Zece mituri despre primul an al Papei Francisc

Print Friendly, PDF & Email

Autor: fr. Gabriel Torretta OP
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicEducation.com

Papa Francisc

Papa Francisc

„Scrisul de cărţi este fără sfârşit”, spune Qoheleth. Dacă Ecleziastul ar fi trăit în anul care a trecut, ar fi putut spune: „Scrierea de mituri despre Papa Francisc este fără sfârşit”. În timp ce mulţumim lui Dumnezeu pentru Sfântul Părinte acum când a trecut deja un an din pontificatul său, este important să aruncăm o privire şi asupra unor mituri despre Papa Francisc, care au circulat în anul acesta pe Internet. În timp ce lista ar fi foarte lungă, de multe pagini, mă limitez în cele ce urmează la ceea ce consider eu că ar fi cele mai importante zece mituri despre Papa Francisc.

Mitul nr. 10: Că Papa Francisc ar fi scris acest text: „Biserica nu mai crede literalmente în existenţa unui iad unde oamenii suferă. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.”

Acesta ar putea fi numit „Mitul creat de Facebook”. Într-adevăr, citatul circulă pe Facebook de mai multe luni, în diferite versiuni, întotdeauna însoţit de imagini luminoase ale Papei Francisc, surâzător, emanând bunătate. Are tot ce ţi-ai putea dori: sună atât de tolerant şi sensibil, aruncă doctrinele deranjante la lada de gunoi a vechiturilor, şi scoate rufele murdare despre iad să fie aerisite de iubirea fără violenţă şi fără condamnare a lui Dumnezeu (având acum un parfum proaspăt de primăvară!).

Toate bune şi frumoase, numai că avem o problemă: totul nu este decât o minciună. Citatul însuşi este extras din Diversity Chronicle, un sit parodie care ia peste picior corectitudinea politică. Articolul pretinde a fi cuvântarea Papei Francisc la închiderea lucrărilor Conciliului Vatican III – o atenţionare spumoasă de genul: „Hei, nu-i decât o glumă!”, care s-a pierdut la traducere prin puterea dorinţelor deşarte. Dacă mai adăugăm şi tendinţa clară şi reală a Papei Francisc de a vorbi despre iad şi satana în contexte neaşteptate, lucrurile par mai mult decât exagerate.

Cum s-a ajuns totuşi ca o astfel de farsă, atât de evidentă, să ţină chiar atât de mult? Poate fiindcă oamenii – surprize-surprize – tind să creadă ceea ce doresc să creadă. După ce un prieten mi-a spus că a atribui această afirmaţie Papei Francisc este ca şi când ziarul de stat din Coreea de Nord s-ar bucura pentru că The Onion l-a numit pe Kim Jong-Un „Cel mai sexy bărbat în viaţă”, o altă cunoştinţă de pe Facebook mi-a răspuns bucuroasă: „Aleg să cred aceasta”. Da, Virginia, sigur, Virginia, ai dreptate, Virginia: chiar există Moş Crăciun.

Mitul nr. 9: Că Papa Francisc ar fi schimbat învăţătura Bisericii despre homosexualitate.

Această poantă răsuflată îşi are originea în conferinţa de presă improvizată în avion, la întoarcerea Papei Francisc de la ZMT din Brazilia, în 28 iulie 2013. Fraza care a creat vâlvă a fost următoarea: „Dacă o persoană este homosexuală şi îl caută pe Domnul şi are bunăvoinţă, cine sunt eu ca să o judec?” Acest mic bulgăre de aur, redus la un slogan de cinci cuvinte („Cine sunt eu să judec?”), a apărut în aproape toate ziarele importante occidentale, şi este mereu repetat de activiştii catolici care luptă pentru acceptarea de către Biserică a homosexualităţii ca fiind o stare normală.

Şi iată din nou „adierea” dorinţelor deşarte. Se ştie că în 2010, Bergoglio a intrat într-o faimoasă duşmănie cu guvernul Argentinei pe tema politicilor privind „căsătoriile” homosexuale, declarând ceea ce Huffington Post a numit „războiul lui Dumnezeu”, tocmai împotriva legalizării uniunilor homosexuale. La scurt timp după alegerea Papei Francisc, această istorie a apărut peste tot pe Internet, ca o mustrare la adresa Vaticanului care, deşi a ales cu mare curaj un Papă sud-american (10 puncte câştigate), totuşi l-a ales pe unul care susţine învăţătura Bisericii privind homosexualitatea (100 de puncte pierdute).

Nici contextul în care Papa Francisc a declarat: „Cine sunt eu să judec?” nu sugerează vreo modificare radicală, nici în prezent şi nici în perspectivă, de la poziţia sa de mai înainte: citatul respectiv reprezintă răspunsul la o întrebare în legătură cu un preot acuzat că ar avea în mod deschis un stil de viaţă homosexual, şi despre propaganda homosexuală în Vatican. Răspunsul pastoral, plin de tact, al Papei Francisc a afirmat umanitatea şi chemarea la sfinţenie a tuturor oamenilor, inclusiv a celor care se identifică drept homosexuali, dar a criticat în acelaşi timp propagarea homosexualităţii ca ideologie politică sau socială. Cuvintele care au precedat faimosul citat oferă un context sugestiv: „Cred că atunci când întâlnim o persoană homosexuală, trebuie să facem distincţia între faptul de a fi homosexual şi acela de a face propagandă, deoarece propagandele, toate, sunt rele”. Altfel spus, să-l iubim pe păcătos, dar să urâm păcatul. Am mai auzit acest lucru, nu-i aşa?

Mitul nr. 8: Că Papa Francisc va crea femei-cardinal.

Mitul că Papa Francisc va crea femei-cardinal a făcut mult zgomot în unele cercuri ecleziastice, probabil de teamă ca noul Papă să nu caute prin măsuri extreme să implice mai mult femeile în viaţa Bisericii. Papa Francisc însuşi a afirmat următoarele la 14 decembrie într-un interviu acordat cotidianului La Stampa: „Nu ştiu de unde a apărut ideea aceasta. Femeile în Biserică trebuie să fie preţuite, nu ‘clericalizate’. Cine se gândeşte la femei ca la Cardinali suferă puţin de clericalism”.

Nu este deloc surprinzătoare această atitudine, care a fost expusă de altfel cu multă pasiune şi în scrierile ecleziastice ale Cardinalului Ratzinger, şi anume că „a trata pe fiecare catolic ca pe un preot hirotonit – sau cardinal – înseamnă o lipsă de respect faţă de preoţia autentică universală, abandonând vocaţia autentică a laicilor în favoarea unei concepţii pur clericale despre Biserică”. Ştergând limitele între preoţia hirotonită şi cea universală denigrăm demnitatea ambelor.

Mitul nr. 7: Că Papei Francisc nu i-ar place pietatea populară.

O sursă principală pentru acest mit este o remarcă raportată de consiliul de conducere al CLAR (Confederaţia Latino-Americană şi Caraibiană a Persoanelor Consacrate), care a apărut într-o transcriere neoficială a unei întâlniri private pe care a avut-o un grup cu Papa Francisc, în care Papa Francisc ar fi denigrat grupurile religioase care practică acte de pietate tradiţională, cum ar fi oferirea de „buchete spirituale”, ca fiind „pelagiene”.

Acest mit particular, care poate fi folosit pentru realizarea unui portret negativ al Papei Francisc, ca activist religios care preferă protestele şi cantinele sociale în locul pietăţii şi al Sacramentelor, este uşor de spulberat: să citim pur şi simplu Evangelii Gaudium nn. 122-126, unde Papa Francisc acordă o mare atenţie puterii evanghelizatoare a pietăţii populare.

Avem dreptate să fim tulburaţi însă cu privire la originea acestui mit, fiindcă este vorba de un singur comentariu, preluat dintr-o transcriere neoficială a unei întâlniri private, scos din context şi făcut public pe Internet ca şi cum ar fi o revelaţie secretă despre Sfântul Părinte. În orice alt context, acest lucru ar fi fost considerat un zvon scandalos. În calitate de cititori conştiincioşi, ba mai mult, în calitate de creştini, trebuie să fim prudenţi când este vorba să credem sau nu ceva din auzite.

Mitul nr. 6: Că Papa Francisc ar fi susţinut în mod public ca divorţul şi recăsătorirea să fie permise în Biserica Catolică.

Şi acest mit îşi are originea în acea conferinţă de presă din avion, din 28 iulie 2013. Vorbind despre problema mai amplă a pastoraţiei privind căsătoria, Papa Francisc a afirmat: „Referitor la împărtăşirea persoanelor aflate la a doua uniune (fiindcă cei divorţaţi se pot împărtăşi, în timp ce aceia care sunt într-o a doua uniune, nu…), cred că trebuie să privim lucrurile în contextul mai amplu al pastoraţiei căsătoriei. Şi aceasta este o problemă. Dar – în paranteză fie spus – ortodocşii au o practică diferită. Ei urmează teologia a ceea ce numesc oikonomia, şi oferă o a doua şansă şi permit împărtăşirea. Eu cred că această problemă – şi aici închid paranteza – trebuie studiată în contextul pastoraţiei căsătoriei”.

Este important să cunoaştem în întregime acest lung citat, fiindcă este esenţial de remarcat că referirea la practica ortodoxă reprezintă o notă colaterală pentru o dezbatere ulterioară în Biserică privind această problemă complexă, şi nu o recomandare anume, pe care Biserica ar trebui să o urmeze. Argumentul Papei este că problema pastoraţiei căsătoriei este extrem de complexă şi dificilă şi nu are un răspuns singular, ci trebuie abordată cu milostivire. Papa Francisc insistă că este esenţial să promovăm „tema antropologică” a căsătoriei ca şi cămin rodnic al credinţei în viaţa creştinilor – temă familiară celor care cunosc scrierile Papei Ioan Paul al II-lea despre Teologia Trupului.

Mitul nr. 5: Că Papa Francisc nu ar ocupa apartamentele papale fiindcă sunt prea luxoase.

O dulce şi îndrăgită idee, la prima vedere: Cardinalul din Buenos Aires care călătorea cu mijloacele de transport în comun o iubeşte prea mult pe Doamna Sărăcie ca să locuiască în luxoasele apartamente papale, preferând umilul „hotel” de la Casa Santa Marta. Problema este însă că aceasta implică faptul că toţi predecesorii săi au fost prea decadenţi ca să renunţe la privilegiile lor. Dar şi mai important este faptul că mitul respectiv nu este adevărat. Într-un interviu public, Papa Francisc a răspuns unei întrebări directe privind motivul pentru care locuieşte la Santa Marta.

„Nu era atât de mult problema luxului cât a personalităţii. Am nevoie să trăiesc printre oameni. Dacă aş locui singur, izolat, nu ar fi bine pentru mine. Un profesor mi-a pus aceeaşi întrebare: ‘De ce nu mergeţi să locuiţi acolo (în apartamentele papale)?’ Şi i-am răspuns ‘Ascultaţi, profesore, fac aceasta din motive psihiatrice'”, a declarat Papa Francisc chicotind. Cu siguranţă, Sfântul Părinte îi iubeşte pe săraci şi critică decadenţa clericală, cu zelul cuvenit. Dar această decizie pare a veni mai degrabă din firea lui extrovertită.

Mitul nr. 4: Că Papa Francisc nu ar fi Papă.

Din fericire, acest mit nu este la fel de puternic în America pe cât este în Italia, unde mass-media, ahtiată după senzaţional, susţinând că retragerea Papei emerit Benedict al XVI-lea nu ar fi validă, l-a făcut pe acesta să dea o declaraţie publică pentru a risipi zvonurile. Pe scurt, retragerea papală este prevăzută într-un canon din Codul Canonic, care arată că decizia, odată ce a fost luată în mod liber de Pontif, nu are nevoie de vreo aprobare sau o ratificare provenind din altă sursă. Pentru că această decizie a fost luată liber, Conclavul şi alegerea Papei Francisc au reprezentat pur şi simplu procedura obişnuită din perioada sede vacante. Toate celelalte afirmaţii contrare, fiind pur şi simplu conspiraţionale, pot fi caracterizate doar folosind cuvântul Papei emerit Benedict al XVI-lea: „absurde”.

Mitul nr. 3: Că Papa Francisc ar fi marxist.

Publicarea exortaţiei apostolice Evangelii Gaudium a adus un val proaspăt de dispute despre Papa Francisc, dar de data aceasta dintr-o nouă sursă: economişti şi teoreticieni politici care ar fi identificat anumite pasaje ca reflectând simpatii marxiste ale Papei, în special la nr. 202, unde spune: „Atâta timp cât problemele săracilor nu sunt rezolvate în mod radical prin respingerea autonomiei absolute a pieţelor şi a speculaţiei financiare şi prin atacarea cauzelor structurale ale inegalităţii, nu se va găsi soluţia la problemele lumii sau, de fapt, la nici o problemă”.

Din nou, iată ce spune Papa Francisc referitor la aceasta în interviul acordat cotidianului La Stampa din 14 decembrie 2013. Ca răspuns la întrebarea dacă se supără atunci când lumea îl numeşte marxist, Papa a afirmat: „Ideologia marxistă este greşită. Dar am întâlnit mulţi marxişti care sunt oameni de bine, aşa că nu mă simt ofensat”. Dincolo de răspunsul său amabil, se află o realitate mai profundă, cu referire la principiile doctrinei sociale a Bisericii. Această doctrină s-a menţinut întotdeauna în opoziţie faţă de ambele extreme: marxismul şi capitalismul fără limite.

Enciclica Centesimus Annus a Papei Ioan Paul al II-lea cuprinde această afirmaţie fundamentală, după care îndeamnă pe credincioşi la reînnoirea societăţii prin reînnoirea culturii, precizând că nu se va putea atinge dreptatea în domeniul economic atâta timp cât omul este considerat un obiect economic. Pasajele economice din Evangelii Gaudium, chiar dacă nu se constituie într-o doctrină socială completă, continuă acea linie de gândire familiară Bisericii din ultimele decenii. Deşi s-ar putea să nu fim mulţumiţi din cauza laconismului remarcilor făcute în Evangelii Gaudium, nu le-am putea considera totuşi ca fiind inovatoare.

Mitul nr. 2: Că Papei Francisc nu i-ar place forma extraordinară a Sfintei Liturghii.

La câteva ore de la alegerea Papei Francisc, un blog catolic (care se autointitulează drept „cel mai citit blog catolic tradiţional internaţional de pe Internet”) a declanşat o adevărată furtună mediatică postând un eseu în care afirma că Papa Francisc ar fi „un inamic jurat al Liturghiei tradiţionale”, şi că a permis doar „imitaţii ale acesteia, în mâinile duşmanilor declaraţi ai vechii Liturghii”. În zilele care au urmat, diverşi comentatori şi-au oferit propriile impresii despre gândurile personale ale Papei Francisc privind forma extraordinară a ritului roman, bazându-se cel mai adesea pe impresiile pe care le-au putut strânge din căutări pe Google. Chestiunea a devenit şi mai arzătoare atunci când, în iulie 2013, a fost lansată informaţia conform căreia Vaticanul a restrâns folosirea formei extraordinare a Liturghiei într-o anume congregaţie religioasă, unde existau tensiuni interne dintr-o multitudine de motive.

Dacă privim însă declaraţiile Papei Francisc, observăm mult mai multe nuanţe decât lasă să se înţeleagă titlul ipocrit: „Pentru prima dată, Francisc îl contrazice pe Benedict”. În interviul său acordat pr. Antonio Spadaro în august 2013, Papa Francisc a explicat poziţia sa faţă de vechea formă a Liturghiei: „Există, de asemenea, o serie de probleme speciale, cum ar fi Liturghia după Vetus Ordo. Cred că decizia Papei Benedict [din 7 iulie 2007, prin care permite folosirea mai largă a Liturghiei tridentine] a fost prudentă şi motivată de dorinţa de a-i ajuta pe cei care au această sensibilitate. Ceea ce este de temut în privinţa Vetus Ordo este totuşi riscul ideologizării şi exploatării sale”.

Papa Francisc relevă aici trei puncte-cheie: primul, că există în Biserică un grup de persoane care sunt atrase de forma extraordinară şi a căror dorinţă exprimă o necesitate pastorală legitimă; al doilea, că a permite o folosire mai largă a formei extraordinare reprezintă răspunsul „prudent” la această necesitate; şi al treilea, că această formă a Liturghiei nu trebuie subordonată unor scopuri ideologice.

Aceste trei puncte relevă exact ceea ce însuşi Papa Benedict al XVI-lea a spus despre Liturghia tridentină. Într-o scrisoare către Episcopi în care explica motu proprio Summorum Pontificum, el scria: „Este adevărat că au existat exagerări şi uneori o serie de aspecte sociale legate nejustificat de atitudinea credinciosului ataşat de tradiţia liturgică latină veche. Caritatea şi prudenţa voastră pastorală vor fi un impuls şi un ghid pentru ameliorarea acestora”. Descoperim aici aceleaşi trei puncte-cheie: prezenţa acelora care în mod legitim sunt interesaţi de forma extraordinară, necesitatea carităţii şi a prudenţei în satisfacerea acestei necesităţi şi preocuparea pentru ideologia subsidiară acestei Liturghii.

Papa Francisc nu este Papa Benedict al XVI-lea, astfel încât ne putem aştepta în mod firesc la diferenţe în prezentarea problemelor care ţin de prudenţa pastorală, aşa cum este aceasta; dar este clar că elementele fundamentale privind forma extraordinară şi locul pastoral al acesteia în Biserică se aliniază strâns cu acelea ale predecesorului său.

Mitul nr. 1: Că hermeneutica continuităţii nu s-ar mai aplica acum, când Papa Francisc este Papă.

Cred că acest mit, aflat doar implicit în orice discurs despre Papa Francisc, se află la rădăcina celorlalte nouă mituri anterioare şi a tuturor celorlalte pe care nu le-am mai trecut în revistă. Vorbind despre receptarea Conciliului Vatican II, Papa Benedict al XVI-lea făcea celebra afirmaţie că teologii trebuie să reflecteze asupra Conciliului ca un eveniment teologic în continuitate cu întreaga tradiţie magisterială, şi nu ca o ruptură dramatică, în care se propune o viziune total nouă asupra Bisericii, asupra lui Dumnezeu şi a lumii.

Hermeneutica continuităţii este însă un principiu util de aplicat şi învăţăturilor papale, fie ele ale Papei Ioan Paul al II-lea, ale Papei Benedict al XVI-lea, ale Papei Francisc sau ale oricărui alt Papă. Oricine vorbeşte şi scrie atât de mult cum o face un Papă modern spune la un moment dat lucruri care pot fi scoase din context şi considerate drept o creaţie teologică total nouă. Dar un cititor – sau un ascultător – prudent ar face bine să abordeze spusele Papei în context, în raport cu învăţătura Papei în totalitatea sa şi cu tradiţia mai largă a Bisericii.

Astfel, aceia dintre noi care de-abia aşteaptă să vadă ce anume spune şi face Papa Francisc, în loc să cadă în senzaţionalism sau scepticism, ar putea să descopere că un răspuns plin de răbdare şi de încrederea că Papa Francisc reprezintă exact ceea ce trebuie să fie – un catolic fidel şi păzitorul tezaurului neschimbător al credinţei – îl va ajuta chiar şi pe cel mai nedumerit cititor să iasă din labirintul miturilor papale.

Posted in Personalităţi and tagged .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *