Un sanctuar în timp

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic, decembrie 2010

Un ceas cu Isus

Un ceas cu Isus

„Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor!
Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului;
Inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu.”

Psalmul 83/84,1-2

Cea mai adâncă dorinţă a inimii este exprimată în Psalmul 83/84. Cel care îl iubeşte pe Dumnezeu doreşte să fie în „curţile Domnului” şi tânjeşte să vadă faţa lui Dumnezeu în ceruri. Pentru aceasta suntem făcuţi fiindcă, la urma urmei, chemarea în Cristos nu este nimic altceva decât chemare spre împărtăşirea acelei Viziuni Beatifice pe care o prefigurează psalmul. Şi chiar din această viaţă, care se desfăşoară în ritm febril, dorim un spaţiu în care să îl putem căuta pe Dumnezeu, să ne aşezăm inimile în Inima Lui şi să fim reînnoiţi în dragostea, bucuria şi pacea Lui. Iată de ce ne luăm vacanţe, mergem la reculegeri, hoinărim pe plaje, intrăm în liniştea unei capele să ne rugam, sau facem unul dintre miile de alte lucruri pentru a ne limpezi mintea, a ne asculta inima şi a ne hrăni sufletul.

Din această cauză, şi din cauza păcatului lumii care face tot ce poate ca să ne distragă de la odihna noastră în Dumnezeu, una dintre practicile îndelung recomandate nouă de Biserică este „Ora Sfântă”. Mulţi oameni sunt interesaţi de această devoţiune, iar curiozitatea lor se manifestă sub două aspecte: „Ce înseamnă Orele Sfinte? Ce sunt, de unde vin, pentru ce anume sunt şi ce înseamnă de fapt aceste Ore Sfinte?”; şi „În ce constă de fapt o Oră Sfântă? Este necesar să faci sau să spui ceva anume, este vorba de o anumită rugăciune sau de adoptarea unei posturi speciale sau de citirea unei anumite cărţi? Şi pe urmă, cum te descurci cu problema lipsei de timp sau cu deplasarea la locul de rugăciune? Şi cum ştii dacă ai făcut bine Ora Sfântă? Sau, cum ar spune un student: ‘Este un test, şi este cu notă?'” Înainte de a prezenta elementele practice, haideţi să ne întoarcem puţin înapoi şi să vedem care este originea şi sensul unei Ore Sfinte.

De ce un Timp Sfânt?

O întrebare de bază este: „De ce este nevoie de Ore Sfinte? Nu este Dumnezeu întotdeauna cu noi? De ce să stai deoparte o oră întreagă când ai putea să faci o mulţime de lucruri bune şi să te rogi în timp ce le îndeplineşti? Aceasta este însă ca şi cum ai întreba: „De ce să mergi la Biserică dacă Dumnezeu este pretutindeni? Nu l-aş putea întâlni la fel de bine când mă plimb prin pădure?” La ambele întrebări răspunsul este: „Nu suntem îngeri”.

Altfel spus, nu suntem inteligenţe pure, fără trup, existând într-un vid adimensional unde contemplăm direct Chipul lui Dumnezeu. Suntem fiinţe umane care ne desfăşurăm într-un mod foarte concret existenţa în timp, spaţiu, materie şi energie. Ceea ce facem cu trupurile noastre are legătură cu ceea ce facem şi cu sufletele noastre. Aşa că degeaba încercăm să ne convingem singuri că Îl simţim pe Dumnezeu cu toată inima când ne cufundăm în caleidoscopul mereu schimbător al televiziunii, în povara muncii, în scutecele murdare, în bârfa cu vecinii, când navigăm pe web sau mergem la petreceri, la cumpărături, sau ne zbatem să aflăm preţul petrolului, sau ne muşcăm degetele din cauza conflictelor internaţionale, sau suntem blocaţi în trafic sau ne îngrijorăm de notele copilului, sau încercăm să dăm jos 10 kg. Realitatea este că în felul acesta sufocăm încet dar sigur, până la moarte, legătura noastră cu Dumnezeu. Dacă ne gândim că a merge o oră pe săptămână la Sfânta Liturghie ne deranjează prea mult, atunci înseamnă că a găsi timp pentru a ne concentra cu atenţie în rugăciune de-a lungul întregii săptămâni înseamnă şi mai mult deranj. Şi deodată vedem cum a trecut o lună şi – să fim sinceri – nici măcar nu ne-am gândit la Dumnezeu.

Pe scurt, orice relaţie trebuie să fie cultivată. Ea trebuie îngrijită, udată, hrănită. Şi situaţia nu se schimbă numai fiindcă unul dintre parteneri este Dumnezeu, deoarece noi nu suntem Dumnezeu. De aceea, Isus foloseşte mereu imagini din agricultură în parabolele Sale pentru a descrie răspunsul omului în faţa Lui: „Iată, semănătorul a ieşit să semene. Şi în timp ce semăna, o parte a căzut de-a lungul drumului. Au venit păsările cerului şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ adânc, iar când soarele a răsărit, s-a vestejit şi, pentru că nu avea rădăcina, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini. Spinii au crescut şi au înnăbuşit-o. Iar alta a căzut în pământ bun şi a dat rod: care o sută, care şaizeci, care treizeci. Cine are urechi, să asculte!” (Matei 13,3-9)

G. K. Chesterton spunea: „Toate drumurile duc la Roma, de aceea unii nu merg niciodată acolo”. Putem atât de mult să luăm de bună prezenţa lui Dumnezeu încât niciodată să nu ne străduim să îl auzim şi sau să îl ascultăm. Oare cum ar arăta o familie în care nici unul dintre membrii ei nu vorbeşte cu celălalt, nu îşi petrec timpul împreună, nu ascultă ce spune celălalt şi nici nu iau masa împreună mai mult de câteva minute pe lună?! Vi se pare o familie sănătoasă?! La fel se întâmplă şi în cazul relaţiei noastre cu Dumnezeu. Avem cu adevărat nevoie să rezervăm timp şi spaţiu pentru a o cultiva – altfel se va veşteji sau va fi înăbuşită de buruieni. Orele Sfinte sunt un mod prin care putem face acest lucru.

Spaţiu sacru, timp sacru

Nevoia de un timp şi un spaţiu specifice rezervate doar pentru Dumnezeu a fost recunoscută din cele mai vechi timpuri. În Vechiul Testament, Dumnezeu le-a spus evreilor să construiască un cort sacru numit tabernacol. Acesta era locul rezervat doar pentru preamărirea lui Dumnezeu. Când au ajuns în Ţara Sfântă şi au stabilit capitala la Ierusalim, izraeliţii au construit un Templu după acelaşi plan de bază cu al tabernacolului, şi acesta a devenit locul lor sfânt unde ofereau jertfe şi rugăciuni: Lăcaşul lui Dumnezeu. Şi aceasta nu pentru că evreii ar fi nutrit vreo iluzie primitivă că Dumnezeu era de acum închis în acel Templu, ca un duh într-o sticlă. Mai degrabă ei ştiau că Templul era locul rezervat de Dumnezeu ca spaţiu în care putea fi întâlnit.

Iată cum s-a rugat Solomon când a fost sfinţit Templul: „Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul cerurilor nu Te încap, cu atât mai puţin acest templu pe care l-am zidit numelui Tău; însă caută la rugăciunea robului Tău şi la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Ascultă strigarea şi rugăciunea lui cu care se roagă astăzi; să-ţi fie ochii Tăi deschişi ziua şi noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: ‘Numele Meu va fi acolo’; să asculţi strigarea şi rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculţi din locul şederii Tale cel din ceruri, să asculţi şi să miluieşti” (1/3Regi 8,27-30).

Evreii ştiau perfect că Dumnezeu locuieşte pretutindeni. Dar ştiau la fel de bine că avem nevoie de un loc unde să ne putem întâlni cu El. Aceasta cere Psalmul 83/84: întâlnirea cu Dumnezeu nu numai în sanctuarul Templului, ci şi în sanctuarul sufletului. Din acelaşi motiv, Dumnezeu nu a făcut numai un sanctuar în spaţiu, ci şi un sanctuar în timp: Sabatul. Şi atât de important a fost acest sanctuar în timp încât a devenit subiectul uneia dintre cele Zece Porunci: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează şase zile şi-ţi fă în acelea toate treburile tale, Iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, Că în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt într-însele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit. De aceea a binecuvântat Domnul ziua a şaptea şi a sfinţit-o” (Exod 20,8-11). A fi sfinţit înseamnă a fi rezervat pentru ceva anume. Dumnezeu a însemnat o zi din săptămână în care trebuie să respectăm „sfânta odihnă”, să ne odihnim de toată munca noastră şi să o dedicăm petrecerii timpului cu El şi cu poporul Lui.

Isus este odihna Sabatului nostru

Când a venit Isus, a transformat semnificaţia Sabatului arătând că El Însuşi este odihna noastră după toată munca şi eforturile noastre prin care dorim să devenim suficient de buni astfel încât Dumnezeu să ne iubească. Atunci când Cristos a înviat, Învierea Lui a devenit a opta zi a Creaţiei, şi fiecare duminică a devenit sfinţită astfel ca un „mic Paşte”, amintindu-ne de odihna finală în care a intrat Cristos şi la care suntem cu toţii chemaţi (Evrei 3,7-4,11).

Astfel Biserica – deşi nu mai ţine sabatul evreiesc, care indica spre „odihna” pe care Cristos ne-a dăruit-o prin patima, moartea şi învierea Sa – recunoaşte în continuare că timpul şi spaţiul sunt sfinţite de Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Însuşi a luat trup şi ne dăruieşte acum însăşi Viaţa Sa prin lucrurile pe care le-a creat. Iată ce sunt Sacramentele: întâlnirea cu viaţa şi puterea lui Isus Cristos, în cel mai înalt grad în Preasfânta Euharistie, unde El Însuşi este pe deplin prezent cu Trupul, Sângele, sufletul şi dumnezeirea Sa. Dumnezeu, care a făcut spaţiul şi timpul, a intrat acum cu totul în spaţiu şi timp pentru glorificarea lor şi a noastră prin Viaţa şi Învierea Sa.

Principiul sacramental

Odată ce înţelegem că Sacramentele sunt cu adevărat mijloacele esenţiale de întâlnire între Isus Cristos şi noi, putem uneori să facem greşeala de a le considera ca unicele mijloace de întâlnire. Dar lucrurile nu stau aşa. Sacramentele, deşi unice, nu ne sunt date ca singurul loc de întâlnire cu Dumnezeu, ci ca locul unde Îl întâlnim cu siguranţă. Sacramentele nu funcţionează ca nişte „valve” reductoare, al căror rol este să ţină cât mai mulţi oameni departe de Dumnezeu. Desigur, suntem legaţi de Sacramente şi trebuie să le primim, dar Dumnezeu nu este „legat” astfel. El poate – şi chiar aşa face – să ne dea harul său divin pe multiple căi, dincolo de Sacramente. Într-adevăr, Sacramentele ne arată că, într-un fel, întreaga creaţie este sacramentală.

Tocmai ca să sublinieze acest fapt, Biserica are sacramentaliile – mici căi particulare prin care putem obţine harul dăruit în Sacramente, ca într-un fel de „cheie minoră”. De exemplu, aghiasma ne aminteşte de Botez, scapularul – de veşmântul preoţesc, uleiul sfinţit – de crisma ungerii şi aşa mai departe. În acelaşi fel, putem face ca timpul să devină un sacramental prin Ora Sfântă. Nu este ora în care se celebrează Sfânta Liturghie, ci o oră pe care o consacrăm Domnului şi îi cerem să ne binecuvânteze cu prezenţa Sa, după cum şi noi suntem prezenţi şi disponibili faţă de El.

De ce o oră?

Imaginea unei „ore” face parte din tradiţia creştină chiar de la începuturile sale. De exemplu, în Evanghelia lui Ioan, „ceasul” lui Isus este o temă care răsuna ca un dangăt de clopot. Mereu şi mereu ni se spune că „ceasul n-a sosit încă” (In 2:4, 7:30, 8:20). La fel, în Ioan 4:23, Isus spune „Însă vine ceasul – şi chiar acum este – când adevăraţii adoratori Îl vor adora pe Tatăl în duh şi adevăr”. Ceasul este acel timp în care adevărata preamărire în Spirit va avea loc în sfârşit. Dar ceasul lui Isus este totodată ora trădării şi morţii Sale.

„Atunci Isus a venit împreună cu ei într-un loc numit Ghetsemani şi le-a spus discipolilor: ‘Staţi aici până când mă voi duce acolo să mă rog!’ Şi, luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedeu, a început a se întrista şi a se tulbura. Atunci le-a spus: ‘Sufletul meu este trist de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu mine!’ Şi, mergând puţin mai încolo, a căzut cu faţa la pământ spunând: ‘Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine potirul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu’. Apoi a venit la discipoli şi i-a găsit dormind. Atunci i-a zis lui Petru: ‘Aşa, n-aţi putut veghea cu mine nici măcar un ceas?'” (Matei 26,36-40). În mod similar, le-a spus soldaţilor şi preoţilor care veniseră să îl aresteze: „Acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Luca 22,53).

Ziua Domnului şi Sfânta Liturghie sunt sanctuare în timp, în care îl întâlnim pe Isus Cristos care vine la noi în plinătatea propriei Sale ofrande sacrificiale în Euharistie. O Oră Sfântă este un fel de sacramental al acestui timp sfânt, tot aşa cum aghiasma este un sacramental al Botezului. O Oră Sfântă este aceea în care stăm în faţa Domnului nostru euharistic, deplin prezent în tabernacol sau în monstranţă pentru adoraţie. Facem aceasta în amintirea dorinţei Sale ca discipolii Săi „să vegheze cu El un ceas „, făcând acum împreună cu El ceea ce Biserica nu a făcut în Ghetsimani, şi unind propriile noastre rugăciuni, lucrări, bucurii şi suferinţe cu ale Sale. Făcând astfel, ne unim cu Isus Însuşi şi „prin îndurarea lui Dumnezeu, ne oferim trupurile (noastre) ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul (nostru) spiritual” (Romani 12,1). Prin această ofrandă împreună cu Cristos de asemenea „împlinim ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos… pentru trupul său, care este Biserica” (Coloseni 1,24).

Cum procedăm?

Există numeroase modalităţi în care putem face o Oră Sfântă. Nu este nevoie de instrumente sau tehnici speciale, nici de exerciţii spirituale sau discipline specifice, nici daruri mistice sau har profetic. Tot ceea ce este necesar e prezenţa proprie, pe atât de prezent pe cât poţi fi în faţa lui Dumnezeu. Când faci aceasta, Domnul nostru euharistic face cu noi înşine ceea ce face cu Euharistia: ne ia vieţile, mulţumeşte Tatălui Său, ne frânge şi ne oferă ca hrană lumii. În esenţă, Ora Sfântă poate fi rezumată printr-o povestioară. Un vizitator intră într-o biserică catolică şi observă un bătrân care stătea undeva în spate, cu ochii aţintiţi la tabernacol. După un timp, curiozitatea învinge, se apropie de el şi îl întreabă ce face, iar bătrânul îi răspunde: „Mă uit la El şi El mă priveşte”.

Practicarea prezenţei lui Cristos

O Oră Sfântă perfectă poate însemna pur şi simplu să stai în Prezenţa lui Dumnezeu. Pur şi simplu, du-te la biserica din parohia ta, aşează-te în faţa tabernacolului sau a monstranţei, şi stai. Calm, lasă liniştea să se aştearnă: numai tu şi Isus, stând unul în faţa celuilalt, privind unul la celălalt. Unii catolici numesc mai în glumă mai în serios acest exerciţiu simplu drept „terapia prin radiaţie spirituală”, fiindcă a fi în prezenţa lui Isus cu inima deschisă faţă de Iubirea Sa te schimbă şi te vindecă.

Vei descoperi, de exemplu, că a încerca pur şi simplu să stai liniştit şi în tăcere este mult mai dificil decât pare. O mulţime de voci interioare vor încerca să îţi umple tăcerea. Vorbeşte-i despre ele lui Isus. Sunt oare voci care trebuie ascultate, sau voci care trebuie să tacă atunci când îl asculţi pe Isus? Şi pe măsură ce acest proces se desfăşoară, ai să descoperi un adevăr asupra căruia atrăgea atenţia Papa Ioan Paul al II-lea: că Isus nu numai că ni-l revelează pe Tatăl, dar ne revelează şi pe noi, nouă înşine. Şi pe măsură ce ai să continui cu această formă de Oră Sfântă, vei continua să îi dai lui Isus toată sporovăiala din lăuntrul tău, cerându-i în acelaşi timp să îţi arate clar o cale simplă şi practică prin care să faci astăzi voia Lui. Oferă un act de ascultare faţă de El, şi cere-i să te binecuvânteze şi să te îndrume. Dacă simţi nevoia, notează propunerea ca să nu o uiţi. Când ora a trecut, mergi şi pune-o în aplicare.

Observă ceea ce se întâmplă. În cursul conversaţiei cu Cristos, te-ai oferit pe tine însuţi Lui. El te primeşte cu recunoştinţă, fiindcă tu eşti darul pe care i-l face Tatăl. Aşa cum spune El Însuşi, „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl „(Ioan 6,44). Apoi El frânge viaţa ta cea veche, te ajută să depăşeşti ceea ce te distrage, îţi dă noua Sa viaţă şi te trimite înapoi în lume. Modelul euharistic se repetă în propria ta viaţă!

Lectio divina

Se poate petrece Ora Sfântă şi în meditaţie asupra Sfintei Scripturi, iar una dintre modalităţile străvechi şi popoulare este lectio divina. Lectio divina este alcătuită din patru etape: lectio (citirea); meditatio (meditarea pasajului citit din Sfânta Scriptură); oratio (dialogul cu Dumnezeu asupra textului din Sfânta Scriptură); contemplatio (contemplarea lui Dumnezeu în lumina Sfintei Scripturi).

Există, desigur, numeroase moduri de a face aceasta: unii împart Ora Sfântă în patru etape a câte 15 minute fiecare; alţii rămân o oră întreagă la o singură etapă din lectio divina, urmând să consacre altă Oră Sfântă etapei următoare ş.a.m.d. Ideea este pur şi simplu aceasta: aşa cum îl întâlnim pe Cristos în Preasfântul Sacrament, la fel îl putem întâlni şi în cuvânt. La urma urmei, El este Cuvântul care s-a făcut trup – revelarea absolută şi definitivă a Tatălui în lume. Aşa că unde am putea cugeta mai bine la cuvântul lui Dumnezeu decât în prezenţa lui Dumnezeu Cuvântul?

Foarte pe scurt, lectio divina se desfăşoară după cum urmează: în etapa numită lectio, se citeşte un fragment din cuvântul lui Dumnezeu (de exemplu, lecturile de la Liturghia zilei), acordând atenţie specială fiecărui cuvânt şi căutând corelaţiile care se pot face între diferitele pasaje citite. Dacă folosiţi lecturile de la Sfânta Liturghie, atunci este mai uşor, fiindcă pasajele sunt alese tocmai ca să se poată face corelaţii între ele. Puteţi asemăna lectio cu un cules de struguri. În meditatio, începeţi să stoarceţi sucul din struguri. O modalitate de a începe meditaţia asupra Scripturii este pur şi simplu să memoraţi pasajele citite, astfel încât să le puteţi recita perfect din memorie. Şi pe măsură ce faceţi aceasta, veţi fi şi mai atenţi la cuvinte şi la corelaţiile care se pot stabili între ele.

În oratio, lăsaţi sucul pe care l-aţi stors să stea în recipientul sufletului şi să fermenteze. La fel ca Maria, „păstraţi toate aceste lucruri în inimile voastre”. Îi puneţi întrebări lui Dumnezeu, vă „luptaţi” cu textul, încercând să scoateţi la suprafaţă semnificaţia pe care El Însuşi a pus-o acolo. Aţi putea observa, de exemplu, că Isus spune sau face ceva neaşteptat sau neobişnuit, cum ar fi să atingă limba cuiva cu salivă ca să îl vindece sau să răspundă unei acuzaţii cu o remarcă criptică. Nu lăsaţi toate acestea să treacă pur şi simplu pe lângă dumneavoastră. Întrebaţi – „De ce a folosit Isus saliva când ar fi putut să spună doar un cuvânt şi să ajungă la acelaşi rezultat?! De ce i-a spus Isus femeii cananeence „câine”, dar apoi a lăudat-o pentru credinţa ei şi i-a împlinit rugăciunea? De ce autorul inspirat a ales această imagine a păstorului, de exemplu, sau a viţei de vie? De ce psalmistul a spus că Domnul Dumnezeu este soare şi scut (două lucruri între care nu prea există legătură şi nici nu par să fie în acord cu celelalte imagini din Psalmul 83/84?). „Oratio” înseamnă rugăciune – spuneţi-i lui Dumnezeu despre toate acestea şi aşteptaţi să vă răspundă atât în privinţa textului, cât şi a modului în care îl puteţi aplica în viaţa de zi cu zi.

Etapa ultimă este contemplatio: să lăsăm ca vinul vechi al reflecţiei asupra Scripturii să ne aducă în faţa lui Dumnezeu în preamărire şi acţiune. Mai întâi vine, veţi remarca, preamărirea. Pe măsură ce Dumnezeu ni se revelează în Scripturi, se naşte sentimentul de recunoştinţă şi ascultare. Într-adevăr, recunoştinţa fără ascultare nu ar avea nici un sens, iar lucrările simple ale omului ar fi goale dacă nu şi-ar trage seva din iubirea lui Dumnezeu. Contemplatio ne aşează în iubirea lui Dumnezeu, pe care nici un efort omenesc nu o poate dobândi, fiindcă Însuşi Dumnezeu ne-a dorit în viaţă şi tot El l-a oferit pe Fiul Său pentru noi – şi aceste daruri de neimaginat le-am primit fără nici un merit din partea noastră. Dar contemplatio ne inspiră să acţionăm cu iubirea lui Dumnezeu pentru alţii – nu ca să dobândim mântuirea noastră, ci ca să trăim mântuirea în unire cu Cristos.

Să remarcăm încă o dată cât de euharistic este totul. Strugurii cuvântului sunt storşi, mustul fermentează în suflet, vinul este oferit înapoi ca semn de recunoştinţă, şi apoi împărtăşit cu lumea atunci când ieşind din contemplaţie şi mergem să trăim legătura vie cu Dumnezeu prin iubirea aproapelui. Venim să căutăm cuvântul în Prezenţa Cuvântului. Şi plecăm transformaţi ca întrupare a Cuvântului şi mesageri ai Cuvântului.

Rugăciunea nu doar de cerere

O altă cale de a aborda Ora Sfântă este prin rugăciune de adoraţie, de mulţumire, de împăcare, de ispăşire şi de cerere. Tendinţa noastră este să ne gândim la „rugăciune” ca la „a cere diverse lucruri”. Putem fi siguri că Dumnezeu ne aude şi împlineşte sau nu cererile după voia Lui. Dar Isus, atunci când ne învaţă să ne rugăm, nu ne spune să punem mai întâi cererile. Şi nici nu ne spune să îi mulţumim mai întâi lui Dumnezeu, ci ne învaţă să ne rugăm arătându-ne mai întâi încrederea şi mărturisind Cine este Dumnezeu: „Tatăl Nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău. Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.”

Pe scurt, Isus doreşte să privim la Cine este Dumnezeu, înainte de a trece mai departe. Noi sfinţim Numele Său fiindcă El este bun şi sfânt, plin de măreţie, dar mai presus de toate fiindcă este Tatăl nostru. Îl iubim fiindcă El este Iubirea şi Frumuseţea, fie că ne dă sau nu ceea ce îi cerem. Isus ne învaţă toate acestea din acelaşi motiv pentru care noi îi învăţăm pe copii să îi cinstească pe oamenii din jurul lor, chiar dacă nu le aduc de ziua lor darurile pe care şi le doresc: fiindcă ceea ce contează în cele din urmă este relaţia noastră în sine, nu „ce îmi iese mie din aceasta”. Aşa că Îl adorăm pe Dumnezeul Trinitar cu trupurile noastre (adică îngenunchind sau prosternându-ne, ori ridicând braţele) şi mărturisim bunătatea Lui cu buzele (folosind poate un psalm, o cântare sau pur şi simplu cu propriile cuvinte), ca să îi acordăm cinstea şi preamărirea cuvenite Numelui Său Sfânt.

În acelaşi timp, însă, Dumnezeu ştie de ce avem nevoie, aşa că de asemenea îi mulţumim pentru bunătatea Lui şi îi adresăm cererile noastre. Ne-am putea întreba: „De ce să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu care nu are nevoie de nimic, sau să ne adresăm cererile unui Dumnezeu care le ştie pe toate?” Răspunsul nu este că mulţumirile şi implorarea sunt lucruri de care Dumnezeu are nevoie de la noi, ci că El doreşte să împărtăşească cu noi propria Sa viaţă. Mulţumindu-i, noi suntem cei care creştem în măreţie, nu Dumnezeu. Rugându-ne pentru nevoile noastre şi ale celor din jurul nostru, creştem în încrederea faţă de Dumnezeu şi în iubirea faţă de aproapele nostru. Odată în plus, ne unim cu Domnul nostru euharistic mulţumindu-i şi preamărindu-l pe Tatăl nostru, apoi ne deschidem inimile revărsând nevoile noastre şi ale aproapelui, astfel încât Dumnezeu să poată, la rândul Lui, să reverse milostivirea Sa asupra noastră şi asupra lumii.

Timpul mântuirii este acum

Ora Sfântă ne este dată de Maica noastră, Biserica, nu ca o lege sau un set de reguli care trebuie ţinute, ci ca o oportunitate de a ne întâlni liber cu Dumnezeul cel viu. Sugestiile prezentate mai sus cu privire la Ora Sfântă sunt exact aceasta: sugestii. Există o mulţime de alte căi pentru a o face – de exemplu, prin recitarea Rozariului, a unei Litanii, a unor devoţiuni specifice diferitelor perioade ale anului liturgic sau pentru diferite cereri, sau pentru persoane speciale, sau îngăduindu-ne răgazul să citim o carte de spiritualitate, sau folosind timpul petrecut înaintea Sacramentului pentru examinarea conştiinţei, sau cântând laude Domnului (dacă nu îi deranjăm pe alţii) – şi încă mii de alte căi prin care ne putem întâlni cu Dumnezeu.

Ceea ce contează este întâlnirea cu El în „sacramentul clipei de faţă”. De aceea ne spune Sf. Paul, citându-l pe profetul Ieremia: „La momentul potrivit te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat: iată, acum este momentul potrivit, iată, acum este ziua mântuirii” (2Corinteni 6,2).

Posted in Spiritualitate.

One Comment

  1. Intotdeauna astept cu viu interes aparitia unui nou numar din revista „Lumea Catholica” si marturisesc ca in mod deosebit articolele semnate Mark P. Shea. Articolul „Un sanctuar in timp” poate fi un bun prilej de adanca meditatie pentru orice crestin, si in particular pentru un bun crestin catolic. Pentru acest lucru atat autorul cat si Dumneavoastra, care va preocupati ca revista sa iasa la timp, meritati toata aprecierea noastra, a cititorilor. Felicitari!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *