Şapte principii ale vieţii spirituale

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Thomas Bolin, OSB
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: PathsOfLove.com

Enumerarea exhaustivă a principiilor vieţii spirituale nu este posibilă, aşa cum nu poate exista o astfel de enumerare în nici o altă problemă practică, dar se pot stabili, totuşi, un număr de şapte principii de o importanţă cu totul deosebită. Iată-le:

  1. Să îl ai în minte tot timpul pe Dumnezeu.
  2. Să îţi pui încrederea în Dumnezeu.
  3. Să faci totul din iubire pentru Dumnezeu.
  4. Să nu îţi pui încrederea în tine însuţi.
  5. Să nu te preocupi de tine însuţi.
  6. Să faci totul cu bucurie.
  7. Să fii cât mai activ cu putinţă.[1]

Primul principiu: Să îl ai în minte tot timpul pe Dumnezeu

În primul rând, trebuie să îl avem în minte tot timpul pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul final al tuturor lucrurilor, şi în particular al vieţilor noastre. Ca să ne supunem cât mai perfect voinţei lui Dumnezeu, trebuie să ne gândim cât mai mult la El, fiindcă întotdeauna ne atingem mai bine un scop dacă în fiecare moment îl avem în minte ca pe un lucru real, decât dacă îl păstrăm doar ca intenţie, în mod virtual.

Al doilea principiu: Să îţi pui încrederea în Dumnezeu

În al doilea rând, trebuie să avem încredere perfectă în Dumnezeu. Dumnezeu este originea şi cauza eficientă a tuturor lucrurilor, inclusiv a acţiunilor noastre, prin urmare este necesar să ne încredem în El ca fiind cauza primă a tuturor. Încrederea este atitudinea fundamentală a Sfintei Tereza: „Ca să rămânem copii mici, trebuie să aşteptăm totul de la Bunul Dumnezeu, aşa cum un copil aşteaptă totul de la tatăl lui, fără să îşi facă griji pentru nimic”[2].

Aceasta implică acceptarea tuturor lucrurilor ca fiind manifestarea voinţei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, a ne stăpâni orice de teamă, mânie, mâhnire etc., în măsura în care acestea reflectă nemulţumirea faţă de lume şi evenimentele care au loc. Orice se petrece în lume este dorit sau permis de Dumnezeu şi trebuie acceptat ca atare, iar afirmaţia se aplică atât pentru ceea ce se întâmplă cu noi, cât şi Bisericii şi lumii în general, fiindcă toate lucrurile sunt conduse în aceeaşi măsură de providenţa divină. Sf. Tereza scria: „Îl iubesc atât de mult, încât sunt întotdeauna mulţumită cu tot ce-mi trimite El”, şi mai departe: „Toată inima mea este plină de voinţa lui Dumnezeu, astfel încât orice s-ar adăuga, nici măcar nu ar mai putea intra în ea. În felul acesta rămân în pacea adâncă pe care nimic nu o poate tulbura”. Şi în continuare: „Singura fericire aici, jos, este să găsim totdeauna bucurie în tot ceea ce ne oferă Isus”.

Totuşi, aceasta nu înseamnă că nu este nevoie să ne căim şi să schimbăm ceea ce e greşit în viaţa noastră. Însă trebuie să facem acest lucru fără să ne îngrijorăm sau să ne simţim deprimaţi pentru greşelile noastre. Aşa cum sublinia Sf. Tereza, „dacă ne întoarcem mereu cu tristeţe asupra propriei imperfecţiuni, ne paralizăm sufletul”. Însăşi greşelile ei o făceau să crească în încredere: „Îi încredinţez lui Isus toate infidelităţile mele, fiindcă în abandonarea plină de încredere în El, cred că în acest fel voi dobândi o putere mai mare asupra Inimii Sale, şi voi atrage şi mai puternic iubirea Lui, a Celui care a venit să îi cheme nu pe cei drepţi, ci pe păcătoşi”.

Pe de altă parte, aceasta n-ar trebui să implice faptul că anumite ţeluri ar trebui abandonate, chiar dacă, pur şi simplu, Dumnezeu nu doreşte să le ducă la îndeplinire. Trebuie să ne străduim pentru împlinirea sarcinilor de care răspundem, fără să ne facem griji dacă le vom atinge sau nu, fiindcă împlinirea lor nu depinde de noi, ci numai de providenţa divină. Încrederea în providenţa Lui Dumnezeu care ne conduce viaţa înseamnă că nu trebuie să ne facem prea multe griji pentru opţiunile care nu sunt foarte importante şi nici nu trebuie să punem sub semnul întrebării alegerile pe care le-am făcut, atât timp cât nu apar situaţii noi, care să ne atragă atenţia că am făcut o alegere greşită.

Din nou, aceasta nu înseamnă că nu ar trebui să urmărim anumite scopuri, chiar dacă ştim că, spus simplu, Dumnezeu ar putea să nu dorească să atingem acele scopuri. Putem să urmărim ţelurile pentru care suntem responsabili fără a ne îngrijora dacă vom atinge cu adevărat aceste ţeluri, deoarece îndeplinirea lor depinde de providenţa divină. Punându-ne încrederea în providenţa lui Dumnezeu pentru a ne conduce vieţile, nu trebuie să fim prea preocupaţi de alegerile în probleme care nu sunt foarte importante. Nici nu ar trebui să punem repede la îndoială alegeri pe care le-am luat deja, decât dacă apar noi argumente care ne arată că am greşit în alegerea iniţială.

A ne pune încrederea în Dumnezeu nu înseamnă a ne resemna pur şi simplu în faţa la ceea ce se întâmplă, ci a avea o încredere pozitivă că Dumnezeu doreşte întotdeauna binele, şi că va realiza acel bine. În ceea ce ne priveşte, trebuie să avem încredere că ne doreşte binele şi îl va împlini dacă vom coopera cu El. Sf. Tereza spunea: „O, Isuse, lasă-mă să îţi spun, cu nesfârşită recunoştinţă, că iubirea Ta devine de-a dreptul nebună. În faţa unei asemenea nebunii, cum oare aş putea opri inima să zboare spre Tine? Cum oare aş putea pune hotare încrederii în Tine? Ce păcat că nu sunt în stare să arăt milostivirea Ta inefabilă tuturor sufletelor mici… Ştiu sigur că, dacă ai găsi un suflet care să fie mai slab şi mai lipsit de importanţă ca al meu – deşi lucrul acesta este imposibil – l-ai copleşi cu binecuvântări încă şi mai mari, cu condiţia ca acel suflet să se abandoneze cu absolută încredere infinitei Tale milostiviri”.

Nu trebuie nici să ne facem griji dacă vom colabora sau nu cu milostivirea lui Dumnezeu, fiindcă şi aceasta este tot lucrarea lui Dumnezeu – dar pe de altă parte nu înseamnă că nu trebuie să depunem nici un efort propriu. Astfel, Sf. Tereza nici nu se îngrijorează pentru propriul său progres: „Urmez calea pe care Isus a făurit-o pentru mine… Dorinţa Lui este să mă abandonez fără teamă, asemenea unui copil mic care nu se teme de ce ar face ceilalţi cu el… Încerc să nu mă mai preocup de nimic în ceea ce mă priveşte şi să mă abandonez Lui, orice ar vrea să împlinească El în sufletul meu”. Iar mai departe, scrie: „Nu ai nevoie să ştii ce anume împlineşte Bunul Dumnezeu în tine; eşti prea mic pentru aceasta”. La fel ca în cazul primului principiu, şi încrederea noastră în Dumnezeu trebuie să fie cât mai reală; cât mai des posibil, trebuie să vedem concret lucrarea providenţei divine în toate evenimentele vieţilor noastre, şi trebuie să avem în mod real încredere în această providenţă.

Al patrulea principiu, corolarul celui de al doilea

Al doilea principiu este strâns legat de al patrulea – şi anume că nu trebuie să ne punem încrederea în noi înşine. Întrucât încrederea noastră în Dumnezeu trebuie să fie totală, nu trebuie să ne încredem în nimic altceva. Prin urmare, să nu ne surprindă imperfecţiunile, deficienţele şi propriile greşeli – toate acestea sunt mai degrabă fireşti – şi să avem încredere că Dumnezeu le va folosi toate spre binele nostru. La fel, nu ar trebui să ne facem griji pentru succesele sau greşelile din trecut, sau dacă vom reuşi sau nu să ne atingem ţelurile viitoare, ci să lăsăm totul în mâinile lui Dumnezeu.

Şi nu ar trebui să ne propunem ţeluri care ne depăşesc în privinţa stării sau a posibilităţilor noastre. Aşa cum spunea Sf. Tereza, „să ne ocupăm cu umilinţă locul printre cei imperfecţi. Să ne considerăm mici şi să având nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare clipă. Deîndată ce va vedea că suntem convinşi într-adevăr de nimicnicia noastră, El îşi va aşeza Mâna asupra noastră. Însă de îndată ce vom încerca să facem ceva măreţ noi înşine, chiar şi sub pretextul zelului religios, Bunul nostru Domn Isus ne va lăsa singuri”.

Nu ar trebui să ne punem încrederea nici în alţi oameni sau în lucrurile create, indiferent dacă este vorba de bani sau alte posesiuni materiale, sau de orice alt tip de bunuri. Fiindcă atunci când ne punem încrederea în toate acestea, le folosim ca pe nişte instrumente, şi de fapt ne punem încrederea în noi înşine urmărind să obţinem binele prin intermediul acestor instrumente.[3]

Al treilea principiu: Să faci totul din iubire pentru Dumnezeu

Trebuie să acţionăm explicit din iubire pentru Dumnezeu. Din nou, Dumnezeu este scopul nostru final, iar noi urmărim mai bine acest scop atunci când o facem mai explicit. De aceea spunea Sf. Tereza că „nu avem decât un singur lucru de făcut aici, pe pământ: să aruncăm la picioarele lui Isus florile micilor noastre sacrificii, să îl cucerim prin mângâierile noastre pline de iubire”.

Acest principiu se referă nu numai la „micile noastre sacrificii” despre care vorbea Sf. Tereza, ci la toate acţiunile noastre, în măsura în care pot fi dovada iubirii pe care o nutrim pentru Dumnezeu. Atât timp cât ceva poate fi considerat ca fiind voinţa lui Dumnezeu, ceva plăcut lui Dumnezeu, ceva care ne conduce pe noi şi pe ceilalţi la cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, sau care ne ajută în slujirea lui Dumnezeu, sau care este legat în orice fel de Dumnezeu în calitate de scop final, atunci acel ceva poate fi făcut în mod explicit din iubire pentru Dumnezeu.

Aceasta implică şi să acţionăm din iubire faţă de aproapele nostru, fiindcă tot ceea ce facem pentru aproapele nostru, facem pentru Dumnezeu – după cum spune Evanghelia: „ceea ce aţi făcut unuia din aceştia mici ai Mei, Mie mi-aţi făcut”. Aşadar, când acţionăm spre binele aproapelui, trebuie să considerăm că acţionăm pentru Dumnezeu. Ca regulă generală, dacă avem de ales între a acţiona pentru binele aproapelui sau al nostru propriu, este de preferat să acţionăm pentru binele aproapelui, fiindcă procedând în acest fel ne purificăm intenţiile, iar faptele noastre sunt orientate mai direct spre binele comun şi spre Dumnezeu.

În acelaşi timp, trebuie să ne străduim să răspundem cerinţelor autorităţilor legitime, oricare ar fi acestea. Dat fiind faptul că orice autoritate provine de la Dumnezeu, ascultarea poate fi considerată ca împlinind voinţa lui Dumnezeu. Sf. Tereza scria: „Ce mari şi numeroase sunt temerile de care ne eliberăm atunci când împlinim votul ascultării! Cât de fericiţi sunt simplii călugări! Singura lor preocupare este voinţa superiorilor lor; în consecinţă, sunt întotdeauna siguri că merg pe calea cea bună. Nu trebuie să se teamă de greşeli chiar şi atunci când pare cert că superiorii lor greşesc”.

La fel, trebui să ne străduim să îi ascultăm şi pe cei care nu sunt superiorii noştri: atunci când împlinim voinţa altuia şi nu a noastră, acţionăm din iubire faţă de aproapele, şi prin urmare din iubire faţă de Dumnezeu. Aşadar, cât mai des posibil, trebuie să împlinim mai degrabă voinţa altuia decât pe a noastră. Aşa cum scria Sf. Tereza: „Nu trebuie să refuzăm niciodată pe nimeni, chiar dacă aceasta înseamnă multă suferinţă pentru noi. Să ne gândim că Isus Însuşi ne cere să îi facem această favoare; cu câtă ardoare nu ne-am repezi atunci să o îndeplinim!”

În general, trebuie să avem o atitudine pozitivă, în măsura posibilului, faţă de suferinţele, umilinţele, durerile şi necazurile acestei vieţi. Deoarece acestea vin de la Dumnezeu într-un scop bun, trebuie să ne bucurăm că avem ocazia să ne dovedim iubirea faţă de El acceptându-le. Sf. Tereza spunea: „Dintre toate darurile pe care ni le oferă Dumnezeu, suferinţa este cel mai de preţ. Iar El o oferă numai prietenilor Lui aleşi”. Iată cum explica atitudinea ei faţă de suferinţă: „M-am străduit întotdeauna să iubesc suferinţa şi să o accept. Când sufăr mult, când mi se întâmplă lucruri dureroase sau neplăcute, în loc să arăt tristă, încerc să surâd. Nu am reuşit de la început, dar acum mi-a devenit un obicei. Am suferit mult de când sunt pe pământ… dar dacă în copilărie am suferit plină de tristeţe, acum sufăr cu bucurie şi pace. Sunt cu adevărat fericită să sufăr”.

A acţiona din iubire şi pentru slujirea lui Dumnezeu implică de asemenea să beneficiem de toate mijloacele concrete pe care ni le-a pus la dispoziţie pentru slujirea Lui, adică Biserica şi sacramentele, devoţiunea faţă de Preasfânta Fecioară şi faţă de sfinţi etc. Aceste mijloace nu vor fi discutate explicit aici, nu pentru că nu ar fi importante, ci tocmai pentru că sunt mai uşor de cunoscut de către toţi, fiind propuse explicit de Biserică.

Al cincilea principiu, corolar al celui de al treilea

În al cincilea rând, nu trebuie să ne preocupe propria persoană, altfel spus nu trebuie să ne considerăm pe noi şi binele nostru drept scop ultim. Aceasta se corelează cu al treilea principiu – că trebuie să acţionăm din iubire pentru Dumnezeu ca scop ultim. Împreună cu cel de-al patrulea principiu, principiul al cincilea implică a acţiona cu umilinţă şi detaşare de sine şi de tot ceea ce este creat în general.

Trebuie să acţionam cu umilinţă, întrucât mândria implică ataşamentul dezordonat faţă de sine, ceea ce implică, într-un fel sau altul, să devenim noi înşine propriul nostru scop suprem. În privinţa onoarei, de exemplu, trebuie să căutăm a-l onora pe Dumnezeu, nu pe noi înşine. Sf. Tereza mergea mai departe spunând: „Dacă ceilalţi te consideră imperfect, înseamnă că exact de aceasta ai nevoie. Şi este o adevărată binecuvântare, fiindcă poţi astfel practica umilinţa care constă nu numai în a gândi şi a afirma tu însuţi despre tine că eşti plin de păcate, ci şi în a te bucura pentru că ceilalţi gândesc şi spun acelaşi lucru despre tine”. Umilinţa devine perfectă nu numai în raport cu Dumnezeu, ci şi cu ceilalţi: trebuie să avem în vedere mai întâi slăbiciunea, păcatele şi nimicnicia noastră şi nu ale celorlalţi, după cum ar trebui să fim mai dispuşi să atribuim calităţi şi virtuţi celorlalţi decât nouă înşine.

Detaşarea de sine şi creaturi este necesară fiindcă în măsura în care inima noastră se ataşează de creaturi, care sunt mijloace, ne îndepărtăm de iubirea lui Dumnezeu, care este scopul suprem: „Adevărata iubire are la bază uitarea completă de sine, şi numai după ce ne vom desprinde complet de orice creatură, Îl vom găsi pe Isus”. Aşa cum nu trebuie să ne ataşăm de noi înşine şi de propriile bunuri, fie materiale fie spirituale, nu trebuie să ne ataşăm nici de alte fiinţe omeneşti: „Numai Isus; nimeni altcineva decât Isus…. Dacă am dori să aşezăm în inimă pe oricine alături de El, atunci nu ar mai fi loc pentru El”, spunea Sf. Tereza. A nu te preocupa de tine însuţi implică şi renunţarea la sine. Altfel spus, trebuie să ne străduim să renunţăm la acele lucruri către care suntem înclinaţi din iubire de sine, şi care nu sunt orientate în special către Dumnezeu sau către aproapele.

Al şaselea principiu: Să faci totul cu bucurie

În al şaselea rând, trebuie să fim plini de bucurie. Bucuria este atât cauza cât şi efectul unei vieţi bine trăite, indiferent de condiţii, şi aşa este în viaţa dedicată slujirii lui Dumnezeu. De aceea Sf. Tereza spunea: „Isus iubeşte inima plină de bucurie. Lui îi plac oamenii care surâd întotdeauna”. Orice lucru înfăptuit cu bucurie este făcut mai bine şi mai în conformitate cu iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele. Sunt numeroase căi prin care ne predispunem la bucurie. Aşa cum scria Sf. Tereza, surâsul şi râsul din inimă sunt modalităţi simple dar foarte importante pentru a o face. Ele nu numai că ne predispun la bucurie, ci sunt în acelaşi timp un act de iubire, fiindcă dăruiesc aproapelui aceeaşi bucurie.

O altă cale importantă este să priveşti totdeauna partea pozitivă a lucrurilor, atitudine care corespunde celui de al doilea principiu – încrederea în Dumnezeu. A vedea toate evenimentele ca fiind cauzate sau permise de Dumnezeu în scop bun înseamnă a avea o atitudine pozitivă faţă de ele. Sf. Tereza spunea: „Eu văd întotdeauna partea luminoasă a lucrurilor. Există însă oameni care privesc totul sub aspectul cel mai dureros posibil. Eu procedez exact invers. Dacă sunt pusă în faţa suferinţei pure sau dacă cerul este atât de întunecat încât nu se zăreşte nicăieri nici un sâmbure de lumină, atunci chiar din aceste lucruri fac un izvor de bucurie”. Chiar dacă nu am privi lucrurile prin prisma încrederii în Dumnezeu, un eveniment are întotdeauna mai multe faţete, şi este bine să avem în vedere mai degrabă aspectele pozitive decât pe cele negative, în măsura posibilului. Pe lângă iubire, acesta este un alt motiv pentru care trebuie să gândim de bine despre ceilalţi; aşa cum sublinia Sf. Tereza, „Nimic nu e mai dulce decât să te gândeşti de bine despre aproapele”.

Contemplaţia este de asemenea importantă în menţinerea bucuriei. Iată cum explica Sf. Toma modul în care putem rezista tentaţiei tristeţii privind bunurile spirituale (acedia)[4]. „Întotdeauna să fugi de păcat, dar tentaţia spre păcat se poate învinge uneori fugind, alteori împotrivindu-ne. Trebuie cucerită prin fugă atunci când gândul continuu devine stimulent pentru păcat, ca în cazul păcatului sexual, aşa cum se spune în 1Corinteni 6,18: „Fugiţi de desfrânare!” Şi trebuie cucerită împotrivindu-ne când gândul persistent ţine departe un stimul spre păcat care provine dintr-o uşoară teamă sau mâhnire. Aceasta se întâmplă în acedie, fiindcă în măsura în care ne gândim mai mult la bunurile spirituale, acestea devin din ce în ce mai plăcute pentru noi şi astfel acedia ne părăseşte” (ST. II-II q.35, a.1, ad. 4).

Al şaptelea principiu: Să fii cât mai activ cu putinţă

În al şaptelea rând, trebuie să fim cât mai activi posibil. Aceasta se referă la perfecţiunea unei acţiuni ca atare. Orice lucru înfăptuit cu o mai mare intensitate este mai aproape de perfecţiune. Practic este imposibil însă pentru fiinţa umană să acţioneze încontinuu cu cea mai mare intensitate; prin urmare, trebuie să reînnoim adesea în mod conştient intensitatea acţiunilor noastre, tot aşa cum un maratonist îşi intensifică în mod repetat ritmul alergării, pentru a evita încetinirea. Sf. Tereza afirma: „Mulţi acţionează în mod nepăsător; puţini sunt cei care îşi duc la îndeplinire sarcinile cât mai perfect posibil”. Perfecţiunea formală a propriilor acţiuni este foarte importantă, dar aceasta implică şi un anume nivel de perfecţiune materială, consecinţă a perfecţiunii formale. Cel căruia îi pasă de propriile acţiuni le va îndeplini mai aproape de perfecţiune, chiar şi sub aspect material, decât cel căruia nu îi pasă.

Cauzele naturale ale energiei cu care lucrăm sunt motivaţia proprie şi bucuria proprie în cursul respectivei activităţi, şi astfel principiul al treilea şi al şaselea se află în strânsă corelaţie cu acest al şaptelea. Este posibil şi de dorit ca, atunci când ne lipseşte energia, să reînnoim deliberat intensitatea acţiunilor noastre, înfăptuind totul din iubire pentru Dumnezeu şi plini de bucurie. Fără să excludem alte împrejurări şi oportunităţi, să ne amintim că ocaziile speciale pentru reînnoirea energiei pentru lucrurile spirituale sunt momentele de la trezire şi dinaintea culcării, atunci când ne facem examinarea conştiinţei, precum şi o formă de reculegere cel puţin o dată pe an. De un ajutor deosebit este, de asemenea, Spovada.

Dificultatea unei acţiuni reprezintă un impediment firesc pentru energie, dar Sf. Tereza sugerează să folosim tocmai dificultatea ca pe o oportunitate: „Ce mare har se revarsă asupra noastră când, dis-de-dimineaţă, ne trezim cu greu şi ne lipseşte şi curajul şi forţa să practicăm virtutea! Atunci este momentul ideal să tai răul de la rădăcină, deşi efortul poate dura câteva momente şi s-ar putea să nu mai fim atenţi la comorile pe care le-am dobândit. Acesta este momentul critic, pentru că suntem tentaţi să lăsăm totul baltă!” Considerând dificultatea însăşi ca o oportunitate pentru acţiuni meritorii şi ca o provocare de depăşit, dificultatea însăşi devine motivul creşterii intensităţii acţiunii noastre, la fel cum alergătorul îşi creşte ritmul atunci când îi vede pe ceilalţi că sunt gata să îl întreacă.

Un alt text al Sf. Tereza ilustrează această asociere cu principiul al treilea: „Sf. Tereza de Avila spune că trebuie să ţinem mereu aprins focul iubirii. Nu mai avem lemne atunci când suntem în stare de ariditate şi noapte spirituală, dar nu ar trebui să aruncăm măcar câteva paie? Cu siguranţă, Isus poate să întreţină singur acest foc! Cu toate acestea, îi place să ne vadă că ne străduim şi noi puţin. Aceasta îl umple de bucurie şi atunci El Însuşi pune multe lemne pe foc. Nu vedem aceasta, dar simţim cu siguranţă căldura puternică a iubirii. Am trăit eu însămi această experienţă: atunci când mă simt golită de orice sentiment, incapabilă să mă rog sau să practic virtutea, acesta este momentul când trebuie privesc în jur pentru a căuta mici ocazii, ‘nimicuri’ care îi plac lui Isus mai mult decât dacă i-aş oferi domnia asupra întregii lumi sau aş suferi martiriul; de exemplu un surâs, o vorbă bună, atunci când aş prefera să nu spun nimic sau să afişez o figură tristă… Şi dacă nu văd nici o astfel de ocazie, cel puţin îi repet mereu că îl iubesc. Chiar dacă mi se pare că focul iubirii s-a stins, tot doresc să arunc ceva în el, şi ştiu sigur că Isus îl va reînsufleţi”.

Rutina reprezintă o altă piedică firească în faţa energiei cu care lucrăm, fiindcă avem tendinţa să facem lucrurile pur şi simplu din obişnuinţă, fără prea mare intensitate şi fără să ne gândim la scop. La fel ca dificultatea însă, rutina poate fi folosită ca o oportunitate. Fiindcă dacă ne dăm seama facem o acţiune pur şi simplu din obişnuinţă, atunci să folosim această ocazie ca să reînnoim intenţia şi intensitatea acţiunii. Dacă însă nu am avea regularitate în propria viaţă, această ocazie s-ar putea să nu apară, pentru că dacă intensitatea cu care acţionăm scade, am putea fi tentaţi să abandonăm cu totul acţiunea respectivă. De aceea se spune că sihaştrii sunt în mod deosebit ispitiţi de acedie. Din acest motiv, Sf. Tereza subliniază importanţa efectuării cu regularitate a unor acţiuni. „Chiar dacă nu am reuşi deloc să urmăm regula, acesta nu ar fi un motiv suficient ca să ne justificăm pe noi înşine”. Şi mai departe: „O, dacă am cunoaşte valoarea regularităţii!” Ca un alt exemplu, iată ce spunea ea cu privire la timpul dedicat pentru lectio divina: „Orele stabilite de Constituţii sunt însuşi timpul lui Dumnezeu, şi nu este corect să i-l furăm”.

Sfaturi pentru punerea cât mai bună în practică a acestor principii

Toate cele şapte principii pot fi practicate de oricine, dar Sf. Toma sugerează că îndrumătorilor spirituali le revine sarcina să le pună în practică cel mai bine: „Chiar dacă perfecţiunea sfinţilor nu ne este accesibilă în această viaţă, trebuie să o imităm astfel încât să ajungem cât mai aproape de perfecţiune: şi în aceasta constă perfecţiunea acestei vieţi la care suntem chemaţi. Fiindcă se ştie că inima omului se îndreaptă mai intens spre ceva anume în măsura în care renunţă la cele multe. Astfel sufletul omului este orientat spre a-l iubi mai mult pe Dumnezeu în măsura în care se îndepărtează de afecţiunea faţă de lucrurile temporare… În felul acesta, orice sfat prin care suntem invitaţi către perfecţiune se referă la faptul că sufletul omului trebuie să se îndepărteze de afecţiunea pentru lucrurile temporare, astfel încât mintea să poată tinde în libertate spre Dumnezeu, contemplând, iubind şi împlinind voinţa Sa” (De Perfectione Spiritualis Vitae c. 6).

Primele trei principii se regăsesc în cuvintele: „astfel încât mintea să poată tinde în libertate spre Dumnezeu”. Principiile al patrulea şi al cincilea se referă la îndepărtarea afecţiunii faţă de lucrurile temporare. Al şaselea şi al şaptelea principiu se referă la comparaţia cu viaţa sfinţilor. În concluzie, trebuie să acţionăm cunoscându-l şi iubindu-l cu adevărat pe Dumnezeu, şi având cu adevărat încredere în El, controlându-ne în consecinţă încrederea dezordonată în sine şi iubirea de sine, cât mai constant, cu cât mai multă energie şi bucurie.

Chiar şi în timpul acestei vieţi trebuie să împărtăşim, în măsura posibilului, perfecţiunea cu care „creatura raţională îl iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima, atunci când toate intenţiile sale sunt focalizate asupra lui Dumnezeu, în raport cu tot ceea ce gândeşte, iubeşte sau înfăptuieşte; cu toată mintea sa, când mintea este focalizată mereu asupra lui Dumnezeu, văzându-l întotdeauna şi toate lucrurile în El, şi judecând toate lucrurile în raport cu adevărul Lui; cu tot sufletul său, când toată afecţiunea sa este concentrată continuu asupra Dumnezeului iubitor, şi toate celelalte lucruri sunt iubite pentru El; cu toată puterea sa, atunci când toate acţiunile exterioare sunt iubire faţă de Dumnezeu” (De Perfectione Spiritualis Vitae c. 4).

Anexă: Clasificarea şi ordinea Principiilor

Având în vedere scopul practic al acestui eseu, nu vom prezenta pe larg clasificarea şi ordinea principiilor, probleme care sunt predominant de ordin teoretic. Cele şapte principii pot fi împărţite în două categorii şi anume: principii care se referă în special la Dumnezeu şi principii care se referă predominant la noi înşine. Principiile care se referă la Dumnezeu se împart în următoarele două categorii: primul principiu, a-l avea mereu în minte pe Dumnezeu, se referă la relaţia minţii noastre cu Dumnezeu, în timp ce al doilea şi al treilea principiu – la relaţia voinţei noastre cu Dumnezeu. Al doilea principiu, să îţi pui încrederea în Dumnezeu, se referă la relaţia noastră cu Dumnezeu ca şi cauză primordială a tuturor lucrurilor, iar al treia, a-l iubi pe Dumnezeu, priveşte relaţia noastră cu Dumnezeu ca scop final.

Principiile care se referă la noi înşine pot fi împărţite în trei categorii: principiul al patrulea, să nu îţi pui încrederea în tine însuţi, se referă la faptul că nu noi suntem cauza primară a lucrurilor. Al cincilea principiu, să nu te preocupi de tine însuţi, se referă la faptul că nu noi suntem scopul nostru final. Principiile al şaselea şi al şaptelea privesc perfecţiunea formală a acţiunilor noastre. Această perfecţiune formală are un aspect formal, bucuria, şi un aspect material, energia. Nu există un singur principiu general care să se coreleze cu perfecţiunea materială a acţiunilor noastre, fiindcă această perfecţiune implică ordonarea corectă a pasiunilor şi a acţiunilor noastre în detaliu, şi în felul acesta depăşeşte cadrul unui singur principiu. Rezultă de aici că ordinea principiilor este clară: primele trei principii, şi anume cunoaşterea, încrederea şi iubirea lui Dumnezeu, au cea mai mare importanţă. Principiile al patrulea şi al cincilea, umilinţa şi detaşarea de sine, sunt consecinţa încrederii şi iubirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, trebuie să adăugăm bucuria şi energia, pentru a le duce pe celelalte la perfecţiune.

Note
[1] Pentru alcătuirea acestei liste, se cuvine recunoştinţă Sfintei Tereza a Pruncului Isus, Sfântului Toma de Aquino şi lui Joseph Bolin
[2] Citatele provin din „Complete Spiritual Doctrine of St. Therese of Lisieux”, de Rev. Francois Jamart, O.C.D.
[3] Acest al patrulea principiu nu intenţionează să nege faptul că trebuie să avem o justă încredere în sine, şi nici acela că putem avea încredere în prietenii noştri, într-un mod adecvat prieteniei, ci se referă la excesul care ne-ar îndepărta de la încrederea absolută pe care trebuie să o avem în Dumnezeu. Într-adevăr, punându-ne toată încrederea în Dumnezeu, ne este mult mai uşor să avem o justă încredere în noi înşine şi în prietenii noştri, fiindcă ne dăm seama că toţi suntem oameni şi că toţi greşim, dar că aceasta nu s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ar permite-o.
[4] Acedia reprezintă tristeţea cu privire la lucrurile spirituale; a te împotrivi tentaţiei la acedie înseamnă a urmări să păstrezi bucuria cu privire la lucrurile spirituale.

Posted in Spiritualitate.

One Comment

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *