vechiul imperiu (mai ales în Orient şi în Italia centrală-sudică) a deveni creştini nu mai era o decizie a individului ci a societăţii, aşa încât botezul se administra de acum aproape întotdeauna copiilor. Cât priveşte regatele barbare, în interiorul lor era în vigoare obiceiul că populaţia urma decizia conducătorului. Atunci când, în noaptea de Crăciun din anul 498 sau 499, regele francilor Clovis a fost botezat la Reims de episcopul sfântul Remigiu, tot poporul său l-a urmat. (Este motivul pentru care Franţa a avut titlul de „Fiica întâi-născută a Bisericii”). Începea astfel practica botezului în masă; înainte de Reforma protestantă era în vigoare norma: „Cuius regio, eius et religio”: religia regelui era şi religia regatului.

În această situaţie, accentul nu mai este pus pe momentul şi pe modul cu care se devine creştini, adică pe venirea la credinţă, ci pe exigenţele morale ale credinţei însăşi, pe schimbarea obiceiurilor; cu alte cuvinte, pe morală. Cu toate acestea, situaţia era mai puţin gravă decât ne poate apărea nouă astăzi deoarece, cu toate incoerenţele pe care le ştim, totuşi familia, şcoala, cultura şi puţin câte puţin şi societatea ajutau, aproape spontan, să absoarbă credinţa. Fără a calcula că, încă de la începutul noii situaţii, s-au născut forme de viaţă, cum este monahismul şi apoi diferitele ordine călugăreşti, în care botezul era trăit în toată radicalitatea sa şi viaţa creştină rod al unei decizii personale, adesea eroice.

Această situaţie numită „de creştinătate” s-a schimbat radical şi nu este cazul aici să ne oprim ca să ilustrăm timpurile şi modurile schimbării. Ne este suficient să ştim că nu mai este ca în secolele trecute în care s-au format cea mai mare parte din tradiţiile noastre şi însăşi mentalitatea noastră. Venirea modernităţii, începută cu umanismul, accelerată de revoluţia franceză şi de iluminism, emanciparea statului de Biserică, exaltarea libertăţii individuale şi a autodeterminării şi pentru a termina secularizarea radicală care a rezultat, au schimbat profund situaţia credinţei în societate.

De aici urgenţa unei noi evanghelizări, adică a unei evanghelizări care să pornească de la baze diferite de cele tradiţională şi care să ţină cont de noua situaţie. Este vorba în practică de a crea pentru oamenii de astăzi ocazii care să le permită, în noul context, acea decizie personală liberă şi matură pe care creştinii o luau la început când primeau botezul şi care făcea din ei creştini reali şi nu numai nominali.

2. Cum să răspundem la noile exigenţe?

Desigur nu suntem primii care punem problema. Pentru a nu merge şi mai înapoi, amintim instituirea, în 1972, a „Ritualului Iniţierii Creştine a Adulţilor” (RICA) care propune un soi de drum catecumenal pentru botezul adulţilor. În unele ţări cu religie mixtă, unde multe persoane cer botezul când sunt adulţi, acest instrument s-a dovedit de mare eficacitate.

Dar ce-i de făcut pentru masa creştinilor deja botezaţi care trăiesc ca nişte creştini pur şi simplu cu numele şi nu de fapt, complet străini de Biserică şi de viaţa sacramentală? Răspunsul la această problema a venit mai mult de la Dumnezeu însuşi decât de la iniţiativa umană. Şi sunt nenumăratele mişcări ecleziale, agregări laicale şi comunităţi parohiale reînnoite, apărute după conciliu. Contribuţia comună a tuturor acestor realităţi, chiar şi în varietatea foarte mare de stil şi de consistenţă numerică, este că ele sunt contextul şi instrumentul care permite atâtor persoane adulte să facă o alegere personală pentru Cristos, să ia în serios botezul lor, să devină subiecţi activi ai Bisericii. Sfântul Ioan Paul al II-lea vedea în aceste mişcări şi comunităţi parohiale vii „semnele unei noi primăveri a Bisericii”. În Novo millennio ineunte scria: „Mare importanţă pentru comuniune are obligaţia de a promova diferitele realităţi agregative, care fie în formele mai tradiţionale, fie în cele mai noi ale mişcărilor ecleziale, continuă să dea Bisericii o vivacitate care este dar al lui Dumnezeu şi constituie o autentică «primăvară a Duhului»”².

În acelaşi sens s-a exprimat, în diferite ocazii, Benedict al XVI-lea. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfântă din anul 2012 a spus: „Cine priveşte la istoria epocii post-conciliare poate să recunoască dinamica adevăratei reînnoiri, care a asumat adesea forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a sfintei Biserici, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt.

3. De ce evanghelia umple de bucurie inima şi viaţa credinciosului

Dar acum să ne întoarcem la scrisoarea papei Francisc. Ea începe cu cuvintele din care este luat titlul documentului: „Bucuria Evangheliei umple inima şi viaţa întreagă a celor care se întâlnesc cu Isus”. Există o legătură între întâlnirea personală cu Isus şi experienţa de bucurie a Evangheliei. Bucuria Evangheliei se experimentează numai stabilind un raport intim, de la persoană la persoană, cu Isus din Nazaret.

Dacă nu vrem ca să rămână cuvintele numai cuvinte, trebuie, la acest punct, să ne punem o întrebare: de ce ar fi Evanghelia izvor de bucurie? Expresia este numai un slogan comod sau corespunde adevărului? Mai mult, şi mai înainte: de ce Evanghelia se numeşte aşa: euangelion, adică veste bună, veste frumoasă, bucuroasă? Calea cea mai bună pentru a descoperi asta este să pornim de la momentul în care acest cuvânt apare pentru prima dată în Noul Testament şi mai precis pe buzele lui Isus. Marcu, la începutul evangheliei sale, rezumă în puţine cuvinte mesajul fundamental pe care Isus îl predica în cetăţile şi satele unde mergea după botezul său în Iordan: „După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc 1,14-15).

La prima vedere aceasta nu este în mod precis o veste „bună”, o veste veselă; sună mai degrabă ca o chemare severă, un apel auster la schimbare. În acest sens, ea ne este propusă la începutul Postului Mare, în evanghelia din prima duminică, şi de unii însoţeşte ritul cenuşii pe cap: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”. Pentru aceasta este vital să înţelegem adevăratul sens al acestui început al evangheliei.

Sensul adevărat al mesajului lui Isus a fost întunecat de o traducere imperfectă a termenului original metanoeite. Vulgata traducea acest cuvânt, în Mc 1,15 cu paenitemini şi în Fap 2,38 cu paenitentiam agite, adică să vă căiţi, faceţi pocăinţă. Cu această semnificaţie ascetică termenul a intrat în limbajul comun al Bisericii şi în predica sa, în timp ce sensul adevărat al cuvântului este cel al unei schimbări complete a minţii, o intrare într-o ordine de idei complet nouă.

Înainte de Isus, a se converti însemna întotdeauna „a se întoarce înapoi” (aşa cum indică acelaşi termen folosit, în ebraică, pentru această acţiune, adică termenul shub); însemna a se întoarce la alianţa încălcată, printr-o reînnoită respectare a legii. Spune Domnul prin gura profetului Zaharia: „Întoarceţi-vă la mine […], întoarceţi-vă de pe căile voastre rele” (Zah 1,3-4; cf. şi Ier 8,4-5). Prin urmare, convertirea are o semnificaţia în mod principal ascetică, morală şi penitenţială şi se realizează schimbând conduita de viaţă. Convertirea este văzută ca o condiţie pentru mântuire; sensul este: convertiţi-vă şi vă veţi mântui; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi.

Aceasta este semnificaţia predominantă pe care cuvântul convertire îl are şi pe buzele lui Ioan Botezătorul (cf. Lc 3,4-6). Însă în gura lui Isus această semnificaţie se schimbă; nu pentru că Isus se distra să schimbe sensul cuvintelor, ci pentru că realitatea s-a schimbat cu El. Semnificaţia morală trece în planul al doilea (cel puţin la începutul predicării sale), faţă de o semnificaţie nouă, până atunci necunoscută. A se converti nu mai înseamnă a se întoarce înapoi; înseamnă mai degrabă a face un salt înainte şi a intra, prin credinţă, în Împărăţia lui Dumnezeu care a venit în mijlocul oamenilor. A se converti înseamnă a lua aşa-numita „decizie a orei”, în faţa realizării promisiunilor lui Dumnezeu.

„Convertiţi-vă şi credeţi” nu înseamnă două lucruri diferite şi succesive, ci aceeaşi acţiune: convertiţi-vă, adică credeţi; convertiţi-vă crezând! Asta afirmă şi sfântul Toma de Aquino: „Prima conversio fit per fidem”, prima convertire constă în a crede³. Convertirea şi mântuirea şi-au schimbat locul. Nu mai este: păcat – convertire – mântuire („Convertiţi-vă şi veţi fi mântuiţi; convertiţi-vă şi mântuirea va veni la voi), ci mai degrabă: păcat – mântuire – convertire („Convertiţi-vă pentru ca să fiţi mântuiţi; pentru că mântuirea a venit la voi”). Oamenii nu s-au schimbat, nu sunt nici mai buni nici mai răi decât înainte, Dumnezeu e cel care s-a schimbat şi, la plinirea timpului, l-a trimis pe Fiul său pentru ca să primim adopţia ca fii (cf. Gal 4,4).

Multe parabole evanghelice nu fac decât să reafirme această veste bună iniţială. Una este cea a ospăţului. Un rege care face un ospăţ de nuntă pentru fiul său; la ora stabilită i-a trimis pe servitorii săi să-i cheme pe cei invitaţi (cf. Mt 22,1 şu). Aceştia nu plătiseră dinainte preţul, aşa cum se face la prânzurile sociale; nu, ospăţul este gratuit. Este vorba numai de a accepta sau de a refuza invitaţia. O alta este parabola oii rătăcite. Isus o încheie cu cuvintele: „Tot aşa, vă spun, va fi mai mare bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se converteşte” (Lc 15,10). Dar în ce a constat convertirea oii? Oare ea s-a întors la staul pe propriile copite? Nu, păstorul e cel care a mers să o ia şi a dus-o înapoi la staul pe umerii săi. De ea a depins numai faptul de a se lăsa luată pe umeri.

Sfântul Paul, în Scrisoarea către Romani (3,21 şu), va fi vestitorul nepotolit al acestei extraordinare noutăţi evanghelice, după ce Isus l-a făcut să aibă experienţa dramatică în viaţa sa. Aşa evocă el faptul care a schimbat cursul vieţii sale: „Dar cele [a fi circumcis, evreu, fără cusur cât priveşte respectarea legii] care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă” (Fil 3,7-9).

Iată pentru ce evanghelia se numeşte evanghelie pentru că este izvor de bucurie. Ea ne vorbeşte despre un Dumnezeu care, din pur har, ne-a venit în întâmpinare în Fiul său Isus. Un Dumnezeu care „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16).

Mulţi îşi amintesc din evanghelie aproape numai fraza lui Isus: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” (Mt 16,24) şi se conving că evanghelia este sinonimă a suferinţei şi a renunţării la sine, şi nu a bucuriei. Dar să aprofundăm discursul: „să mă urmeze”, unde? La Calvar, la moartea pe cruce? Nu, în evanghelie, asta constituie penultima etapă, niciodată ultima. Să mă urmeze prin cruce la înviere, la viaţă, la bucuria fără sfârşit!

4. Credinţa şi faptele şi Duhul Sfânt

Dar astfel nu reducem evanghelia la o singură dimensiune, aceea a credinţei, neglijând faptele? Şi cum să conciliem explicaţia tocmai expusă cu alte texte din Noul Testament unde cuvântul convertire este adresat celui care deja a crezut? Apostolilor care-l urmau de mult timp Isus le-a spus într-o zi: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Mt 18,3); Ioan, în Apocalips, repetă fiecăreia dintre cele şapte biserici imperativul „converteşte-te” (metanoeson), unde sensul incontestabil al cuvântului este: întoarce-te la fervoarea primară, fii vigilent, săvârşeşte faptele de dinainte, încetează să te cuibăreşti în iluzia că este în ordine cu Dumnezeu, ieşi din lâncezeala ta! (cf. Ap 2-3).

Lucrul care se explică printr-o simplă analogie cu ceea ce se întâmplă cu viaţa fizică. Copilul nu poate să facă nimic pentru a fi zămislit în sânul mamei; are nevoie de iubirea a doi părinţi care îi dau viaţa; dar odată venit la lumină trebuie să pună în acţiune plămânii săi, să respire, să sugă laptele, altminteri viaţa primită se stinge. În acest sens trebuie înţeleasă fraza sfântului Iacob: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2,26), adică în sensul că fără fapte credinţa „moare”.

Acesta este şi sensul pe care teologia catolică l-a dat mereu definiţiei pauline a „credinţei care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Nu ne mântuim prin faptele bune, dar nu ne mântuim fără faptele bune: putem rezuma astfel ceea ce conciliul din Trento spune despre acest punct şi ceea ce dialogul ecumenic îl face tot mai împărtăşit printre creştini.

Exortaţia apostolică a papei Francis reflectează asupra acestei sinteze între credinţă şi fapte. După ce a început vorbind despre bucuria evangheliei care umple inima, în corpul scrisorii el aminteşte toţi acei mari „nu” pe care evanghelia îi rosteşte împotriva egoismului, nedreptăţii, idolatriei banului, şi toţi acei mari „da” pe care ea ne stimulează să-i spunem slujirii celorlalţi, angajării sociale, săracilor. Este demonstraţia că întâlnirea personală cu Isus, despre care ne vorbea la începutul scrisorii, este cu totul altceva decât o experienţă intimistă şi individualistă; dimpotrivă, devine impulsul principal pentru evanghelizare şi sfinţirea personală.

Totuşi, exigenţa de angajare pe care evanghelia o comportă nu atenuează promisiunea de bucurie cu care Isus inaugurează activitatea sa şi papa începe exortaţia sa, ba chiar o întăreşte. Acel har pe care Dumnezeu l-a oferit oamenilor trimiţându-l pe Fiul său în lume, acum, când Isus a murit şi a înviat şi l-a trimis pe Duhul Sfânt, nu-l lasă pe credincios singur să se confrunte cu exigenţele legii şi obligaţiei; ci face în el şi cu el, prin har ceea ce îi porunceşte. Îl face să fie „copleşit de bucurie în ciuda tuturor necazurilor” (2Cor 7,4).

Este certitudinea cu care papa Francisc încheie exortaţia sa. Duhul Sfânt, aminteşte el, „vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (Rom 8,26) (EG, nr. 280). El este marea noastră resursă. Bucuria promisă de evanghelie este rod al Duhului (Gal 5,21) şi nu se menţine decât graţie unui contact continuu cu el.

Într-o întâlnire recentă cu liderii Fraternităţilor carismatice, papa Francisc a folosit exemplul cu ceea ce se întâmplă în respiraţia umană⁴. Ea se face în două faze: există inspiraţia cu care se primeşte aer şi există expiraţia cu care se dă afară aerul. Sunt, spunea el, un simbol frumos a ceea ce trebuie să se întâmple în organismul spiritual. Noi inspirăm oxigenul care este Duhul Sfânt prin rugăciune, meditarea cuvântului lui Dumnezeu, sacramente, mortificare, tăcere; îl revărsăm pe Duhul Sfânt când mergem spre ceilalţi, în vestirea credinţei şi în faptele de caritate.

Timpul Postului Mare pe care abia l-am început este, prin excelenţă timp de inspiraţie. Să facem, în acest timp, respiraţii profunde; să umplem cu Duh Sfânt plămânii sufletului nostru şi astfel, fără ca să ne dăm seama, respiraţia noastră va mirosi a Cristos. Post Mare binecuvântat tuturor!

Note

¹ Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Plenară a Consiliului Pontifical pentru Familie, 2011.

² Novo millennio ineunte, 46.

³ Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 113, a. 4.

⁴ Discurs adresat membrilor „Catholic Fraternity of Charismatic Covenant Communities and Fellowships”, vineri, 31 octombrie 2014.