Milostivirea lui Dumnezeu în învăţăturile Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea (partea I)

Autor: pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak

Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti, prin Academia Teologică „Anton Durcovici”, a organizat, la 30 august 2011, începând cu ora 16.30, conferinţa „Fericitul Ioan Paul al II-lea, apostol al milostivirii divine, şi Enciclica ‘Dives in misericordia'”, la Institutul Teologic Romano-Catolic „Sfânta Tereza” din Bucureşti, în aula Auditorium Maximum. Au fost invitaţi: pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak (Cracovia); pr. prof. univ. dr. Tadeusz Rostworowski, SJ (Cracovia); şi conf. univ. dr. Ecaterina Hanganu (Iaşi). De la această conferinţă, vă oferim în continuare prima parte a materialului prezentat de pr. prof. univ. dr. hab. Jan Michniak. Referatul a fost susţinut iniţial în partea a doua a Congresului Latino-American Dedicat Milostivirii lui Dumnezeu, în Villa Maria, Argentina, 23-25 mai 2009. Prima sărbătorire a Fericitului Papă Ioan Paul al II-lea a fost la 22 octombrie a.c.

Adevărul despre milostivirea lui Dumnezeu, care constituie motivul central al pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, a apărut în învăţăturile sale chiar de la începutul acestuia, în Enciclica Dives in misericordia („Dumnezeu bogat în milostivire” – 1981). Documentul papal, împreună cu Enciclicele Redemptor hominis („Mântuitorul omului” – 1978) şi Dominum et vivificantem („Domn şi de viaţă dătător” – 1983) fac parte din trilogia dogmatică în care Papa îi vorbeşte omului contemporan despre Dumnezeu care se revelează omului ca Preasfântă Treime – Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Milostivirea este cheia înţelegerii misterului lui Dumnezeu şi al omului. Ea îl caracterizează pe Dumnezeu revelându-se omului în istoria mântuirii. Este tema principală a învăţăturilor lui Isus şi este demonstrată complet în misterul mântuirii, în moartea Sa şi în învierea Sa. Milostivirea este, totodată, o oportunitate specială pentru om, deoarece prin ea omul poate experimenta apropierea lui Dumnezeu, care este milostiv.

Cu ocazia beatificării sorei Faustina Kowalska, în a doua duminică de Paşti, 18 aprilie 1993, la Roma, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat că misterul milostivirii dumnezeieşti, care a fost amintit întregii lumi de Dumnezeu prin smerita călugăriţă poloneză, este „o chemare profetică adresată lumii”. Pentru întreaga omenire, obosită de cumplitele războaie, manifestarea milostivirii s-a transformat într-un semn de speranţă, care indică prezenţa lui Dumnezeu revărsând milostivire şi posibilitatea renaşterii spirituale a omului.

Canonizarea sorei Faustina Kowalska, la 30 aprilie 2000, la Roma, a avut o semnificaţie specială, pentru că, prin acest act, Papa Ioan Paul al-II-lea a transmis lumii întregi manifestarea milostivirii ca un pod care uneşte al doilea mileniu al creştinismului cu noul secol. El a amintit, de asemenea, că milostivirea lui Dumnezeu este o oportunitate deosebită pentru renaşterea întregii omeniri: „Omenirea nu va găsi pacea până când nu se va întoarce spre milostivirea dumnezeiască” (Micul Jurnal al sorei Faustina). Manifestarea milostivirii permite o nouă lectură a Evangheliei asupra milostivirii lui Dumnezeu, în lumina căreia omul nu numai că experimentează milostivirea, primind-o de la Dumnezeu, ci este, totodată, capabil să împărtăşească această milostivire cu alţii (DM 14).

În a doua Duminică de Paşti, Duminica Milostivirii, Papa Ioan Paul al II-lea a pus accentul pe proclamarea faptului că milostivirea este oportunitatea de a cunoaşte „adevăratul chip al lui Dumnezeu şi adevăratul chip al omului” (Omilia la canonizare, 5). Manifestarea milostivirii este, în acelaşi timp, un memento adresat lumii despre demnitatea şi valoarea fiecărui om, pentru care Cristos şi-a dăruit viaţa.

Cu ocazia canonizării Sf. Faustina Kowalska, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat clar că manifestarea milostivirii, proclamată încontinuu de Biserică şi amintită graţie apariţiilor de care a beneficiat sora Faustina, se transformă astăzi într-un element esenţial al experienţei omului rătăcit între diferitele ideologii şi curente ale gândirii de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea. În misterul milostivirii dumnezeieşti, creştinul întâlneşte adevăratul chip al lui Dumnezeu, apropiat omului – şi adevăratul chip al omului, care are nevoie de milostivire şi este gata să fie milostiv[1]. Sfântul Părinte revenea de multe ori la aceste cugetări când polemiza cu „teologia morţii lui Dumnezeu” sau atunci când demonstra erorile totalitarismelor contemporane, care se străduiesc să îl alunge pe Dumnezeu din istoria omenirii.

Cu ocazia consacrării Bazilicii Milostivirii Divine din Cracovia, Papa Ioan Paul al II-lea a subliniat, încă o dată, că lumea contemporană are nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. De asemenea, a dat Bisericii misiunea de a facilita lumii apropierea de misterul milostivirii dumnezeieşti: „De aceea astăzi, în acest sanctuar, doresc să îndeplinesc actul solemn de a încredinţa lumea milostivirii lui Dumnezeu. Fac aceasta cu dorinţa fierbinte ca manifestarea iubirii milostive a lui Dumnezeu, care a fost expusă aici prin intermediul Sfintei Faustina, să ajungă la toţi locuitorii pământului şi să umple inimile lor de speranţă. Fie ca acest mesaj să se propage, din acest loc, în toată iubita noastră patrie şi în lumea întreagă. Să se îndeplinească promisiunea pe care a făcut-o Isus că de aici trebuie să vină „scânteia care va pregăti lumea pentru ultima sa venire” (MJ, par. 1732). Trebuie să se aprindă această scânteie de har al lui Dumnezeu şi să se transmită lumii focul milostivirii. În milostivirea dumnezeiască lumea va afla pacea, iar omul, fericirea! Vă încredinţez această misiune vouă, dragi fraţi şi surori, şi Bisericii din Cracovia şi din Polonia, şi tuturor celor care venerează milostivirea lui Dumnezeu şi acelora care vor veni aici din Polonia şi din toată lumea”[2].

Tema milostivirii lui Dumnezeu a apărut în învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea, din nou, în Scrisoarea apostolică Novo millenio inneunte, publicată în zorii mileniului al treilea al creştinismului (6 ianuarie 2001) ca „idee asupra milostivirii”. Papa scria despre această idee a milostivirii în contextul unei Europe care se unea. Această abordare s-a transformat în materie de reflecţie la Sinodul Episcopilor din octombrie 1999, care a pregătit Marele Jubileu din anul 2000. Rodul deliberărilor Sinodului a fost Exortaţia apostolică Ecclesia in Europa (28 iunie 2003). Această temă pare să sugereze câteva dintre ideile principale ale întregii învăţături a Sfântului Părinte, al cărei pivot este adevărul asupra milostivirii lui Dumnezeu.

Tratarea temei milostivirii dumnezeieşti în învăţăturile Papei Ioan Paul al II-lea necesită prezentarea problemei misterului lui Dumnezeu, care se revelează în Vechiul şi în Noul Testament şi care, în esenţa sa, este milostiv. Papa ne oferă o interpretare foarte originală a lui Dumnezeu, care se revelează ca Părinte al milostivirii în toată istoria mântuirii. Misterul milostivirii îi permite omului să se înţeleagă pe sine însuşi şi să îşi realizeze vocaţia. În acelaşi timp, îl face să devină conştient că are nevoie în mod constant de milostivire şi că este capabil să fie milostiv cu aproapele său. Această ipoteză a Papei Ioan Paul al II-lea ne îndreaptă atenţia spre misterul lui Dumnezeu revelator al milostivirii Sale în Vechiul Testament şi în Cristos, fiind, în totalitatea Sa, revelaţia Tatălui în Noul Legământ, precum şi în formele de realizare a milostivirii de către discipolii lui Cristos.

1. Misterul milostivirii dumnezeieşti în revelaţie

În Enciclica Dives in misericordia, Papa Ioan Paul al II-lea, pornind de la Constituţia pastorală Gaudium et spes a Conciliului Vatican II, aminteşte că Isus Cristos este totalitatea „manifestării misterului Tatălui şi al Iubirii Sale” (GS 22). Dumnezeul revelaţiei este un mister al iubirii (1Ioan 4,16.18), care uneşte în unul singur pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt. Este iubirea pe care o împărtăşeşte cu fiecare creatură, pentru că natura Sa este un dar. Se revelează omului în istoria mântuirii în calitate de Creator şi Domn al întregii creaţii, ca Tată bun şi de viaţă dătător (Geneză 1-2, Coloseni 1,15-20). În el, omul îşi găseşte împlinirea.

Experienţa de bază a milostivirii în istoria lui Israel, la care face referire Papa Ioan Paul al II-lea (DM 4), este aceea a exodului poporului ales din sclavia egipteană. Văzând suferinţa poporului Său, lui Dumnezeu i-a fost milă de nefericirea lui şi l-a eliberat din mâinile asupritorilor săi. În experienţa eliberării este înrădăcinată încrederea israeliţilor în milostivirea lui Dumnezeu, care trece peste orice păcat şi mizerie a omului. În acest moment al evenimentelor, Dumnezeu, Creatorul omului şi Stăpânul lumii, revelează întregul adevăr asupra Lui însuşi: „Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: Iehova, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi fidelitate, care păstrează harul Său pentru mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul…” (Exod 34,6-7). În acest eveniment, Dumnezeu a revelat adevărul fundamental, care este acela că fiecare om care se face vinovat de păcat şi care s-a îndepărtat de Creatorul Său poate afla temei pentru a se întoarce şi a implora iertare (Numeri 14,18; 2Cronici 30,9; Neemia 9,17; Psalmi 86,15; Deuteronom 5,10; Iov 2,13). Papa aminteşte că Dumnezeu revelează milostivirea Sa de la începutul evenimentelor prin cuvinte şi acţiuni, dezvăluindu-i omului diferite dimensiuni ale iubirii Sale.

Milostivirea dumnezeiască revelată în Vechiul Testament, observă Papa în Enciclica Dives in misericordia, este paradigma iubirii lui Dumnezeu faţă de om, care cuprinde diferite „nuanţe ale iubirii”. Este iubirea tatălui prin faptul de a da viaţă, pentru că Dumnezeu este părintele lui Israel (Isaia 63,16) iar poporul ales este fiul Său iubit (Exod 4,22). Este, în acelaşi timp, soţ, iar Israel, soţia Sa iubită (Osea 2,3). Iubirea Sa se revelează ca milă şi mărinimoasă iertare, când poporul ales să nu îşi păstrează fidelitatea (Osea 11,7-9; Ieremia 31,20; Ezechiel 54,7). Psalmiştii îl numesc Dumnezeu al iubirii, al bunătăţii, al fidelităţii şi al milostivirii (Psalmi 103; 145). Experimentarea milostivirii lui Dumnezeu se naşte în dialogul interior al omului cu Creatorul şi Părintele său.

În Enciclica Dives in misericordia, Papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se la istoria mântuirii, insistă asupra prezenţei constante a lui Dumnezeu printre oameni. Milostivirea Tatălui revelată de Isus Cristos este prezentă în Vechiul Testament, în istoria poporului ales, care şi-a păstrat credinţa în Unul Dumnezeu. Dumnezeu Iehova, Creator al lumii şi al omului, se face cunoscut lui Moise ca milostivire. Dumnezeu se prezintă, în mod solemn, pe sine însuşi: „Domnul s-a pogorât într-un nor şi [Moise] a stat acolo lângă El şi a rostit numele Domnului. Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat, Iehova, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de fidelitate, care păstrează harul său pentru mii de generaţii, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul…” (Exod 34,6-7). În iubirea lui Dumnezeu faţă de om se află: bunătatea, amabilitatea, harul şi fidelitatea (ebr. hesed), blândeţea şi compasiunea caracteristică mamei (ebr. rahamin), mărinimia şi amabilitatea (ebr. hanan), precum şi mila, respectul faţă de duşman şi iertarea (ebr. hamal). Milostivirea, înţeleasă ca revelaţie a iubirii manifeste a lui Dumnezeu, este legată în mod indisolubil de evenimentul creaţiei, unindu-l pe Dumnezeu Creatorul cu omul, care este creaţia Sa (DM 4). După cum semnalează Sfântul Părinte, ţine de natura iubirii a nu putea să urască şi nici să dorească răul celui pe care l-a copleşit cu bunuri.

Poporul ales a păstrat misterul iubirii milostive, prevăzut de profeţi în acţiunile lor, care îl îndemnau să îşi deschidă inima lui Dumnezeu milostiv (Isaia 54,10; Ieremia 31,3). Milostivirea experimentată de israeliţi era „sensul relaţiei cu Dumnezeul lor” (DM 4) în special în momentele în care le lipsea fidelitatea faţă de Legământ. Solomon i se adresează lui Dumnezeu în implorarea sa cu ocazia binecuvântării templului, cerând milostivire (1Regi 8,22-53). Profetul Mihea cere iertare pentru infidelitate, apelând la milostivirea lui Dumnezeu (Mihea 7,18-20), iar profetul Isaia îi consolează pe exilaţi semnalând milostivirea ca garanţie a apropierii şi ocrotirii Sale (Isaia 51,4-16). La profeţi, milostivirea înseamnă o forţă specială a iubirii, care este „mai mare decât păcatul şi infidelitatea poporului ales” (DM 4). Milostivirea cuprinde nu numai poporul ales ca societate, ci, în mod deosebit, şi persoanele care, din cauza unui rău fizic sau moral, trăiesc sentimentul vinovăţiei. La Dumnezeul milostivirii aleargă David după păcătuirea sa cu Betşeba (2Samuel 11,11-12). Dumnezeu, văzând căinţa şi suferinţa lui sinceră pentru răul săvârşit, îi dovedeşte iubire şi milă, iertându-i păcatul. Din această experimentare a iubirii şi a milei, nu numai la dimensiunea poporului, ci şi la cea a persoanelor individuale, se naşte încrederea în Dumnezeu, care îi permite omului să se îndrepte spre El şi să descopere prezenţa Sa.

Papa Ioan Paul al II-lea, în Dives in misericordia, atrage atenţia că fiecare om este capabil să îl descopere pe Dumnezeu în natură şi în cosmos pentru „calităţile sale invizibile” (Romani 1,20) Totuşi, cunoaşterea directă nu permite a-l vedea pe Dumnezeu în totalitate. Revelaţia iubirii în Isus Cristos conduce la Dumnezeu, „la impenetrabilul mister al fiinţei Sale” (DM 2; 1Timotei 6,16). Isus ni-l arată pe Dumnezeul milostivirii în parabolele Sale despre oaia şi drahma pierdute (Luca 15,1-10), şi mai ales în parabola Sa despre fiul risipitor (Luca 15,11-32). Această parabolă ne arată dimensiunea iubirii Tatălui, gata să ierte şi să întâmpine cu amabilitate. Ba mai mult decât atât, spune Papa Ioan Paul al II-lea: fiul risipitor îşi recapătă demnitatea, care străluceşte din nou graţie milostivirii Tatălui. Dumnezeu se dovedeşte a fi fidel paternităţii Sale: „O astfel de iubire este capabilă să se plece în faţa fiecărui fiu risipitor, asupra fiecărei mizerii umane, dar mai ales în faţa mizeriilor morale şi a păcatelor” (DM 6). Măreţia iubirii lui Dumnezeu faţă de omul păcătos dezvăluie măreţia demnităţii fiului, care este întotdeauna un copil al lui Dumnezeu şi are dreptul la iubirea Sa. În milostivire, Papa Ioan Paul al II-lea percepe „relaţia de inegalitate” între Dumnezeu, care dăruieşte, şi om, care primeşte bunătatea Sa. Milostivirea face ca fiul risipitor, care îşi recapătă demnitatea Sa de fiu, să nu fie umilit. El răspunde marii iubiri a lui Dumnezeu cu atitudinea de a se converti, care este rodul milostivirii (DM 6).

Revelaţia completă a milostivirii lui Dumnezeu este moartea şi învierea lui Isus. Misterul pascal demonstrează cât de mare este iubirea faţă de om a lui Dumnezeu, care „nu l-a cruţat pe propriul Său Fiu” (Romani 8,32). Graţie misterului crucii, Dumnezeu revelează profunzimea iubirii Sale, care este prezentă în crearea omului şi în actele mântuirii: „Dumnezeu, pe care l-a revelat Isus, rămâne nu doar în unire cu lumea, în calitate de Creator, sursă definitivă a existenţei. Este o iubire care nu numai că produce bunătate, ci care îl duce până la a lua parte la propria viaţă a lui Dumnezeu: Tată, Fiu şi Duh Sfânt” (DM 7). În moartea lui Cristos, Dumnezeu este aproape de om, dându-se pe sine însuşi pentru ca omul să poată lua parte la viaţa Sa. Iubirea milostivă este mai puternică decât păcatul şi moartea. Datorită acţiunii Duhului Sfânt, omul se deschide pentru ca milostivirea să acţioneze şi îşi percepe demnitatea, care îi dă posibilitatea să se unească cu Cristos.

Sacramentele sunt un punct de întâlnire cu milostivirea lui Dumnezeu, în special Reconcilierea şi Euharistia, în care, pentru creştin, este palpabilă iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea subliniază că Biserica, fidelă lui Isus Cristos, are, ca primă sarcină a misiunii sale în lume, să dea mărturie despre milostivirea lui Dumnezeu (DM 12).

Note
[1] Papa Ioan Paul al II-lea, Omilia de la Sfânta Liturghie de canonizare, în Manifestarea milostivirii, 35/2000, pag. 4
[2] Ibidem, pag. 77